REPORTAJ Vrancea: Voluntarii, mesagerii Moşului pentru copii şi bătrâni, dar şi pentru refugiaţi din Ucraina

Publicat de Andreea Drilea, 25 decembrie 2022, 06:45

La finalul lunii decembrie, pe măsură ce încercăm să facem un bilanţ al anului care urmează să se încheie, simţim uneori nevoia de a fi mai buni şi de a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi ca noi şi, uneori, dăruim. Voluntarii aleg să facă acest lucru tot timpul anului, iar Crăciunul este pentru ei acel moment în care ştiu că trebuie să fie şi mai prezenţi alături de oameni, pentru că nimeni, în această perioadă, nu ar trebui să fie singur sau să nu aibă ce să pună pe masa de sărbători.

Ei devin astfel, pe final de an, voluntari ai lui Moş Crăciun pentru cei care au cea mai mare nevoie, pentru copiii uitaţi de societate, pentru persoane marginalizate, pentru bătrânii singuri ai căror copii sunt departe, pentru cei bolnavi şi fără speranţă şi, mai nou, pentru refugiaţii care au ajuns în România ca urmare a conflictului din Ucraina.

Ce îi motivează să facă voluntariat? Pe unii dorinţa de a face bine, pe alţii educaţia din familie, conştientizarea faptului că pot face diferenţa, cât de puţin, în vieţile unor oameni mai puţin norocoşi.

La Crucea Roşie Vrancea, anul 2022, a fost încununat de zeci de provocări. Voluntarul a fost ‘eroul principal’ datorită căruia zeci de transporturi umanitare care s-au tradus în mii de tone de alimente, apă, produse de igienă, generatoare au ajuns în Ucraina. Acţiunile în sprijinul populaţiei refugiate au continuat şi în Vrancea, pentru familiile ucrainene aflate în tranzit sau stabilite temporar aici.

Olimpia Săpunaru a ajuns anul acesta, alături de alţi voluntari şi angajaţi ai Crucii Roşii Vrancea, până Irpin, Kiev, Odesa, Chornomorsk, Ciortkiv, Cernăuţi, Uman, Nicolaiev, până la Herson sau Bucea şi a descoperit astfel o altă dimensiune a voluntariatului.

‘Să fii voluntar al Crucii Roşii Vrancea în Ucraina nu este despre tine neapărat, despre drumurile în necunoscut pe care le faci, însoţind transporturile umanitare şi despre colbul lor, despre braţele tale obosite care încarcă, iar şi iar, mijloacele de transport umanitare cu alimente de bază, cu produse de igienă, generatoare etc şi despre aceleaşi braţe care le şi descarcă la destinaţie. Nici despre faptul că îţi rişti sănătatea, viaţa. Nu este nici despre mintea ta ‘antrenată’ în lupta cu combaterea ştirilor false despre Ucraina şi nu este nici despre ciocnirile tale cu cei care încurajează nepăsarea şi uitatul în altă parte, care ‘ştiu ei, mai bine, ce se întâmplă în Ucraina’ din fotoliu, adică stări şi oameni cu care te confrunţi, inevitabil la întoarcerea dintr-o misiune umanitară. Să fii voluntar pentru Ucraina e, în primul rând, despre ochii înlăcrimaţi ai Mariei, o bunicuţă din regiunea Kiev, de aproape 80 de ani, care vrea să moară, de bătrâneţe, acasă. Şi mai este despre copilăria lui Dima şi a lui Roman, copii care se joacă, liberi, în nisipul din faţa casei unde sunt găzduiţi, momentan, la sute de kilometri de locul lor natal şi care se întreabă de ce nisipul nu e pus în saci albi, ca acasă, o ‘lecţie’ de război învăţată de puţin timp, care a înlocuit mersul la şcoală. Acest ‘acasă’ tămăduitor pentru orice muritor, pentru mulţi dintre refugiaţii ucraineni nu mai există! De aproape 300 de zile, chiar de la începutul invaziei ruseşti în Ucraina sau de acum o oră, în cel mai recent atac’, a declarat, pentru AGERPRES, Olimpia Săpunaru.

Ea a arătat că, pentru a-şi linişti copiii, mamele din Ucraina le spun că acum se construieşte un oraş nou în locul celui vechi, în care se vor putea întoarce cândva şi unde vor fi iarăşi fericiţi.

‘Ei sunt fără tatăl lor, cel mai probabil, care a rămas acasă, soldat începător şi care poate sfârşi oricând, de la o secundă la alta, dar cu un câine în plus, pe lângă cei trei ai familiei. Un câine care şi-a văzut prietenul-copil murind, ucis de o bombă. Şi toată familia lui. Să vrei să fii voluntar pentru pacea altor oameni e despre cum toate astea se întâmplă în anul 2022, la câţiva paşi de tine, fizic, şi preţ de o inimă, de sufletul tău. Dacă nu te simţi dator să sprijini dreptul la viaţă al altora, nu ştiu de ce mai poţi fi numit om. Să poţi să fii voluntar pentru un necunoscut e despre cum te naşti, ajungi în lumea asta şi mergi de-a buşilea o vreme şi despre cum te mână înainte doar curiozitatea, îndrăzneala, nebunia frumoasă, fără niciun alt interes şi, desigur, cu încurajările celor care te iubesc, necondiţionat’, a evidenţiat Olimpia.

După acţiunile de Crăciun de acasă, dedicate în aceeaşi măsură copiilor vrânceni şi celor ucraineni refugiaţi în judeţ, Olimpia Săpunaru va pleca între Crăciun şi Anul Nou în Ucraina, cu un nou transport de ajutoare, care, speră ea, va face sărbătorile puţin mai frumoase pentru cei aflaţi sub asediul bombelor.

Pe lângă a fi mamă, soţie, prietenă de încredere, aşa cum o descriu cei apropiaţi, Diana Popa este de ani de zile voluntar al Asociaţiei Hope and Love for Life din Vrancea. Dacă şi-a propus vreodată conştient să devină voluntar cu normă întreagă, nici ea nu ştie. Cert este faptul că, împreună cu o mână de oameni, a reuşit să redea speranţă, la propriu, câtorva zeci de persoane din întreaga ţară care aveau nevoie urgentă de tratamente costisitoare, la care altfel nu ar fi avut acces, şi să ajute an de an zeci de mame şi copii din comunităţi marginalizate, bătrâni nevoiaşi şi zeci de refugiaţi.

‘Nu m-am gândit niciodată de ce am ales fiu voluntar şi nu am căutat nicicând răspuns. Dar, când mă întreb, primul gând care îmi vine în minte are chipul unui copil trist, necăjit, care are nevoie de mine. Un puiuţ nevinovat care adoarme seara cu stomacul gol, care tremură de frig în zilele geroase de iarnă pentru că nu are haine, încălţăminte, lemne sau geamuri la ‘casă’. Un copil pe care societatea îl respinge, care nu merge la şcoală pentru că nu are cu ce. Doar alţi fraţi şi surori, la fel ca şi el. Un copil… fără copilărie. Îmi vin în minte mame, taţi, părinţi disperaţi care aleargă în toate direcţiile în braţe cu copii bolnavi, pentru care statul român nu face nimic şi ridică neputincios din umeri. Un părinte care a aflat că şi-ar putea salva copilul într-o altă ţară, dar contra unei sume pe care nici nu poate visa să o aibă sau să reuşească singur să o adune. Îmi fuge gândul la un adult, o mamă, un tată, un om bolnav, căruia sistemul sanitar român i-a semnat deja sentinţa, dar care visează la o şansă să-şi poarta creşte copilul, să-l poată vedea la casa lui sau să trăiască, să apuce să-si facă o familie. Şi aici apărem noi… Eu, tu, un oraş întreg, o comunitate de oameni cu suflete bune, care vrem să îmbrăcăm copiii necăjiţi, care dorim să le punem mâncare pe masă, uneori chiar şi un acoperiş deasupra capului, să-i ţinem la şcoală, să-i vedem crescând frumos şi firesc’, a mărturisit Diana Popa.

Ea a subliniat că fiecare om care face voluntariat este o picătură de speranţă şi putere pentru cel care are nevoie. ‘Vrem să oferim speranţa unui părinte că, poate, în altă ţară, cu un tratament scump, copilul lui va putea trăi… iar noi vom cumpăra viaţa şi ne vom lupta pentru el. Pentru asta am ales să fiu voluntar. Pentru că aş fi putut fi oricând eu cea care ar fi avut nevoie de ajutor şi îmi doresc din inimă să cred că există oameni care nu m-ar lăsa în prăpastie, ci mi-ar întinde o mâna, două, oricâte ar fi nevoie, pentru ca eu să pot ieşi la suprafaţă’, a completat Diana.

Corina, Geo, Claudia V., Miha, Lori, Elena, Ana, Claudia B., Cris, Rozalia, Mariana sunt doar câţiva dintre voluntarii Asociaţiei Hope and Love for Life, care au reuşit să ajungă, de Crăciun, la sute de copii din tot judeţul şi se pot mândri că au ajutat zeci de persoane cărora le-au oferit cel mai de preţ cadou: zile în plus alături de cei dragi.

În România aleg să facă voluntariat, în fiecare an, străini din toată lumea. Unii dintre ei s-au îndrăgostit de ţara noastră şi au ales să rămână sau să revină aici. Benedetta Campia este unul dintre aceştia. A ajuns în ţara noastră pe când era studentă şi s-a îndrăgostit de România, unde a revenit de mai multe ori în cadrul unor acţiuni umanitare. Benedetta vorbeşte perfect limba română şi este, de mai bine de doi ani, voluntar la Asociaţia Lumea lui Pinocchio de la Panciu.

‘Am ajuns în România pentru prima dată în 2004 cu o asociaţie din Italia, la Sighet, în Maramureş, unde făceam tot felul de activităţi cu copiii, bătrânii, copii cu dizabilităţi etc. M-am dus din curiozitate, pentru că nu ştiam mai nimic despre România, cu excepţia unor români pe care i-am cunoscut în Italia. Familia mea m-a încurajat, pentru că părinţii mei au făcut dintotdeauna voluntariat şi m-au încurajat în această privinţă. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar pot să spun că a fost una dintre experienţele care mi-au schimbat viaţa, care m-au condus pe acest drum. Am stat într-o familie din zonă, unde m-am simţit foarte bine şi m-am îndrăgostit de România’, a explicat Benedetta.

Ea a menţionat că a revenit de mai multe ori în România, iar când s-a pus problema unei activităţi de voluntariat de lungă durată a ales să se întoarcă. ‘Prin intermediul IBO Italia, am ajuns pentru un an de zile la Lumea lui Pinocchio în 2012, care se numea pe vremea aceea ‘Romi pentru romi’. Mi-a plăcut atât de mult experienţa încât am stat nouă luni. M-am întors aproape în fiecare an la prietenii din zonă, până în 2020, când IBO Italia mi-a propus să colaborez cu ei, astfel că m-am întors la Panciu. Acum, când sunt proiecte în România, ei mă implică, pentru că ştiu deja că sufletul meu e acolo. Pentru mine, voluntariatul este modul meu de a împărtăşi cu ceilalţi norocul pe care l-am avut în viaţă, pentru că am avut o familie care m-a iubit, o casă, am avut ce mânca şi am crescut sănătoasă, am avut prieteni buni. Cred că voluntariatul este cel mai bun fel de a trăi în ziua de astăzi’, a transmis Benedetta.

ONG-ul local în cadrul căruia activează reuşeşte, zilnic, să dea o rază de speranţă copiilor din comunităţile defavorizate din zonă.

‘Mulţi dintre aceşti copii nu au un loc unde să-şi petreacă timpul. Mulţi au familiile plecate, iar alţii fac parte din familii vulnerabile. Şi, atunci, centrul de zi de la Lumea lui Pinocchio reprezintă o casă pentru ei. Ei vin aici şi se simt bine. Încercăm să fim un punct de referinţă pentru ei. În plus, au un sprijin foarte mare din punct de vedere emoţional, au o masă caldă zilnic şi pentru unii dintre aceştia este singura masă pe care o iau în acea zi. Ceea ce este foarte important. De asemenea, încercăm să le sprijinim parcursul educaţional, în ceea ce priveşte rezolvarea temelor, înţelegerea a ceea ce au făcut la şcoală, pentru că mulţi dintre ei provin din familii care nu sunt alfabetizate şi deci nu au un sprijin acasă. Merg la şcoală cu greu şi uneori ajung în clasa a V-a, a VI-a fără să ştie să scrie şi să citească bine şi atunci noi venim să suplinim şi să remediem aceste lipsuri. Încercăm să dezvoltăm creativitatea şi potenţialul fiecărui copil prin activităţi non-formale diferite. Cred că, în timp, în comunitatea din Panciu s-a văzut implicarea noastră, prin prevenirea instituţionalizării şi a abandonului şcolar, prin această alternativă a unui loc unde copiii pot să găsească un adult disponibil pentru ei, care să-i asculte’, a adăugat Benedetta Campia.

Exemplele de oameni care încearcă, fiecare în felul său, să facă diferenţa, fie prin intermediul unei asociaţii, fie pe cont propriu, sunt multe. Şi dacă de Crăciun, Moşul va reuşi să ajungă la mii de copiii din Vrancea şi nu numai, parte din această reuşită se datorează şi lor, voluntarilor, oamenii care duc tot greul din spatele acţiunilor din care noi reuşim să vedem doar rezultatele. AGERPRES/FOTO imagine ilustrativă