Note de călătorie: Creta
Publicat de nicolaetomescu, 21 septembrie 2018, 12:33
Creta. Sub privirile lui Cronos
Autor: Nicolae Tomescu
O nouă încercare de a rămâne jurnalist,
indiferent în ce parte a lumii m-aş găsi,
indiferent cu ce treburi aş ajunge;
comunic publicului de ce „acolo” poate fi „aici”…
Cea mai sudică dintre insulele greceşti, cea mai mare din Grecia, a cincea din Marea Mediterană, Creta are o suprafaţă de 8.336 km pătraţi, o linie de coastă cu o lungime totală de 1.040 km, aproximativ 700.000 de locuitori…; depăşeşte, în sensuri şi semnificaţii, dicţionarele şi ghidurile turistice (acestea din urmă insinuează itinerarii ideale, împart insula în zone, fiecare loc menţionat avându-şi corespondentul pe o hartă de referinţă, alcătuiesc top-uri, de la cele mai bune plaje, taverne, festivaluri, la situri arheologice; de fapt, informaţiile sunt ierarhizate conform criteriilor/intereselor editorului)…
*
Am ajuns în locul unde muntele şi marea se întâlnesc, nerăbdătoare, pe plajele cu nisip fin sau cu pietriş măcinat de apă şi de vreme, sub privirea cerului de un albastru pur. Timid doar la gândul că, oricum, voi fi înghiţit de Cronos, fără să am pretenţia unui nou-născut şi fără a încerca să-i uzurp, în vreun fel, puterea titanului, mi-am imaginat naşterea lui Zeus în peştera Dikti, modul în care Rhea şi-a ascuns copilul, pentru a-l scăpa de urgia tatălui, trimiţându-l pe Muntele Idi. Este greu să-ţi potoleşti mirarea: zeităţile au început să semene oamenilor… imediat după ce îi doborâseră pe titani; Zeus, căsătorit cu Hera, mişcat însă de frumuseţea pământencelor, a luat forma taurului şi a adus-o în Creta pe Europa, fiica regelui fenician Agenor; din mezalianţă a apărut regele Minos, blestemat, se pare, să-şi vadă regina, Parsifae, născându-l pe Minotaur şi să aibă, în mitologia greacă, statutul tiranului care a poruncit lui Dedal construirea Labirintului. După victoria împotriva atenienilor, Minos (probabil, reprezentarea câtorva regi minoici ale căror putere şi bogăţie supravieţuiseră declinului civilizaţiei minoice) i-a obligat să sacrifice tineri şi fecioare, victimele fiind aruncate în labirintul Mionotaurului, până când Tezeu, prinţul atenian, l-a ucis pe monstru şi a scăpat din labirint cu ajutorul ghemului de aţă primit de la Ariadna, fiica lui Minos; „tiranul” ar fi vrut să-i pedepsească, totodată, pe Dedal şi Icar, din cauza sprijinului acordat lui Tezeu la uciderea Minotaurului, dar cei doi şi-au făcut aripi – din pene şi ceară de albine – pentru a ieşi din labirint; Dedal a ajuns nevătămat în Sicilia, copleşit, în schimb, de soarta nefericită a fiului său, îmbrăţişat mortal de mare deoarece zburase în înaltul cerului iar razele soarelui i-au topit ceara de pe aripi.
Dar oare Zeus a fost om, chip şi asemănare? Un om pierzându-şi vederea asupra spiritului, uitând că Pământul şi Cerul, Întunericul şi Lumina se născuseră pentru a-l naşte pe el? Poate că, fiind însingurat, s-a gândit să-i binecuvânteze pe alţii atunci când, din fiecare Olimp, izvora cunoaştere şi ceva fericire; creator fără iubire, nu a dorit să împartă singurătatea cu nimeni altcineva; pentru a stăpâni sensul, a uitat ce era adevărat: sufletul viu…
Cu aceste întrebări, am pornit în căutarea Cretei şi mi-am ales drept prieten duhul mitului. Raţiunea îmi şoptise să aştept, dar aşteptarea mi s-a părut un delir al muzelor frământând metafizica; pot accepta raţiunea ca faptă care a devenit gând, iubind ceea ce Dumneazeu îţi dăruieşte: sentiment, raţiune, indiscreţie (ca „derivat” al dorinţei de a cunoaşte), legendă…
*
Alţii vor să simtă excesul plăcerii şi, cufundaţi în somnul propriei lor nopţi, trăiesc şi retrăiesc experienţe. Europenii (de fapt, adolescenţi şi alte persoane, nicidecum personaje, care vor să cunoască doar distracţia lumii globalizate) au un program cu mult mai subţire decât firul Ariadnei: ziua, parcurile acvatice sau croazierele pe mare completează bronzul unei prietenii năbădăioase cu apa şi soarele; noaptea, în inflaţia de cluburi şi taverne, mâncarea şi băutura par de neoprit (după cum au sunt şi confruntările fizice). Asta i-a făcut nefericiţi pe unii cretani din Limin Chersonisos, locul în care mi-am petrecut opt zile (ale anului 2009). Fără să mişte vreun deget, la mare distanţă de arta negocierii, dormind în timpul zilei nu numai pentru a-şi apropia viaţa de noapte, se simt bine în pielea lor, dispreţuindu-i, în esenţă, pe englezi, germani, olandezi, danezi, scandinavi, italieni, francezi, ruşi, polonezi, români, dar mulţumindu-se cu faptul că milioanele de „invadatori” transformă Limin Chersonisos (cea mai mare şi mai aglomerată staţiune de pe litoral, având o mulţime de hoteluri, baruri, restaurante, cluburi) într-un paradis al leneviei; trăieşti clipe în care mentalitatea şi formele ei de manifestare sunt de-a dreptul sordide, cu picături mari de neputinţă în faţa lucrurilor serioase şi greu de îndeplinit, dar cu bani câştigaţi cât ai clipi. Desigur, şansele se întrezăresc din mai multe unghiuri de incidenţă: pentru unii localnici, este ideal că în magazinele lor muncesc indieni, români, albanezi; turiştii care nu şi-au propus să risipească mii de euro au la dispoziţie şi magazine „de 1,5 Euro”, mărfuri din Hong Kong (China), dieta formată din brânză feta, roşii, măsline, respectiv apartamente închiriate cu 25-40 de Euro/noapte. Desigur, despre oameni (şi despre popoare) se poate spune orice. Orice se afirmă poate fi la fel de bine acceptat sau respins. Psihologia etnică oferă, vorba cărturarului Lucian Boia, un exerciţiu tentant, dar cu totul lipsit de consistenţă, câtă vreme este vorba de impresii/judecăţi parţiale şi subiective. Devin foarte prudent, imediat ce sunt tentat să comit păcatul generalizărilor false – care transformă structurile şi evoluţiile socio-culturale în fenomene; or, nu toţi vorbim la fel, nu toţi gândim la fel, nu toţi avem aceleaşi trăsături, după cum nu putem izola şi calcula calităţi şi defecte doar pentru unii, nu putem individualiza un popor printre celelalte. Dacă există un mod de a fi grec (sau cretan, pe insulă aproximându-se un specific originar şi transcendent) se datorează deprinderilor infuzate (nicidecum înnăscute) prin contextul cultural, prin şcoală, prin acţiunea ideologiei, prin forţa modelatoare a opiniei publice. Oricum, chestiunile personale şi-au găsit izbăvirea, „Minoan International College” (locul unde Sonia, fiica mea, și-a început studiile universitare) mutându-se în Iraklion, eu încercând să descopăr cât mai multe accente cretane…
*
Mi-am simţit sufletul desţelenit de împrejurări reale atunci când Cnossos înlănţuia privirile mele. Monolitul încântării s-a aşternut, acoperind uimirea primordială: de ce pare goală inima unui imperiu din epoca bronzului care a dominat teritoriile egeene în urmă cu patru milenii)? De ce s-a scurs lichidul, înfierbântat de viaţă, al unei mari civilizaţii (prima din spaţiul european)? „Cnossos (Knossos) este un sit arheologic lângă Malia şi Phaistos în insula Creta, în care se află ruinele unei cetăţi greceşti descoperite şi restaurate la începutul secolului XX de către Sir Arthur Evans. Cnossos a fost capitala Cretei pe vremea minoicilor. Minoicii au fost foarte buni negustori. Obiecte minoice au fost găsite în ţările vecine.” – iată tot ceea ce găsiţi în „Enciclopedia liberă WIKIPEDIA”.
Foto: Nicolae Tomescu
Cnossos mi-a frământat gândurile; mi-am amintit că ele existau în facultate, cunoscute şi citite de studenţii la istorie, cu lentilele conştiinţei, aşteptând lumea să-şi deschidă braţele. Toate cercetările arheologice au scos la iveală faptul că, în anul 1750 înainte de Cristos, un cutremur devastase construcţiile din Knosos, Phaistos şi Malia, astfel încât, după 50 de ani, un alt palat, mai mare şi mai luxos, a fost înălţat pe locul celui vechi. „Palatul lui Minos” presupune nivele care comunicau prin trepte: Sala nobililor (denumire dată de Evans încăperii de la etajul superior al palatului) avea pereţii interiori decoraţi cu fresce în culori vii, podeaua fiind acoperită cu pardoseală iar stâlpii de lemn sustinuţi de fundaţii săpate în piatră; prevăzut cu un „sistem sanitar”, palatul cuprindea şi camere legate între ele prin coridoare care formau un adevărat labirint, grupate, totodată, în jurul unei curţi centrale (toate palatele minoice s-au construit împrejurul locului în care se desfăşurau ceremoniile sau audienţele), echipate cu sisteme de ventilaţie, de luminare şi de scurgere a apei; frescele de pe pereţii palatului înfăţişează mulţimea într-o zi de sărbătoare, scene de lupte cu tauri sau elegante femei minoice;
Foto: Nicolae Tomescu
camerele reginei erau decorate cu fresce care scormonesc, în mijlocul mării, după delfinii în mişcare; „magaziile” se umpleau cu pithoi, vase de lut imense, care ajungeau şi la capacitatea de 200 de litri, folosite de oamenii epocii minoice pentru a păstra uleiul de măsline, măslinele, grâul, alte provizii; poarta de sud, parţial restaurată, păstrează iluzia unui univers în care totul s-a născut ieri pentru astăzi, prin decoraţiunea celebră a copiei Procesiunii (fresca originală, dar şi alte artefacte, păstrate în Muzeul de Arheologie din Iraklion, nu mai sunt atât de umbrite de acoperişul porticului care, în momentul construcţiei, avea susţinerea celor patru coloane de lemn); scara principală desemnează trei trepte mai mici şi un labirint de coridoare pornind de la cele cinci trepte late, nu foarte adânci (patru dintre ele s-au păstrat, până în ziua de astăzi, precum şi o copie a frescei Scutului, găsită în această parte a palatului); coridorul care duce spre Sala Regelui îşi datorează numele simbolului oraşului Cnossos, al întregului imperiu – toporul cu două tăişuri, înfăţişat pe coloane şi pe perete; pasajul intrării de nord este decorat cu o frescă, a taurului gata de atac, simbol înconjurat de săli şi spaţii de depozitare, în ruină, de imagini care au supravieţuit civilizaţiei minoice şi au păstrat vie legenda Minotaurului – nu poţi trece, nepăsător, peste legendă, de vreme ce labirintul pasajelor întrerupte pare să se mişte şi să-şi schimbe poziţia, astfel încât te rătăceşti; Sala tronului imprimă un aspect graţios, cu spătarul înalt sculptat în piatră, flancat de fresce reprezentând grifoni (lângă tron se poate vedea şi un bazin cu apă folosit pentru purificare înainte de îndeplinirea ritualurilor)… În miezul visului devenit realitate, faţă de care proiecţiile poartă făpturi şi cuvinte, s-au născut atâtea aripi şi porţi, într-un ritual de lumină preamărind îndrăzneala, încât am găsit „un nou punct cardinal”…
Foto: Nicolae Tomescu
*
Capitala Heraklion, cel mai mare oraş al insulei, unde trăiesc peste 200.000 de oameni, poate impresiona cu o istorie bogată, din care se mai păstrează şi acum vestigiile dominaţiei romane şi veneţiene. Am remarcat silueta elegantă a vechiului port, luat în stăpânire de fortăreaţa veneţiană care a rezistat atacurilor furibunde ale turcilor (secolul al XVII-lea). Rocca al Mare, fort ridicat în 1523, se învecinează cu arsenalul, locul unde navigatorii medievali îşi reparau corăbiile.
Heraklion găzduieşte şi Muzeul de Arheologie, unde este expusă singura lucrare, rămasă în Grecia, a pictorului El Greco (născut în Fodele), precum şi exponate din cetăţile minoice: Sala cu fresce viu colorate, Sarcofagul din Agia Triada (cu încrustaţii elaborate, ornat cu figuri de animale sacrificate, procesiuni funerare, femei şi zeiţe pe care trase de sclavi şi animale mitologice), Discul din Festos (încrustat cu simboluri considerate drept una dintre cele mai timpurii forme de tipar, cu hieroglife care reprezintă cel mai vechi scris minoic cunoscut şi… cu secretul său nedescifrat), Rhythonul cu cap de taur (un vas pentru vin, sculptat în piatră neagră, având coarnele poleite cu aur şi ochi din cuarţ, descoperit la Cnossos), Figurinele de faianţă ale Zeiţei Şarpe (descoperite tot la Cnossos, asemănătoare cu reprezentările mai târzii ale zeiţei Astarte, ceea ce sugerează o continuitate a culturilor), Urciorul cu trestii (închise la culoare, pictate pe un fundal deschis, un model de vas din lut datând din perioada 1700-1450 înainte de Cristos), podoabele şi coifurile minoice (coliere de aur, inele, cercei, sigilii, mânere de săbii şi coifuri găsite în timpul săpăturilor de la Cnossos, Phaistos şi Gortys), Plăcile emailate (Mozaicul, reprezentând clădiri cu etaje din epoca minoică, parte a unei decoraţiuni murale care împodobea peretele unui palat), Tabla de jocuri (decorativă, încrustată cu foiţă de aur şi argint, turcoaz şi fildeş), figurinele miniaturale (descoperite în sanctuare montane şi în grote, par jucării în formă de oameni şi animale, dar pot avea şi un important scop religios)…
*
Kydonia minoică (peninsula Akrotiri), aflată la vest de Heraklion, oferă călătorului imagini de vis, peisajul deluros şi muntos fiind armonizat ritualic cu plaje însorite. Obsesiile au căzut, fără gingăşie, din fructul tărâmului pe care vi-l puteţi închipui, mai ales că sărăcia bogată a locului pornise furtuna vremurilor, zona fiind dominată, pe rând, de romani, bizantini, veneţieni, genovezi, turci, hitleriştii germani. În Kydonia s-au găsit tăbliţele de lut inscripţionate cu scrierea lineară A, nedescifrată…
*
De la Octavian Paler încoace, desconsider banalităţile debitate pe seama Veneţiei: oglinzi care s-au umplut de umbre, gondole care lunecă pe canale ca un suspin, Veneţia lunecând ea însăşi într-un exil iremediabil, timpul a pătat zidurile, a înverzit statuile, a coclit aurul leilor veneţieni, prin urmare, acest amestec de vanitate şi zădărnicie, care se numeşte Veneţia, a învăţat totul şi despre vanitate şi despre zădărnicie. Nu ştiu cum şi-a petrecut Veneţia timpul cu vanităţile, cu măreţia şi decadenţa ei, dar văd – în schimb – ce a lăsat moştenire cretanilor. Invocasem „silueta elegantă a vechiului port din Heraklion, luat în stăpânire de fortăreaţa veneţiană care a rezistat atacurilor furibunde ale turcilor (secolul al XVII-lea), faptul că Rocca al Mare (fort ridicat în 1523) se învecinează cu arsenalul, locul unde navigatorii medievali îşi reparau corăbiile”…
Rethimnon îşi arată eleganţa a cărei istorie începuse acum 4.000 de ani; peste zidurile minoice s-au ridicat cetăţi greceşti şi romane; oraşul a fost devastat, în urmă cu aproape 500 de ani, de temutul pirat Barbarossa, dar locul nu a fost ocolit de otomani sau de greci; până la obţinerea independenţei Cretei, în 1908, Rethimnon avea o populaţie turcă numeroasă, dar mulţi etnici – cu răspânditul prenume Hadzi (vine din turcă şi trimite la un „cretan” care a fost în pelerinaj prin „Țara Sfântă”) au plecat în insula Rhodos. Vechiul cartier păstrează destule din eleganţa medievală, dar mai impozantă îmi apare Fortezza (secolul al XVI-lea), după ale cărei porţi aşteaptă, în soare, o moschee (Ibrahim Han) şi o bisericuţă; un fost bastion turcesc găzduieşte astăzi Muzeul de arheologie, unde sunt expuse piese din neolitic, alături de vestitele racle minoice (din nefericire, după cum rezultă şi din fotografiile mele, nu este deschis publicului, inclusiv sau mai ales în sezonul turistic). Muzeul de Istorie şi Artă Folclorică, amplasat într-o veche clădire în stil veneţian, propune colecţia de covoare şi decoraţiuni de perete din lână, dantelă fină, obiecte tradiţionale din lut şi podoabe de argint şi chihlimbar. Fântâna Rimondi, construită de o familie de aristocraţi veneţieni, în 1626, ascunde, precum paznicii unei temniţi a privirilor, Logia veneţiană – cea mai importantă dovadă arhitecturală a stăpânirii veneţiene, transformată de localnici într-un magazin care vinde reproduceri de artă clasică. Când tai copacul, porţi – fără să vrei – rămăşiţele acelei feţe a durerii revărsate asupra pământului; asta au făcut şi cretanii, smulgând rădăcini de istorie şi tulburând actele de civilizaţie ale predecesorilor, fie ei cotropitori: au dezasamblat porţi pentru facilitarea accesului vehiculelor, singura „reminiscenţă” a fortificaţiilor veneţiene numindu-se Porta Gora, o poartă arcuită, amplasată între cartierul vechi şi partea modernă a oraşului. Rethimnon este capitala culturală a Cretei, iar Nerandzes – locul din oraş unde grecii organizează concerte, după ce, în urmă cu secole, turcii transformaseră biserica veneţiană în moschee…
Foto: Nicolae Tomescu
Khania mă proiectează faţă în faţă cu ceea ce simt, câteodată, despre mine însumi. Respectând proporţiile, oraşul este un miracol care se valorizează în şi prin deriva propriei modernizări. Ca unul dintre cei care nu consideră valabili factorii de regresiune simplificatori, invit publicul să spună „da” mondializării şi „nu”globalizării, aculturaţiei. Peste tot unde merg le spun celorlalţi: pentru a medita este agreabil să trăieşti, să joci „roluri” diferite, să ai şi bani, dar fără să crezi că asta înseamnă un fundament absolut (dacă vreţi alt termen – civilizaţie). În condiţiile în care Europa va deveni un paradis al culturii, un teritoriu privilegiat al cărţilor, al cinematografiei, nu al telenovelelor sau filmelor care împroaşcă, atunci vom putea spune cu toţii că schimbarea este, mai curând, valabilă pentru alţii, vom avea motive întemeiate să ne mândrim cu această evoluţie a europenismului. Şansa de a fi europeni nu exclude condiţia de a fi români, de a cultiva diferenţele, de a fi complementari, democraţi, să respectăm cultura celorlalţi. Dacă nu vom face acest lucru, lumea va fi foarte tristă, nu vom avea posibilitatea de a ne întâlni şi ne vom limita la un fast-food, intrând în jocul cretinizării, fără a crea, fără a vorbi, fără a ne dărui, fără schimburi, fără iubire. Respectând acest scenariu, Europa va fi cu adevărat tristă…
Revenind la cel mai frumos oraş al Cretei, cu clădiri veneţiene colorate, aşezate pe malurile unui golf apărat de fortificaţii masive, în partea de sud profilându-se vârfurile golaşe ale Lefka Ori (Munţii Albi), deseori acoperite cu zăpadă, voi aminti: Piaţa Municipală (amenajată într-o clădire din secolul al XIX-lea); clădirea de stil bizantin care protejează muzeul arheologic (obiecte minoice de ceramică, sculptură clasică şi elenă, sticlărie şi mozaicuri), Firkas (bastion construit pentru a apăra golful şi care găzduieşte, în prezent, Muzeul Naval unde se află o reconstituire a „bătăliei pentru Creta”); chiar lângă Firkas am văzut Colecţia Bizantină (care sintetizează istoria de peste 1.000 de ani a Imperiului Bizantin – prin obiecte precum monede, podoabe, statui, mozaicuri şi icoane); Farul, situat pe colţul zidului fortificat din golf, oferă elanul altei lumi, un fel de spaţiu al încercărilor de a înfrunta marea; Moscheea Ienicerilor (cu multe cupole, reprezintă cea mai veche construcţie otomană din Creta, ridicată după cucerirea insulei, în 1645); Bastionul Schiavo şi Zidurile Veneţiene care pornesc, de la primul menţionat, pe ambele laturi, sunt cele mai bine conservate fortificaţii (complex defensiv construit în secolul al XV-lea, atunci când se contura invazia turcilor)…
Foto: Nicolae Tomescu
Veneţienii au înălţat şi Frangokastello, pentru apărarea coastei de sud a Cretei în faţa piraţilor sarazini (în 1821, un grup restrâns de rebeli a ţinut piept numeroasei armate turceşti, iar legenda spune că stafiile lui Chatzimichalis Dalianis şi oamenilor săi masacraţi, vin, o dată pe an, de pe mare, pentru a recuceri fortăreaţa aflată în ruină). Din nefericire, nu am ajuns în sud-vest, ci în sud-est – prin Anno Viannos şi Kalamafka, la Mirtos, pe ţărmul grecesc al Mării Libiei.
Foto: Nicolae Tomescu
Nu am strâns elogiul succesului nici la Paleochora (Kastel Selinou), construită în acelaşi scop precum Frangokastello, rămasă, la fel ca surata ei, o ruină pitorească. „Creta de vest” concentrează substanţa, dar ruinele castelului Da Molini, Alikianos (scena altui masacru, atunci când Georgios Kadanoleon, lider al rebelilor, a fost trădat de Francesco Molini, chiar în noaptea nunţii cretanului cu fiica veneţianului fără onoare şi umanitate) s-au îndepărtat pentru că destinul a hotărât să văd nord-estul, relativ departe de fortăreaţa veneţiană din Siteia (zid de protecţie care a făcut faţă asediului turcilor, între 1648-1651), prin staţiunea Agios Nicolaos, al cărei port seamănă cu punctul de întâlnire al tuturor ambarcaţiunilor din această zonă a Mării Cretei, mai ales Insula Spinalonga.
Foto: Nicolae Tomescu
Fortificată, cu secole în urmă, de veneţienii care voiau să apere, mai lesne, Golful Elounda, a fost botezată „spin lung”; unii susţin că Spinalonga ar fi fost, la începuturi, o peninsulă, având forma ascuţită a unui os de peşte; ca să se apere mai bine, veneţienii au săpat un şanţ impresionant şi au separat o bucată de pământ (insula de astăzi), pe care au construit apoi fortăreaţa; o altă variantă ar fi că numele locului se trage de la vegetaţia spinoasă care creşte pe insulă; potrivit unei a treia ipoteze, veneţienii i-au zis Spinalonga după ureche, pentru că asta înţelegeau ei din expresia locală „stinelounda” (adică, „spre Elounda”). De abia în 1715, veneţienii au pierdut insula în favoarea otomanilor (conduşi de Kapudan Paşa). Spinalonga a revenit grecilor abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar, în 1904, prin decizia autorităţilor cretane, a fost transformată în colonie pentru leproşi, „o insulă a tăcerii” (în acele vremuri, numărul localnicilor care sufereau de lepră era foarte mare). Cât timp teritoriul a fost sub ocupaţie otomană, leproşii trăiau în locuri izolate, numite „meskinies” („cartierul leproşilor”, în dialectul cretan) sau în peşterile de pe lângă Heraklion. Cu timpul, Spinalonga a devenit domiciliu forţat pentru toţi leproşii din Grecia. În 1957, ultimii bolnavi au părăsit insula. Au fost duşi într-un spital din Atena. Se găsise leac pentru suferinţa lor. Parte dintre ei ar trăi şi astăzi, unul (chiar) în România. De atunci nu a mai fost locuită Spinalonga (sau Kalidon, cum au botezat-o grecii), ultima colonie de leproşi din Europa. Vedeţi, fie şi obsedată de măreţia ei, Veneţia poate să facă din decadenţă o formă de glorie. Turist pribeag prin Creta, încercasem melancolia atunci când am vizitat locuri „bântuite” de veneţieni. Agonia poate să aibă grandoare. Şi regret faptul că, prin cuvintele mele, am întrerupt măreţia tăcerii…
Foto: Nicolae Tomescu
*
Alt regret mă apropie de întrebarea: Unde sunt sinagogile de altădată? În Creta ele erau foarte numeroase (nicăieri ca în Handaka, vechea denumire a Iraklion-ului – trei, dacă nu patru, în Rethimnon, cea din Kissamos, alte două la Khania/în cursul secolului al XVII-lea). Una dintre cele mai vechi se găseşte în Heraklion, aproape ascunsă, sub hotelul „Xenia”; ştim că ar fi fost vorba de o bazilică cu trei aripi: Ehal (arcada) se afla în aripa de vest, în timp ce Vima este localizată în centru. Tipul de construcţie pare destul de obişnuit pentru Evul Mediu. Însă propensiunea comunităţii evreieşti din Khania a făcut necesară construirea celei de-a doua sinagogi. Primele săpături de la Etz Hayyim arată că fondul principal ar aparţine sfârşitulului de secol XV sau începutul secolului al XVI-lea; este posibil ca ea să fi fost în întregime distrusă, ca urmare a bombardamentelor lui Barbarossa asupra Khaniei. Etz Hayyim ne apare la fel de cunoscută precum Sinagoga „Zakinthinioţilor”, în timp ce vechea sinagogă de la Zakhintos purta numele de „Caniota”; deşi ultima localitate invocată nu s-a pierdut sub dominaţie otomană, relaţiile celor două sinagogi nu au putut să se dezvolte decât în timpul anilor dominaţiei veneţiene (înainte de începutul secolului al XVII-lea). Două inscripţii datând din secolul al XVI-lea, găsite în Etz Hayyim, vin să confirme teoria potrivit căreia este cea mai veche sinagogă din Grecia, alături de cea din Rhodos. Aranjamentul interior este specific sinagogilor „romaniote” din Grecia. Termenul romaniot evocă faptul că evoluţia evreilor are ascendent până în perioada greco-romană şi bizantină; formele sinagogilor din vechea Eladă prezintă interes particular în măsura în care existenţa acestora poate fi comparată cu cele din Italia nordică şi din Veneţia. Ehal este în partea opusă zidului, Vima – în faţă, în timp ce faţada laterală este orientată spre vest; dispoziţia locurilor celor care vor să-i treacă pragul reflectă proiecţiile ideologiei religioase: faţă în faţă, la ceremonie, de o parte şi de alta a unei nave centrale (de exemplu, sinagoga din Rhodos este, oarecum, de tradiţie sefardă, întrucât Vima se găseşte la o distanţă mai mare de centru). Sinagoga Etz Hayyim dispune de două pergamente ale Legii: una aparţinea, iniţial, Sinagogii lui David Ibn Zimra din Cairo şi este păstrată prin obişnuinţa evreilor romanioţi; conform tradiţiei, Torah trebuie păstrată în poziţie verticală, într-un dulap special, fiind interzis să o aşezi în poziţie orizontală, chiar şi în momentul lecturii; cea de-a doua Torah a fost achiziţionată prin intermediul „Memorial Scroll Trust” (peste 1.500 de pergamente, descoperite, după Al Doilea Război Mondial, într-o sinagogă abandonată din apropierea oraşului Praga); cele două Torah sunt păstrate în Ehal, amintind, încă înainte de Cea Mai Mare Conflagraţie Mondială, că Etz Hayyim a fost dotată cu două secţiuni rezervate femeilor (una în partea de nord, alta în partea de sud); cea mai veche „mehitsa” a fost plasată la primul etaj, într-o construcţie păstrată până în ziua de astăzi, unde se găseşte curtea sudică; ea are o intrare separată şi comunică cu mikveh” sau baia rituală care, din fericire, s-a conservat intactă. Vorbesc despre o construcţie solidă acoperită de o boltă unde credincioşii se pot scufunda într-o cisternă care conţine “apa „vieţii”, adică apă de ploaie sau apă de la zăpada topită (în general, o sursă de apă, dar aceasta nu trebuie să fie stătută, de aici şi fluxul regulat care garantează puritatea sa rituală); femeile se îmbăieză înainte de a se căsători şi după fiecare naştere; pentru cei care meditează la lege şi, mai ales, pentru ultracredincioşi, „mikveh” trebuie îndeplinit înainte de Sabbat şi înainte de marile sărbători (noii convertiţi la iudaism trebuie să îndeplinească, la rândul lor, datina); „mikveh” are, deci, o triplă semnificaţie. Cât despre curtea meridională, aceasta adăposteşte mormintele a 4 rabini: în primul odihneşte R. Hillel Eskenazi, mort la 1710, un sfânt cunoscut, ultimul Mare Rabin al Cretei, caracterizat drept „Hasid” şi „Tzadik”; în spate se găsesc cel al rabinului R. B. Ben Salom şi cel al fratelui său, R. I. Ben Salom (care datează de la începutul secolului al XIX-lea), iar ultimul este mormântul R. Habib de Galliopolis…
Foto: Nicolae Tomescu
*
Aproape toţi avem nevoie să ne hrănim cu un nucleu de convingeri. Ne deosebim unul de celălalt în funcţie de cât de coerente par aceste convingeri şi cât de mult suntem dispuşi să le modificăm. Fascinaţia unui set de credinţe împărtăşit de toţi cei din jur este evidentă; dar, într-o lume pluralistă, nu am vrut şi nu vreau să plătesc preţul separării de celelalte perspective. Iată de ce, ajungând în Creta, m-am gândit la Zeus, regele Minos, Nicephoros Fokas (generalul bizantin care a recucerit insula/ în 961/ de la sarazini), Michailis Damaskinos (cel mai de seamă reprezentant al şcolii cretane de pictură pe icoane), El Greco (figurile prelungi ale persoanjelor pictate de Domenikos Theotokopoulos şi culorile vii folosite mi-au şoptit că, din moment ce ai dat poţi considera că ai şi primit), Vincenzo Cornaros (renumit datorită celei mai mari opere literare elene postbizantine), Nikos Kazantzakis (romancierul care mi-a luminat studenţia cu Alexis Zorba şi Hristos răstiginit a doua oară), Eleftherios Venizelos (faimos în timpul revoltelor din 1889 şi 1896, a condus campania pentru unirea Cretei cu Grecia, devenind prim-ministru şi lider politic până în anii ’30 ai secolului trecut), nu am jertfit în cuget aşteparea şi dorinţa de a vedea biserici bizantine, greco-ortodoxe, romano-catolice, evanghelice, moschei şi sinagogi… Uşor strâns în sticla zilelor care incendiază, a neşansei de a trăi cu ajutorul agenţiilor de turism, reaprind nestatornicul foc al neliniştii ce împrumută ideea, prin fotografii (originalele s-au pierdut, le mai am pe cele cu rezoluție adaptată, în 2009, rigorilor unui site) şi câteva cuvinte. Turcii cuceriseră Chania în 1645, Rethymnon în 1646 şi restul insulei, cu excepţia oraşului Heraklion, până la sfârşitul anului 1648. Doar în 1669 turcii au supus Heraklion. Multe biserici cretane au fost transformate în moschei. „Marea Revoltă Cretană”, care a izbucnit în 1866 şi a durat până în 1868 a dus la distrugerea Mănăstirii Arkadi şi la pierderea multor vieţi.
*
Când revin asupra acestor lucruri mă gândesc la anii care au trecut ireparabil, la cărţile căzute prin bibliotecă într-un fel de uitare… Rămân solidar cu valorile şi când aerul se rarefiază în jurul meu. Prin România, dar şi prin Creta sau altundeva, trăiesc oameni care trădează orice, minţind şi coborând în interese de conjunctură; nu străbat ruinele sacre ale istoriei noastre sau ale istoriei universale; prin urmare, nu ştiu ce înseamnă istoria. Ar fi mai potrivit să culeagă fructul memoriei, fără a-i strica floarea. Ar fi mai uman să-şi amintească, pentru o clipă, diferite mituri şi legende; asta ar putea să-i salveze de prezentul lor…
