Otilia Cazimir: „(…)Pe la ferestre a trecut un fulg(…)”

Publicat de nicolaetomescu, 11 februarie 2019, 13:33

Otilia Cazimir, pe numele său de naștere Alexandrina Gavrilescu[1], s-a născut pe 12 februarie 1894, la Cotul Vameşului/judeţul Neamţ. Și-a petrecut copilăria în satul natal, unde a început să scrie primele poezii…

În 1898, s-a mutat, cu familia, la Iași, unde a urmat școala, liceul[2], apoi cursurile Facultății de Litere și Filozofie. A debutat, cu poezie[3], în 1912[4]. Supranumită „poeta sufletelor simple”, a scris aproape 60 de volume de versuri, mângâindu-ne cu poeziile pentru copii…

La început, nu-şi scrisese numele, semnând cu trei steluţe[5], astfel încât i-au devenit „naşi” Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, iluștrii diriguitori ai „Vieții Românești”; primul a împovărat-o[6], oarecum, cu „Otilia”, al doilea i-a spus „Cazimir” – pseudonimul avea să-i rămână pe veci, ca o „plăsmuire de legendă”, mulţi citindu-i versurile sale gingaşe, dar fără să ştie cine le scria, fiind un mister chiar şi pentru obişnuiţii redacţiei…

*

Sunt tentat să accentuez rolul protectorului…  Critica, istoria literară, eseistica, pedagogia, creaṭia literară, toate acestea au fost preocupările minṭii febrile ṣi ascuṭite a lui Garabet Ibrăileanu, născut (23 mai 1871) la Târgu Frumos, devenit, după studenṭia la Facultatea de Litere din Universitatea ieṣeană, profesor de Istoria Literaturii Române ṣi Estetică Literară; la 1 martie 1906 a înfiinṭat, împreună cu Constantin Stere, revista „Viaṭa Românească”. Așa cum amintisem (doar „pe jumătate”) Otilia Cazimir a debutat în 1912, cunoscându-l, ceva mai târziu, pe Garabet Ibrăileanu[7]…

*

„Duduia Otilia” și-a ales un domiciliu plin de înțelesuri[8]– într-un punct unde parcă se întâlneau laturile Iașiului de odinioară (devenit, mai târziu, strada „Otilia Cazimir” nr. 4) Pe lângă dorința de a păstra istoria Moldovei, în inimă și sub privirile sale, mai mult, de a o ocroti prin fapte, avea mereu în gând istoria personală, mai precis amintirea sfertului de secol dedicat poetului George Topârceanu[9].

*

 O „Noapte a Muzeelor” mi-a adus un souvenir… în Casa Memorială „George Topîrceanu” din Iași[10]…

„Eu niciodată nu pot fi de vină…
Când plouă sau e cerul înnorat
Și mor pe straturi florile-n grădină,
Să știi că numai tu ești vinovat.”

*

În 1912, atunci când debutase Otilia Cazimir, Topârceanu s-a căsătorit cu învăţătoarea Victoria Iuga; după destrămarea acestei relații, s-au înfiripat, în schimb, două iubiri – una pierdută în zarea largă, cu Lucia Mantu (printre cele mai frumoase femei ale Iașiului) și alta, cu Otilia Cazimir… Se cunoscuseră într-unul din foaierele Teatrului „Național” din Iași[11]

*

Rostul vieţii femeii Otilia Cazimir a încetat la 7 mai 1937, o dată cu absența bătăilor inimii lui „Top”[12]. În casa Otiliei Cazimir[13], George Topârceanu a rămas ca o icoană (pretutindeni: pe banca din grădină, în cadrele de pe pereţi şi de pe birou)[14]Desigur, în mărunta deșertăciune rituală, numită viață, au ajuns-o greutățile războiului[15], ororile și clipele plăcute ale comunismului[16]; căsuţa urma să-i fie dărâmată, liliacul smuls, pitoreasca ei străduţă, umbrită de arbori centenari, era amenințată cu dispariția; din perspectiva Otiliei Cazimir, însemna asasinarea întregului ei trecut, a tuturor amintirilor legate de universul înlăuntrul căruia fusese şi ea, odată, fericită; s-a zbătut, a făcut plângeri şi s-a rugat, cu inimă curată, la Bucureşti și Iași, obţinând, pentru o vreme, iertarea căsuţei. La 8 iunie 1967[17], pleca după Topârceanu[18], lăsând moștenire modesta sa odaie cu pridvor şi geamlâc – altar scriitoricesc[19] al Iaşiului de odinioară… Modest vizitator, păşesc pragul căsuţei și mă simt în alt veac[20]. Camera Otiliei Cazimir, dinspre stradă, cu vechi mobilier părintesc, pare și astăzi un muzeu Topîrceanu…

[1] Al cincilea copil al învățătorilor Ecaterina și Gheorghe Gavrilescu…

Nepoata lui Ion Ionescu de la Brad şi a lui Nicolae Ionescu (originari din Roman)…

[2] Eleva fostului Liceu „Oltea Doamna”, actualul Liceu „Mihai Eminescu”… Fără a susține examenul de licență… Urmase cursurile primare la „Școala Domnească” din Iași…

[3] Debutul în proză avea loc în 1919 (în publicaţia „Însemnări ieșene”). Primul său volum de poezii, „Lumini și umbre”,  vedea lumina tiparului în anul 1923… A primit, în anul 1927, „Premiul Academiei Române”, apoi Premiul „Femina” şi, în 1937, Premiul Naţional pentru Literatură…

[4] Revista „Viața românească”…

[5] Când a expediat, revistei „Viaţa Românească”, poezia intitulată „Noapte”, din timiditate şi chiar de frica directoarei liceului „Oltea Doamna” din Iași (persoană severă, care nu încuraja versurile, considerând că poeţii sunt cam visători), a pus în locul numelui trei steluţe…

[6] Poeta scria: „Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi «Otilie» pe care am întâlnit-o în viaţă – fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară – era proastă, grasă şi buboasă…” (amintire stânjenitoare din perspectiva celei recunoscute, îndeosebi, datorită textelor sale pentru copii)…

[7] „Întâi am cunoscut revista, adică Viaṭa Românească, ṣi abia mai târziu pe directorul ei. Mă pomenisem colaboratoare a revistei ṣi primisem fără să ṣtiu botezul literar, alegându-mă cu numele pe care-l port de atâta vreme încât mi l-am ṣi uitat pe celălalt. Naṣ îmi fuseseră domnul Ibrăileanu ṣi Mihail Sadoveanu. Dar numai într-un târziu am păṣit cu adâncă sfială pragul redacṭiei ei din strada Cuza Vodă 42. Ajungeai printr-un gang vast într-o curte mică, umedă ṣi plină de întuneric, unde George Topârceanu obiṣnuia să tragă cu puṣca în ṣobolani. Din curte intrai in redacṭie, o încăpere adâncă ṣi îngustă, cu masa cât ea, masa umbrelor, deasupra căreai ardea în permanenṭă un bec cu abajur verde. Acolo, în fund, am dat cu ochii de o fantomă bărboasă ṣi sumbră, cu nasul ascuṭit ṣi cu obrajii de ceară. M-am tras îndărăt ṣi nu m-am mai oprit până în stradă! George Topârceanu a venit după mine râzând: «Tare mai eṣti prostuṭă! Doar e domnul Ibrăileanu…» Ştiam. Îl mai văzusem de câteva ori de departe, în casa unei prietene. Ştiam că avea obrazul străveziu al omului chinuit de insomnii, părul în vânt, barba răvăṣită ṣi ochii mobili, obositor de vii. Când în sfârṣit l-am cunoscut, domnul Ibrăileanu mi-a întins mâna – cea mai expresivă mână pe care am văzut-o vreodată, cu degete subṭiri ṣi ascuṭite – de parcă ne mai întâlnisem ṣi ieri ṣi alaltăieri, măsurând cu ochii, amuzat, pe cea mai mică dintre colaboratoarele de atunci ale revistei.”

[8] Tatăl său cumpărase locuința (veche de prin 1853-1858) de pe strada „Bucșinescu”, în apropiere de biserica „Zlataust” şi de „Casa Teodorenilor”… Dorea să păstreze în suflet, ca într-un sipet, amintirile strămoşeşti, să asculte, înlăcrimată, durerile nenumăraţilor prichindei din mahala şi ale părinţilor necăjiţi, să privegheze, ca nimeni, să nu clintească o aşchie din colţul de istorie al „Beilicului – denumirea își are originea în cuvântul „bei”, reprezentantului Porţii otomane, Palatul lui se intitula „Beilic”, de aici îşi va lua numele şi partea invocată a Iașiului; în jurul lui, câteva clădiri atârnau de alcătuirea somptuoasă şi formau „curtea”; în respectivul palat, beiul l-a „invitat” pe Grigore Ghica, domnul Moldovei, cel care ridicase glasul împotriva cedării/de către Înalta Poartă (1775)/ a Bucovinei către Austria, atât de „respectuos” încât i-a tăiat capul cu ajutorul ienicerilor (1777); pe locul fostului palat, s-au încropit, mai târziu, o „grădină publică” de mici dimensiuni şi un monument simbolic (dacă ne gândim la capul lui Grigore Ghica înfipt ca într-o prăjină)…

[9] Prietenul „nemuritor” al Otiliei Cazimir (pe care îl îngrijise și la Viena), subiectul multor versuri duioase, s-a născut la Bucureşti (20 martie 1886), a început acolo şcoala primară (1893-1895) şi a continuat-o pe valea Topologului, la Suici (judeţul Argeş), a revenit la Bucureşti, s-a înscris la liceul „Matei Basarab” (până în clasa a IV-a), apoi la „Sfântul Sava”; după absolvire, a intrat funcţionar la „Casa Bisericii”, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemă; în paralel, s-a înscris la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăsea pentru cea de Litere (fără a termina studiile)…

[10] Casa Memorială „George Topîrceanu” a aparținut scriitorului Demostene Botez, prieten cu George Topîrceanu. A fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. După ce, în 1919, a fost sediul redacției revistei „Însemnări literare”, tipărită sub direcția lui Mihail Sadoveanu și George Topîrceanu, (din colectivul de redacție mai făceau parte Garabet Ibrăileanu și Demostene Botez), imobilul a fost pus la dispoziția lui George Topîrceanu, în anul 1932. Acesta va locui aici până la 7 mai 1937, când, răpus de boala necruțătoare (avea 51 de ani), trece la cele veșnice, înmormântat fiind la cimitirul „Eternitatea” din Iași. Casa a fost donată, în anul 1983, de proprietarii Teodor Neagu și Adrian Vulpe, „Complexului Muzeal” Iași. A fost renovată; la 22 iunie 1985, era inaugurat acest obiectiv al Muzeului Literaturii Române-Iași, cu un an înainte de sărbătorirea de către UNESCO a 100 de ani de la nașterea poetului…

[11] Unde asista la un spectacol de balet…

[12] Unii insistă că așa îl strigau amicii… Debutase din liceu (urmat în București), la 19 ani, publicând primele încercări sub pseudonimul „G. Top”. În 1909, a scris în „Viaţa românească” parodia „Răspunsul micilor funcţionari”, prin care se făcea remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care a întreţinut o corespondenţă interesantă), l-a chemat în Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la „Viaţa românească”…

[13] Dar și în locul unde a fost înmormântat … Troiţa sa, totdeauna înflorită, rămânea singura ţintă a drumurilor Otiliei Cazimir. La mormântul de pe Dealul Eternităţii găsea, paradoxal, alinare şi linişte sufletească, murmurând versurile şoptite odinioară împreună: „Cum stăm iar alături – şi e sară / Dar mâna-ţi uită parcă să m-alinte /O, nu-ntreba ce gânduri mă-nfioară:/ Eu n-am uitat, tu nu-ţi aduci aminte(…)”

Într-o epistolă aflată în posesia criticului şi istoricului literar Nicolae Scurtu, publicată de către revista online a Uniunii Scriitorilor din România, adresată uneia dintre prietenele şi confidentele sale, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit îndrumări şi lecţii de stilistică literară, încă de la debut, de la George Topîrceanu, Otilia Cazimir îşi exprimă sentimentele, angoasele şi dorul pe care le înfruntă după moartea celui pe care l-a iubit…

[14] În Casa Memorială ,,Otilia Cazimir” din Iași se găsește și un bust lucrat de sculptorul şi pictorul Ion Mateescu; fratele vitreg al poetului ,,grației și fanteziei” îl realizase cu o şuviţă într-o parte şi, deaorece lui Topârceanu nu i-a plăcut…

 (VIDEO) Indira Spătaru, Muzeul Literaturii Române-Iaşi / muzeograf al Casei Memoriale ,,Otilia Cazimir”

 + Audio (MP3) Otilia Cazimir povestește despre George Topîrceanu

[15] În martie 1944, la marginile oraşului cădeau obuzele, ieşenii fugeau înspăimântaţi spre Muntenia, Ardeal şi Banat. Pleca şi Otilia Cazimir, părăsindu-şi micul avut: casa, biblioteca, vechile covoare moştenite de la bunica, noianul de amintiri înghesuite în sertare, în pod şi într-o magazioară. Angajată inspectoare a teatrelor, mergea cu Teatrul Naţional la Jimbolia şi la Timişoara, lăsând sufletul la Iaşi, unde se întorcea imediat după armistiţiul din 23 august 1944; la 25 noiembrie, seara, sosea în „mica gară“ amenajată în Păcurari, căci gara mare era ocupată pentru transportul trupelor sovietice către front. În drum spre casă parcurgea, emoţionată, strada Păcurari; arsă şi nimicită de lupte, aceasta devenise „un lung şir de ruine. Ici-colo, prin câte un fund de curte, pâlpâia o lumină săracă, o lampă chioară sau un capăt de luminare”; găsea casa întreagă şi modestul ei avut ocrotit de un evreu (în mahala locuiau mulţi evrei, de-a lungul timpului se ajutaseră, în timpul prigoanei procurându-le hrană şi adăpostind fetele unui vecin). În Iaşii de după război, lipsurile fiind mari, iar funcţia teatrală neplătită, începeau zilele grele când nu avea ce pune pe masă şi nici lemne de foc…

[16] La 31 decembrie 1945, scria unor prieteni la Timişoara: „Sunt umilitor de nenorocită. Mâine e Anul nou şi noi nu avem nimic în casă”. Venea şi anul 1946, cu seceta cumplită fără pâine, alimente, cu ogoarele pârjolite de arşiţă. Fiind îndepărtată vechea conducere a Direcţiei Generale a Teatrelor din Ministerul Artelor, din cauza schimbărilor politice, la 1 martie 1947 Otilia Cazimir rămânea fără modesta ei slujbă teatrală, fără niciun mijloc de trai şi cu îngrozitoarea durere de a nu putea cumpăra medicamente pentru iubitul ei nepot, Jănel, fiul surorii Elena (Nuţa), grav bolnav de TBC (se topea văzând cu ochii). Pentru a obţine internarea lui la spitalul din Moroeni, unde era un medic vestit, scria disperată profesorului ieşean Petru Comarnescu, demnitar în Bucureşti, şi fostului vecin, Lucreţiu Pătraşcanu, care locuise cu părinţii, la mătuşa, Cornelia Stoica, vecină de gard. Răspunzând apelului disperat, la 15 septembrie 1947, scria: „Dragă duduie Otilia, Am primit rândurile matale. În ce priveşte soarta nepotului matale, te rog să nu ai nici o grijă. Mai serioasă mi se pare situaţia nouă pe care Ministerul Artelor ţi-a creat-o. Fii bună şi pune din mâna pe condei şi fă-mi o propunere privitoare la situaţia matale pe care am putea să ţi-o asigurăm, în condiţiile actuale ale Iaşilor. Voi face tot ce-mi stă în putinţă să-ţi satisfac dorinţa. Dar să ştiu concret ce ar fi de făcut. Cu cele mai bune sentimente, L. Pătrăşcanu”. Urmărit, arestat în anul următor, anchetat vreo 6 ani, socotit trădător de unii colegi de partid, Lucreţiu Pătrăşcanu era executat în aprilie 1954, îngrozind-o pe duduia Otilia. Neobţinând nicio angajare, a trebuit să trăiască traducând din limba rusă şi franceză, stilizând lucrări pentru editurile bucureştene. Scria necontenit, mai ales noaptea, dormind doar câteva ore şi uitând să mănânce, fapt pentru care, între 1947-1954 avea la activ, traduse, aproape vreo 50 de volume cu versuri şi proză. Observând situaţia, Zaharia Stancu îi scrie: „Ar fi o mare pierdere să te ocupi numai de traduceri”. Dar nu-i spunea nimeni din ce să trăiască dânsa şi toţi din jur, pe care-i ajuta cu „bunătate nefirească”: rude necăjite, fosta femeie din casă, Agripina, bătrână şi nevolnică pe care o ţinea mai departe hrănind-o îngrijind-o, plătindu-i o pensie, medicamentele şi medicii, cum proceda şi cu alţi vecini din cartier. Ar fi dorit câteva zile libere, o vacanţă, „Cuvânt atât de fraged pentru mine/ Şi astăzi, când vacanţa nu mai vine“. Nu se mai putea, căci avea de terminat lucrări cu scadenţă. Se multumea amintindu-şi vacanţa copilăriei: „Vacanţă însemna, pe vremea ceia,/ Pupitrul şcolii zăvorit cu cheia,/ Apoi o casă într-un sat bătrân,/ Concert de greieri risipiţi prin fân,/ Plăcinte aurii cu poale-n brâu/ Şi peşte prins cu undiţa la râu,/ Şi dinţi vopsiţi în violet cu mure;/ Apoi, plimbări pe drumuri de pădure,/ Romane răsfoite pe furiş (Când cerul viu te spiona în desiş/ Cu mici şi-albastre cioburi de faianţă./ Pe vremea ceia, da, aveam vacanţă!” („Licurici”)…

[17] După cinci decenii de creaţie literară…

[18] „Sfârșitul a găsit-o la aceeași masă de lucru la care viața și harul talentului i-au surâs acum o jumătate de veac”…

[19] Donat de familie şi declarat muzeu în iunie 1972…

[20] „Pretutindeni, pe pereţi, în ramele oglinzii mari, pe mese şi mesuţe, fotografii de-ale lui Topîrceanu”. Şi un „roi de băieţaşi cu părul zburlit şi fetiţe ochioase, purtând în surâsul lor ceva misterios, întrebător, o întreagă familie de prichindei”. Potrivit tradiţiei, Otilia Cazimir îşi servea musafirii cu o delicioasă dulceaţă de trandafiri sau cu o cafea fiartă pe loc; apoi se întorcea la lucru…