Mircea Druc: „Drama nu este a ţării, drama este a noastră…”

Publicat de nicolaetomescu, 25 iulie 2021, 21:03

Mircea Druc (născut în 25 iulie 1941, satul Pociumbăuți, comuna Zăicani/plasa Rîșcani, județul Bălți), fost deputat al Frontului Popular (FPM) în Sovietul Suprem al RSS Moldova, a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova (în perioada 25 mai 1990-28 mai 1991); guvernul său a promovat un program de reforme politice, economice și sociale care urmăreau desprinderea RSS Moldova de U.R.S.S. și reducerea dependenței RSSM de instituțiile moscovite, în scopul obținerii independenței RSSM: a înființat primele structuri ale Armatei Naționale, Poliției Naționale, Trupelor de Carabineri (după modelul italian) și a serviciilor speciale de informații; a introdus limba română ca limbă de predare în școli, licee și universități; a fondat Academia de Studii Economice și Academia Națională de Poliție; a contribuit la deschiderea (Chișinău) liceelor bilingve român-francez, român-spaniol, român-englez, român-italian, român-german; a contribuit la trimiterea /studii în România și în alte țări/ a peste 3.000 de studenți, doctoranzi și elevi; a eliminat Partidul Comunist din viața socială; Mircea Druc a condus delegații guvernamentale în Rusia, Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Italia, S.U.A., Iugoslavia și România; a inaugurat tradiția podurilor de flori peste Prut; a refuzat să înceapă procesul de privatizare din Republica Moldova, așteptând adoptarea Legii Băncii Naționale (pentru emiterea monedei naționale) și Legea despre cetățenie, cu scopul de a evita vinderea activelor întreprinderilor din RSS Moldova către cetățenii din alte țări…

Adeptul, declarat, al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu România, mi-a acordat (2007) interviul pe care l-am transcris pentru dumneavoastră…

Tomescu: Din 1985 până în 1990, cât timp a „explodat” perestroika lui Gorbaciov (unii afirmă că ideea a aparţinut KGB-ului), glasnosti devenise ineficient, „restructurarea” se transformase într-o noţiune parazitară. Pentru a susţine lupta împotriva conservatorilor, a nostalgicilor, a revanşarzilor, Gorbaciov a permis în „provincii” – adică în fostele republici sovietice – să se clădească o mişcare cu o „bază democratică largă”. Basarabenii s-au încadrat în această mişcare, deturnând-o (din aparenţă către esenţă), au încercat (parţial, au reuşit) să o transforme în mişcare de eliberare naţională. Aşa au procedat şi balticii, caucazienii, ucrainenii…

Mircea Druc: Toţi au urmărit ieşirea din captivitate şi destrămarea Imperiului Sovietic. Au primit semnalul în 1989, când consemnăm prima undă seismică – destrămarea lagărului socialist, culminând cu reunificarea Germaniei; potrivit unei concepţii geostrategice şi geopolitice, urma a doua undă seismică – destrămarea U.R.S.S., apoi dezagregarea oricărui imperiu, inclusiv cel rusesc. În Uniunea Sovietică nu s-a conturat o luptă a democraţiei, ci un triumf (semi-provocat) al naţiunilor. Desigur, nu putem nega nici „forţele occidentale”, presiunea lor, dar, până la urmă, tot atât de adevărat este că basarabenii au ignorat o parte din vocile care le recomandau „să nu destrăme U.R.S.S., pentru a nu-l torpila pe Gorbaciov”. Legea este implacabilă: fiecare imperiu se naşte pentru ca, mai târziu, să dispară.

Tomescu: În 1991, odată cu proclamarea Republicii Moldova, existenţa a două state româneşti a permis altora să consacre nedreptatea şi să determine o cu totul altă atitudine vis-a-vis de posibila reîntregire…

Mircea Druc: Trebuie să recunoaştem: nici în 1990, nici în clipa de faţă, destui români dintre Prut şi Nistru nu au fost şi nu sunt unionişti; nu toţi se ghidează după principiul continuităţii istorice şi a dreptului istoric. Majoritatea, cu părere de rău, este „situativă”, conjuncturală, oportunistă, sau – fără a o acuza – trăieşte după cum bate vântul (acest lucru este valabil nu doar pentru românii dintre Nistru şi Prut, ci şi pentru cei conduşi de Bucureşti). Cert este că, în 1990, se constituise un grup de intelectuali, cei din mişcarea de eliberare naţională, Uniunea Scriitorilor, diverse „pături sociale”, foştii deţinuţi politici, cei care s-au sacrificat, preţ de decenii, pentru ideea naţională; grupul dorea unirea cu Ţara, ar fi vrut „să repete gestul lui Mihai Viteazul”, Unirea de la 1859, Marea Unire de la 1918, să elimine consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov. Dar „masele” nu erau pregătite, deoarece basarabenii nu au avut probleme (drastice) de ordin social. Ei luptau atunci pentru limbă şi alfabet, revendicările erau naţionale şi nu sindicale. Au trecut anii… Şi s-a produs fenomenul invers: tot mai mult, „masele” păreau să înţeleagă faptul că s-a comis o greşeală atunci când Basarabia a evitat („ajutată” de România) integrarea în Ţară… La Chişinău, forţele politice s-au conturat cât se poate de limpede: un „bloc” pro-sovietic, pro-rusesc, panslavist, anti-românesc, anti-unionist, anti-occidental, în frunte cu Partidul Comunist; adepţii nu şi-au ascuns resentimentele faţă de românism şi nostalgia faţă de refacerea Uniunii Sovietice; oricum, PCRM rămâne un bloc politic important, legiferat în condiţi democratice. Al doilea „bloc” era (încă mai este) format din cei care nu vor nici cu ruşii, nici cu românii, sunt adepţii Moldovei Mari; avem de-a face cu un aspect grotesc şi periculos al naţionalismului, „Moldova Mare” fiind alimentată atât de Kiev, cât şi de Moscova. Nu sunt forţe declarate, care sugerează necesitatea fructificării antagonismului dintre Iaşi şi Bucureşti, spre exemplu. Aceşti oameni gândesc în următorii termeni: „dacă s-a destrămat Cehoslovacia, apărută odată cu România”, de ce nu s-ar destrăma şi ţara noastră după acest model? Dacă nu se întâmplă nimic după o asemenea schemă, poate interveni modelul iugoslav – „ungurii să meargă, prooccidental, în Transilvania, Valahia să se petreacă cu turcii, noi să refacem Moldova Mare a lui Ştefan, într-o confederaţie estică”. Grosso modo, al treilea bloc politic a fost/este format din forţele unioniste, originare din Basarabia şi din Ţară.

Tomescu: 1990 nu a generat fenomene similare în spectrul politic din Chişinău, nu s-au conturat încă de pe atunci cele trei tabere. Baricadele se ridicau inconştient, latent, erau mai mult conceptual-istorice. În iunie 1990, basarabenii nu puneau problema suveranităţii, în august   s-a ridicat chestiunea independenţei (potrivit câtorva concepţii relativ argumentate, 27 august 1991 trebuia evitat). Pe atunci, imaginea lui Mircea Snegur era una ademenitoare; domnia sa vorbea despre Putna, despre Iaşi, cu toate că Mircea Druc îi propusese să meargă cu căruţa balticilor, pe linia comportamentală a acestora, să se apropie de România şi, la momentul oportun, să decreteze reconfirmarea actului Unirii din 1918. Snegur nu s-a regăsit în planul de acţiune al balticilor, a mers la Alma-Ata şi a intrat în CSI. Dacă basarabenii ar fi avut un mesaj limpede, proeuropean, prooccidental, prounionist, poate că Europa i-ar fi acceptat…

Mircea Druc: Există două state, nu două naţiuni. Bine ne-ar sta să fim prosperi pe ambele maluri ale Prutului, dar nu totul derivă din condiţia economică. Chiar dacă este greu să legi de ideal orice clipă a existenţei, încerc să mă adresez şi altora, legaţi mai mult de cotidian. Recunosc, avem două state, însă chestiunea care se tot vehiculează sperie până şi „blocul” adepţilor Moldovei Mari; aceştia conştientizează necesitatea sincronizării, panica i-a cuprins, întrucât, metaforic vorbind, nu trebuie să rămână prea mult în urma României. Am pornit, fie şi poticnindu-ne, către integrarea europeană. Procesele se cereau sincronizate: pe de o parte, integrarea europeană, pe de alta, integrarea teritorială, politică, a spaţiului românesc. Ce s-ar fi cuvenit, din perspectivă politică? Armonizare, ajutor acordat atât Bucureştiului, cât şi Chişinăului, pentru integrare concomitentă…

Tomescu: Desigur, integrarea tuturor românilor (din punct de vedere economic, cultural, religios) ar fi trebuit definită ca prioritate a politicii externe româneşti; acestei priorităţi i se putea subordona integrarea europeană şi euroatlantică a României. Nu a fost motiv de mare inspiraţie ca Prutul să devină frontiera de răsărit a Uniunii Europene. Dacă ideea obsedantă privea securitatea şi stabilitatea în zonă, nu pare indicat să tragi cortina de fier pe Prut, să ridici un nou zid al Berlinului…

Mircea Druc: Chiar nu importă cum judecă o parte a societăţii civile româneşti apropierea sau depărtarea celor două state, separate inclusiv prin cea ce ar putea fi ratificat – tratatul de bază româno-moldovean… Sunt unii oameni care consideră că actualele frontiere cu Ucraina reprezintă o linie de demarcaţie, provizorie, atâta vreme cât românii nu pot renunţa la motivaţia istorică şi la drepul de continuitate ca un fel de contrapondere la integrarea deplină în organismele occidentale; ei nu resping ideea că sacrificiul istoric ar fi necesar pentru apărarea identităţii etnice, lingvistice, culturale, religioase a românilor care locuiesc în Ucraina, invocând faptul că o condiţie primordială viza respectarea, de către ţara vecină, a propriei sale legislaţii vizând minorităţile naţionale. Prilej pentru a „coordona” linia strategică privind relaţiile cu Ucraina şi Republica Moldova. Dintr-o asemenea perspectivă, între Bucureşti şi Chişinău nu pot fi încheiate tratate de bază, politice. Pot fi încheiate convenţii, înţelegeri, programe, proiecte, strategii de integrare economică, de conlucrare regională etc. Dacă te gândeşti la tratate de bază, atunci este ca şi când Chişinăului i s-ar cere să perfecteze un tratat cu Tiraspolul (cinci raioane din stânga Nistrului s-au declarat stat, fie şi nerecunoscut, spre deosebire de cele şase judeţe capturate de sovietici în 1940, şi vor tratat politic). Astfel s-a procedat în 1991, când, la sugestia Moscovei şi a Kievului, Mircea Snegur a efectuat o vizită-fulger la Bucureşti, a vorbit în Parlament, a trecut pe la Putna, s-a întors la Chişinău, câştigând alegerile… pentru a intra în CSI. Aşa s-a întîmplat în 1993, când s-a întins o mână lui Sangheli, omul care câştiga alegerile peste câteva luni şi se debarasa de România…

Tomescu: După proclamarea independenţei (august 1991), conducerea Republicii Moldova va susţine ideea celor două state româneşti, evitând orice referire la o posibilă unire a lor care ar irita partenerii din Răsărit, cât şi pe acei cetăţeni încă afectaţi de propaganda antiromânească, dar subliniind necesitatea unei colaborări strânse. Cum trebuie înţeleasă preponderenţa ideii?

Mircea Druc: Pretenţia de a şti tot ce s-a întâmplat poate fi luată ca o ironie. Cu ajutorul unui sistem de concepte, privim realitatea efectivă ca printr-o grilă şi obţinem o viziune apropiată a acesteia. Cea mai bună metodă prin care putem ajunge mai aproape de înţelegere se referă la alegerile electorale din februarie 1994. Apropiată, până la identificare, de poziţia lui Mircea Snegur era opinia liderului Partidului Democrat Agrarian – Dumitru Moţpan: „Să nu credeţi în bârfeli, în presiunile asupra noastră, ca şi când partidul ar vrea să aibă relaţii rele cu ţările vecine, şi în primul rând cu România. Nici preşedintele Iliescu, nici Parlamentul României, guvernul, nu au spus şi nu spun că Republica Moldova este o anexă a cuiva. Noi găsim susţinerea de a ne întări statalitatea, independenţa Republicii Moldova. De aceea Partidul Democrat Agrarian pledează pentru relaţii reciproc avantajoase, în primul rând cu România. Sperietoarea asta cu forţa U.R.S.S., relaţile cu republicile fostei uniuni, nu are temei, piaţa noastră, materia primă, producţia din Moldova au avut ca bază de realizare piaţa de la Răsărit. De aceea, până vom avea noi posibilităţile de a produce superior, să ajungem în Occident, trebuie să avem relaţii şi cu ţările de la Răsărit, în primul rând cu… România”. Orice concept, atât cel mai comun cât şi cel mai tehnic, stă montat în carapacea unor interese. Săptămânalul „Glasul Naţiunii” din Chişinău deconspirase (numărul 22 din 1994) existenţa dublă a unor membri marcanţi din PDAM, angajaţi ai Ministerului Securităţii Federaţiei Ruse (fostul KGB). Se pare că Dumitru Moţpan era responsabil cu personalul de la graniţa româno-română, în folosul Serviciilor Secrete ruse – acestea l-au recompensat cu ieşiri în străinătate şi o superbă armă de vânătoare, marca Winchester, plus suma de 10.000 USD şi trei case falnice. Pentru acoperire, lui Moţpan i-a fost rezervată funcţia de şef al unei mustării aflate lângă frontieră. Fratele vicepreşedintelui Parlamentului era fostul angajat al KGB şi membru al Serviciilor Secrete moldoveneşti – Valeriu Andronic şi Nicolae Andronic s-au compromis prin legătura lor cu Moţpan. Reţin atenţia doi maiori în Ministerul Securităţii Federaţiei Ruse: Fiodor Angheli, fost corespondent la Bucureşti, ajuns ulterior şef al Agenţiei de ştiri a RSSM, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, coresponent Itar-Tass la Chişinău, şi Dumitru Diacov, fost coordonator al Agenţiei Itar-Tass, filiala Bucureşti, fost preşedinte al Comisiei de Politică Externă a Legislativului de la Chişinău; fostul prim-ministru deţine şi o casă în Moscova… Probabil că întreaga viaţă a republicii s-a aflat sub controlul unei Mafii afiliate Ministerului Securităţii Federaţiei Ruse, puterea acesteia fiind consacrată prin alegerile din februarie 1994…

Tomescu:  Voi insista asupra a tot ceea ce ne îndreaptă spre convingere, învăţând să nu întorc spatele, cu dispreţ, la tot ce ne tulbură. Metoda, simplă şi directă, o folosesc în realitate anumiţi oameni. De multe ori, sistemul este adoptat în mod deliberat. Unii simt în felul următor: „Dacă rămânem ataşaţi fără şovăială de convingerea noastră, va fi bine”. Nefiind străin de domeniul atât de înghesuit în impulsul altora de a vorbi despre ceea ce nu ştiu, îmi propun să fiu raţional. Bineînţeles, sentimentul este o treaptă importantă, mai ales atunci când se vorbeşte despre Transnistria…

Mircea Druc: Analizez o metodă de fixare a convingerii, care poate fi numită metoda „autorităţii sursei” – complementară deducţiei prin consecinţă. Conştiinţa naţională nu s-a pierdut nici atunci când, la 1924, sovieticii au înfiinţat – dincolo de Nistru – o Republică Moldovenească. Nici în perioada de ocupaţie 1940-1941. Tot atât de adevărat este faptul că intervalul 1941-1944 reprezintă plenitudinea introducerii administraţiei româneşti în Transnistria. După 1944, se consacră o altă realitate, care, la rându-i, a încurajat semnificaţia realităţii de după 1989. Prin deformare…

Tomescu: Deformările s-au ținut lanţ, câtă vreme un fost tovarăş de la Moscova, pe numele său V. A. Alexandrov, a declarat următoarele: „În privinţa Transnistriei sau a notelor ultimative din iunie 1940, a intrării trupelor sovietice în Basarabia, mă întorc la linia de pornire: am un gust amar; ce uşor îşi pot schimba unii părerea într-o clipită. Dar istoria şi-a spus cuvântul: sute de mii de oameni au colonizat din două direcţii acest pământ. Se mai pune problema: care ar fi aceste direcţii? Oamenii sunt, intrinsec, legaţi de pământ. Despre ce mai putem discuta? De unde dezbaterea aprinsă? Nu pot să mă edific (…)  Despre ce este vorba?  Despre etnia română şi partea sa moldovenească sau despre aceste teritorii, despre acest pământ? E vorba de etnii, asta reprezintă o altă problemă: unde se află moldoveni, unde se află români curaţi, în legătură cu aceasta şi militează românii. Dacă se pune problema pământului, atunci să privim acest pământ în mod complex, în toate componentele chestiunii. Fie că este vorba de 60 % sau de doar 30 %, ei sunt oameni, este soarta lor. Putem ajunge la o concluzie fără a pomeni de sânge şi a gândi despre aceasta prin intermediul altor consecinţe” (înregistrare radio Nicolae Tomescu, iunie 1991, Conferinţa internaţională Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia)…

Mircea Druc: Fiecare ipoteză trebuie supusă unei examinări severe, dar drepte. Am face un pas radical greşit susţinând puritatea drepturilor istorice româneşti asupra Transnistriei. Mai departe… Drepturile ruseşti în privinţa teritoriului sunt şi mai puţin evidente. Monstruoasă a fost încorporarea Basarabiei în Imperiul Ţarist şi, mai târziu, în cel sovietic. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră… Într-un asemenea caz, limita dintre meditaţia istorică şi analiza politică, inclusiv conturarea unor posibile strategii de acţiune, devine greu de sesizat. La 15 august 1990, Vasile Nedelciuc – preşedintele de atunci al Comisiei RSSM pentru relaţiile externe, îmi declara: „De fapt, marea fericire a românilor este o fericire care ţine de dreptul de a fi la tine acasă. Lucrul pe care noi, din păcate, nu am putut să-l avem întotdeauna. Abia acum încercăm să ne simţim şi noi acasă. România este o ţară extraordinară. Ceea ce se află în nordul Moldovei, în Iaşi, este o minune dumnezeiască. Numai cei care n-au văzut acest lucru, nu au trăit în străini cum am trăit noi, nu pot duce lucrurile până la capăt”. Lupta istorică nu era şi nu este îndeajuns pentru a umple sufletele oamenilor şi acţiunea politică. Basarabenii vorbeau, în 1990, despre actul de barbarie stalinist, în urma căruia înaintaşii lor au fost strămutaţi din „locurile de baştină” spre a fi condamnaţi la exilul din îndepărtata Siberie. Se redeschidea procesul uneia dintre cele mai atroce şi mai inumane crime, comise în urma semnării Pactului sovieto-nazist din august 1939. Un obiectiv priveşte structurarea imaginii cuprinzătoare a rolului nefast al amintitului pact. Lucrul pare necesar şi astăzi, cu toate că însuşi Congresul Deputaţilor Poporului al U.R.S.S. recunoscuse, în decembrie 1989, nulitatea juridică a acestor acte. Când însă, câteva luni mai târziu, o comisie a Parlamentului de la Chişinău a emis un aviz în acelaşi sens, s-a înregistrat reacţia violentă a conservatorilor din Partidul Comunist, mai ales a înaltei ierarhii militare reprezentate de mareşalul Ahromeev, consilier al preşedintelui Gorbaciov şi deputat unional din partea Basarabiei. Procesul destrămării Imperiului Sovietic se accelerase, implicând şi Moldova de peste Prut.

Tomescu: A urmat escalada tensiunii iniţiate de separatiştii trasnistreni şi găgăuzi. Dezaprobând, în principiu, orice încercare de dezmembrare a republicilor unionale, politicieni din Basarabia au fost obligaţi să dea asigurări oficiale că Moldova va rămâne în componenţa U.R.S.S., păstrându-şi autonomia în limita respectivei înţelegeri. Totul a produs un sentiment de resemnare printre adepţii suveranităţii absolute a republicii, i-a pus în gardă pe promotorii ideii unirii Basarabiei cu România, ei încercând chiar să protesteze. În decembrie 1990, un decret semnat de Gorbaciov pretindea invalidarea avizului Comisiei parlamentare de la Chişinău. Se modificase adevărul istoric între decembrie 1989 şi decembrie 1990?

Mircea Druc: Am să vă răspund cu o altă întrebare: Mai poate să mire ideea potrivit căreia Republica Moldovenească Nistreană a reprezentat o creaţie artificială  pentru  promovarea intereselor ruseşti în zonă (inclusiv o bază intermediară de activitate a Serviciilor Secrete ruseşti)? Războiul din Trasnistria a fost declanşat în momentul proclamării republicii-fantomă. Separatiştii s-au bazat, iniţial, pe sprijinul Armatei a XIV-a Ruse (dotată cu sisteme moderne de spionaj radio-electronic, sisteme de interceptare de la distanţă a legăturilor telefonice, alte dispozitive de sustragere a informaţiilor din diferite tipuri de telecomunicaţii) precum şi pe sprijinul financiar al Moscovei – evident, până la rebeliunea militară din octombrie 1993. Prima grijă a autorităţilor instalate la Tiraspol privea arestarea forţelor pro-româneşti şi unioniste din republică. Intervine complicitatea liderilor de la Chişinău. Pentru a sublinia faptul că Ilie Ilaşcu nu avea vreo însemnătate în clarificarea conflictului de pe Nistru, declaraţia comună a lui Mircea Snegur şi a conducătorului nistrean Igor Smirnov – la una din întâlnirile bilaterale – ignoră deţinuţii politici… Declanşarea conflictului dintre Lebed şi conducerea autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene este fenomenul care a compromis interesele Federaţiei Ruse…

Tomescu: Comunitatea Internaţională refuzase să accepte existenţa unui stat autonom subordonat Moscovei, în cuprinsul Republicii Moldova, avansând ideea federalizării. Miguel Angel Martinez, fostul preşedinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, devenea interpretul principal al „partiturii”. Mărturisirile domniei sale pot să lămurească unele evoluţii: „La 12 aprilie 1995 îmi exprimam speranţa că Republica Moldova va deveni stat membru în Consiliul Europei, dacă nu în luna respectivă, atunci, în vară, poate pe 15 iunie. Importantă era finalizarea raportului Comisiei Juridice. În cazul Republicii Moldova, raportorul era un coreligionar, un vecin de credinţă. Lord englez, de cealaltă parte a Canalului Mânecii, mare prieten de-al meu, un om cu mare experienţă. Ce vreţi, mă găseam adesea în dezacord cu el, pentru că nu reprezentam acelaşi grup: socialismul promovat de mine se opunea conservatorismului britanic, ca doctrină politică dar, vă asigur, a rămas un om extraordinar, loial principiilor democratice. Pe acest lord englez îl cunoşteam de 20 de ani, de când era deputat, şi am crezut că pot avea încredere. Desigur, nu pot şi nu puteam spune că toate afirmaţiile cuprinse în raportul incriminat îndelung de presa română trebuie admise. Dar, cel mai important lucru mi se părea a fi votarea unanimă a recomandării (…) Unul din marile succese ale Republicii Moldova poate fi considerat votarea statutului de autonomie a găgăuzilor. L-am considerat la vremea respectivă un mare succes, o dovadă extraordinară de maturitate a prietenilor mei şi a părinţilor dvs. moldoveni. Speram că vom ajunge printr-un mecanism similar de votare la un statut asemănător pentru Transnistria. Dacă ajungeam la un asemenea deznodământ, aveam o Republică Moldova federală, nu am ştiut atunci cât de mult îi deranjează termenul pe români, eu unul credeam că procedez foarte bine. Vedeţi dvs., la 14 aprilie 1995 am efectuat o vizită la Cluj pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa. Cu acea ocazie am ţinut un discurs, iar unul din lucrurile rostite de mine s-a referit la structura unui statut european. În Europa actuală, nu putem gândi dogmatic, întrucât există structuri bine definite şi care funcţionează ireproşabil. Avem state federale care nu au probleme, avem state centralizate care la rândul lor funcţionează bine, avem state confederate, confederaţii. Astfel, nu există o linie dogmatică în acest domeniu şi trebuie să tratăm structura statului fără dramatizare sau dogmatizare. Trebuie să gândim că, mai târziu, veţi ajunge la concluzii diferite de ale noastre. Vreau să vă reamintesc că, în Spania o singură problemă a divizat ţara timp de 300 de ani. Noi am reuşit să soluţionăm fără dramatism şi dogmatism. Este foarte dificil din moment ce demagogia cuprinde rapid aceste subiecte şi poate fi utilizată împotriva oamenilor. Cred şi astăzi că, pentru Republica Moldova singura posibilitate de asigurare a viabilităţii acestui stat o reprezintă statutul autonomiilor, atât în privinţa transnistrenilor câ şi a găgăuzilor. Porneam  de la premisa că rodajul se va face cu multă uşurinţă, câtă vreme putem vorbi de popoare care au convieţuit armonios timp de secole. Eu am şi astăzi încredere. Consiliul Europei înseamnă un loc unde se acordă ajutor. România este membră cu drepturi depline a acestei instituţii şi, în această calitate, ne ajutăm unii pe alţii şi ne vom ajuta reciproc. Relaţiile se întemeiază pe respect, sunt relaţii între două state suverane, amândouă membre ale Cosiliului Europei. Cred că trebuie păstrate relaţiile de colaborare ca între buni vecini, relaţii de sprijin din partea României pentru un stat tânăr, fără experienţă, în bună parte cu o limbă şi cultură apropiate de ale dvs. Eu cred că ei trebuie să beneficieze de serviciile unui stat vecin foarte puternic cum este România, iar, pe de altă parte, ar fi important ca România să-şi privească vecinul cu mult respect, respectul datorat unui stat suveran”. (din interviul pe care mi l-a acordat Miguel Angel Martinez, fost preşedinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei)…

Mircea Druc: Dincolo de toate interpretările posibile, remarcăm abilitatea Turciei, principala responsabilă a constituirii Statului Naţional Autonom Găgăuz, în schimbul investiţiilor serioase, a unui ajutor economic substanţial pentru Republica Moldova; totodată, se desprind eforturile pentru consacrarea oficială a statutului „multinaţional autonom nistrean”, inclusiv consecinţele dramatice decurgând de aici…

Tomescu: „Istoria nu poate fi comunistă sau anticomunistă” – declara Mircea Snegur, la deschiderea lucrărilor Coferinţei „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia” (iunie 1991, cu participarea celui vă încredinţează aceste rânduri). Tot el a adăugat: „Ignorând dreptul la autodeterminare, normele de drept internaţional, populaţiei din Basarabia,  Bucovina de Nord şi din ţinutul Herţei, precum şi din Ţările Baltice, le-a fost impusă o statalitate străină, ostilă şi incompatibilă cu caracterul lor etnic, tradiţiile istorice şi culturale, fiind astfel izolate pentru mai bine de 50 de ani de viaţa internaţională, rupte de progresul omenirii. O Europă cu adevărat nouă şi democratică nu va putea exista dacă nu vor fi înlăturate toate consecinţele celui de-al Doilea Război Mondial”…

Mircea Druc: Nu este o problemă locală, ci o problemă de ordin internaţional. Această mişcare va fi mai bine înţeleasă la Apus, dar susţinută inconsecvent, deşi a fost elucidat, în modul cel mai obiectiv, adevărul care a determinat situaţia tragică pentru un şir de popoare şi state. După proclamarea independenţei (august 1991), conducerea Republicii Moldova va susţine ideea celor două state româneşti, evitând orice referire la o posibilă unire a lor care ar irita partenerii din Răsărit, cât şi pe acei cetăţeni încă afectaţi de propaganda antiromânească, dar subliniind necesitatea unei colaborări strânse.

Intenţia de atunci, cu toate efectele din prezent, pune în lumină esenţialul. Participarea la familia naţiunilor comportă obligaţii de conformare la standardele internaţionale, de respectare a drepturilor fiecăruia. Guvernele trebuie să se conformeze principiilor nu numai în vorbe, ci şi în fapte. Basarabia se află prinsă între injustiţia actelor revizioniste îndreptate împotriva ei şi politica recentă (până spre jumătatea anului 2009) la care s-a făcut complice.

„Prea puţin am reuşit să facem după 1989 pentru speranţele românilor. Ei au crezut în partide politice care nu-şi onorează promisiunile. Răul se fixează. Binele se uită. Vine răzbunarea”…  S-ar modifica şi una din cele zece porunci… Potrivit lui Mircea Druc, ar trebui să spunem: nu mă iubi aşa cum sunt, dar vreau să merit iubirea aproapelui meu!  De fapt, ar fi cazul să învăţăm deviza pe care alţii au împărtăşit-o întreaga viaţă: argo ergo sum/acţionez, deci exist. Drama nu este a ţării, drama este a noastră, devine personală atunci când nu este generalizată. Unii cred că primul lucru de făcut este să sancţionăm politicianismul din ambele capitale; pentru aceştia, diagnosticul nu suportă vreun compromis: până în prezent, nu avem clasă politică, avem „activitate de clan”. Să încercăm, după atâţia ani de derută, înnobilarea activităţii politice din tot spaţiul românesc, prin ştiinţă şi cultură, readucerea valorilor în prim-plan? Putem scoate Ţara din impas prin intermediul oamenilor de cultură şi al capitaliştilor oneşti?