11 decembrie 1994: Intrarea trupelor rusești pe teritoriul republicii (separatiste) Cecenia

Publicat de nicolaetomescu, 11 decembrie 2016, 08:59

Potrivit estimărilor internaționale, conflictul a cauzat aproximativ 100.000 de victime, dintre care aproximativ 80% din rândurile populației civile…

***

Câteva lucruri frapează în posibila dezvoltare/ilustrare a întrebărilor şi răspunsurilor…

• În anul 1864, cecenii, după o lungă şi sângeroasă luptă pentru libertate, s-au predat Rusiei ţariste;
• În 1877, cecenii au ridicat armele împotriva Rusiei, fiind însă înfrânţi;
• În 1901, aproximativ 700 de familii au imigrat din Cecenia în Turcia. Din acest grup, cam 200 de familii s-au reîntors în Cecenia, în timp ce 300 de familii s-au stabilit în Turcia, iar altele 200 în Iordania;
• După Primul Război Mondial, activiştii politici şi naţionalişti din Republica Federaţiei Caucazului de Nord au plecat în Polonia pentru a scăpa de prigoana comunistă. La semnarea pactului de divizare a Poloniei între Germania nazistă şi Rusia, aceşti activişti s-au mutat în Franţa, loc în care descendenţii lor trăiesc şi astăzi;
• După Al Doilea Război Mondial, soldaţii Armatei Roşii – de etnie cecenă – luaţi prizonieri de război în Germania nazistă au refuzat să se întoarcă în Cecenia, deoarece „poporul” fusese deja deportat de Stalin în Siberia (1944). Aceşti ceceni s-au stabilit în Germania, Turcia şi S.U.A.;
• În data de 11 mai 1918, „naţiunile” din Caucazul de Nord au declarat formarea Republicii Federaţiei Caucazului de Nord – recunoscută de Germania, Turcia otomană, Austria şi Bulgaria, acestora alăturându-se şi Rusia bolşevică;
• În 1922, în totală contradicţie cu recunoaşterea anterioară, Rusia bolşevică a invadat şi ocupat Republica Federaţiei Caucazului de Nord;
• Cecenii s-au revoltat împotriva U.R.S.S. în anii 1929 şi 1940. În ambele cazuri, regimul comunist i-a îngenunchiat de o manieră sângeroasă;
• Începând cu 23 februarie 1944, întregul popor cecen a fost deportat, în Siberia, din ordinele lui Stalin;
• După 13 ani de exil, cecenilor care au supravieţuit li s-a permis să se întoarcă pe pământurile natale – din ordinul lui Hruşciov (1957);
• În anii ’70 ai secolului XX, U.R.S.S. a tratat Groznîi (capitala Ceceniei) drept teritoriu inamic, unde, în mod frecvent, erau impuse interdicţiile de a ieşi pe timp de noapte;
• Între 23-25 noiembrie 1990, la Groznîi, s-a desfăşurat o conferinţă naţională. Conferinţa a găzduit delegaţi reprezentând toate grupurile etnice din Cecenia, incluzându-i pe ruşi şi cazaci;
• Pe 25 noiembrie 1990, delegaţii participanţi la conferinţă au declarat independenţa şi suveranitatea Ceceniei, desprinderea de Uniunea Sovietică;
• Pe 27 noiembrie 1990, declaraţia de independenţă şi suveranitate a fost ratificată, în unanimitate, de către Parlamentul sovietic al Republicii Cecenia-Inguşetia;
• Pe 27 octombrie 2001, respectând prevederile constituţiei cecene, s-a desfăşurat un referendum naţional. Poporul cecen a aprobat declaraţia de independenţă şi l-a ales pe generalul Djokar Dudaev ca (prim) preşedinte ales al republicii independente Cecenia (84% din voturi, din cei 3 candidaţi la preşedinţie);
• Uniunea Sovietică s-a dizolvat, la 31 decembrie 1992. Fosta Republică Sovietică Socialistă Rusă a fost dizolvată şi înlocuită de Republica Federaţiei Ruse, odată cu semnarea tratatului federal din 13 martie 1992. Prin voinţă liberă, Cecenia nu a semnat tratatul şi nici nu s-a alăturat federaţiei;
• După invazie rusă, la începutul iernii lui 1994, între 1994-1996 Cecenia şi conducătorul său Djohar Dudaev au depăşit orice altă cotă de audienţă.

Trei chestiuni îngroaşă graniţele înţelegerii politologilor şi diplomaţilor. Înainte de orice, cum se explică faptul că un neam al marelui conglomerat numit Federaţia Rusă doreşte, cu tot dinadinsul, să ajungă la independenţa deplină? Cum au reuşit cecenii să umilească, pe o durată apreciabilă, armata Moscovei? Care sunt implicaţiile precedentului faţă de politica internaţională? Potrivit multor opinii, momentul exploziei cecene a reprezentat dovada crizei oricărui sistem federal care nu este liber asumat şi care nu acordă libertate suficientă neamurilor, republicilor, regiunilor autonome, statelor componente. Cecenii au propria lor istorie, propriile lor tradiţii, provin din ramura popoarelor islamice, turcofone. Cu toate tarele de care dau dovadă[1], au vrut consolidarea independenţei declarate faţă de Moscova. Desigur, atenţia Kremlinului – dincolo de aspectele zonale – se îndreaptă către bogăţiile subsolului. Strategic, Federaţa Rusă nu îşi poate permite să scape de sub control o asemenea zonă, care s-ar îndrepta spre Islam.

*

Nu trebuie uitate interesele americane… Instalarea la putere a lui Vladimir Putin a coincis cu o schimbare geostrategică decisivă pentru Caucaz. Inaugurarea, la 17 aprilie 1999, a oleoductului care leagă Baku (Azerbaijan) de portul Supsa (Georgia) de la Marea Neagră a pus capăt hegemoniei ruse asupra exportului de hidrocarburi din zona Mării Caspice. Încă din 1993, când Azerbaidjanul a început să negocieze cu companiile occidentale contractele de exploatare şi căile de export ale petrolului, în spatele soluţiilor tehnice s-a profilat clar o miză politică: ieşirea a trei state sud-caucaziene din zona de influenţă rusă căreia i-au aparţinut timp de două secole. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, Statele Unite au trecut repede, în ceea ce priveşte noua Rusie, de la „containment” (îndiguire) la „roll-back” (politică de forţă): Washington-ul şi-a propus să reducă influenţa rusă în Caucaz.

Alăturându-se Ucrainei şi Azerbaijan-ului, Georgia a denunţat tratatul de apărare colectivă a frontierelor Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi tratatul de securitate colec­tivă de la Taşkent, preferând să se plaseze sub umbrela, chiar îndepărtată, a NATO. La summitul OSCE de la Istanbul (noiembrie 1999), preşedintele Elţîn semna un acord de dezafectare a două din cele patru baze ruseşti din Georgia, dezafectare realizată practic în anul 2000, în pofida protestelor abhaze şi a reticenţelor Statului Major al armatei ruse. Decizia de a părăsi Comunitatea Statelor Independente a fost luată de Tbilisi în 2008, din cauza războiului ruso-georgian, însă procedurile oficiale au durat 12 luni; mai mult, autorităţile georgiene au anunţat că acest lucru nu înseamnă ruperea relaţiilor cu ţările membre ale Comunităţii, dimpotrivă, colaborarea va continua, deşi conflictul militar dintre Rusia şi Georgia culminase cu recunoaşterea, de către Moscova, a independenţei teritoriilor separatiste Osetia de Sud şi Abhazia.

Grupul numit Guuam[2] a contribuit, deopotrivă, la exercitarea de presiuni la frontierele Rusiei. La una dintre reuniunile grupului[3] s-au discutat mai ales chestiuni militare şi de securitate. De fapt, Armenia a rămas, în Caucazul de sud, singu­rul stat din CSI integrat în organismele de cooperare militară cu Moscova[4]. Occidentalii exercitau o dublă presiune asupra Erevanului: cu scopul ca armenii să accepte concesiile necesare reglementării conflic­tului cu Azerbaijan (legat de Nagorno-Karabah) şi ca ei să aleagă Main Export Pipeline (MEP), oleoductul care transportă petrolul din zona Mării Caspice către portul turcesc Ceyhan.

Ţinând cont de importanţa pe care o are această confruntare pe teme petroliere, este evident că orice nouă zonă de producţie, mai ales în condiţiile creşterii preţurilor ţiţeiului, devine extrem de căutată. De precizat că administraţia americană a determinat, prin politizarea problemei, o creştere a preţurilor. Deloc întâmplător, CIA prezentase cel mai optimist raport – considerat de experţi ca total nerealist – despre rezervele din zona Mării Caspice. Iar presiunile exercitate de Washington şi Ankara asupra companiilor, cu scopul ca acestea să cofinanţeze trecerea oleoductului prin Georgia şi Turcia – nu prin Iran sau Rusia – dovedesc prioritatea acordată obiectivelor politice în raport cu interesele economice; dar nu există suficient petrol pentru a fi rentabile constru­irea şi exploatarea oleductului invocat. Or, oleoductul nordic, care leagă Baku de portul rus Novorosiisk, a constituit[5] ţinta atacurilor în teri­toriul cecen.

*

Ulterior, în  august 1999, luptătorii ceceni ai lui Şamil Basaev şi Khabib Abd Ar-Rahman Khatab au intervenit în Daghestan: operaţiunile urmăreau mult mai mult decât independenţa Ceceniei. Propunând crearea unui stat islamic comun cu Daghestanul, radicalii readuceau în atenţie un proiect vechi de unul, respectiv două secole, prin care se urmărea slăbirea întregului flanc sudic al Rusiei. Dar, în lipsa sprijinului „daghestanezilor” şi al altor popoare nord-caucaziene, care se tem de veleităţile hegemonice ale cecenilor, aceştia din urmă au găsit sprijin în lumea musulmană şi (poate) dincolo de ea; majoritatea armelor lor este „furnizată” chiar de soldaţii ruşi. Criticând prompt rolul „organizaţiilor teroriste internaţionale”, ruşii nu ar trebui, totuşi, să fie surprinşi de aceste intervenţii în regiunea cea mai sensibilă a federaţiei lor: au exploatat sistematic, sub „preşedinţia” lui Boris Elţîn şi autocraţia lui Vladimir Putin, conflictele din Abhazia, Osetia sau Nagorno-Karabah[6], pentru a-şi păstra influenţa în regiune şi, mai ales, pentru a constrânge Azerbaijanul şi Georgia să intre în CSI (1993). Reîntoarcerea la pace ar fi presupus trecerea la negocieri politice, ast­fel încât Caucazul să-şi poată găsi prosperitatea sau, mai curând, normalitatea. Opoziţia crescândă dintre o axă est-vest (Azerbaijan, Georgia, Turcia, S.U.A.) şi o alta, nord-sud[7], nu îi era/este deloc mai favorabilă decât fosta sa închidere în acea Uniune Sovietică pe timpul căreia avea total „ferecată” frontiera de sud. A integra aceste două axe ar fi însemnat/înseamnă să se renunţe la strategiile vizând excluderea unuia dintre actori – oricare ar fi el – din faimosul „mare joc”. Pentru Rusia, vara anului 1999 s-a sfârşit în tunet de bombe. În Caucazul de Nord răsunau din nou exploziile. Grupurile armate cecene, conduse de Şamil Basaev şi de aliatul său, Khabib Abd Ar Rahman Khattab, au invadat (în august) Republica Daghestan pentru a-i „elibera” de sub tutela Moscovei pe „oamenii de aceeaşi religie” şi a-i ajuta să înfiinţeze un „stat islam­ic”. Nevoiţi să se retragă, într-un prim moment[8], ei şi-au reluat atacurile la începutul lunii septembrie. Acestea, la fel ca valul de atentate teroriste sângeroase din Moscova şi alte oraşe, au determinat puterea rusă să ordone o ripostă violentă. Au fost bombardate Groznîi şi „bazele teroriştilor” din Cecenia, în timp ce republica a fost supusă unui embargo total. La 26 septembrie 1999, ministrul rus al apărării, Igor Sergheiev, vorbea despre „mai multe versiuni ale planului de operaţiuni terestre”, răspândind fiorii unui nou război[9]. În acest conflict acut[10], era pusă sub semnul întrebării stabilitatea întregului Caucaz de Nord. Daghestanul devenise, în acest context, o republică-cheie[11], pentru că a servit drept arier­gardă a armatei, extinderea tulburărilor însemnând accelerarea dezagregării regiunii. Daghestanul depindea și depinde de guvernul central mai mult decât orice altă republică a Federaţiei Ruse[12]. Speranţa populaţiei în condiţii de viaţă mai bune, ordine publică şi un loc de muncă a dus la apariţia a două fenomene contradic­torii: popularitatea comuniştilor[13] şi influenţa crescândă a radicalismului islamic.

Unii îi numesc fundamentalişti sau islamişti, dar majoritatea le spun „wahhabiţi”, refe­rindu-se la o sectă puritană înfiinţată în Peninsula Arabică (secolul al XVIII-lea) de un predicator, Mohamad Ibn Abdelwahhab. Ea inspiră dinastia aflată la putere în Arabia Saudită. Se pare că, în cazul concret al Daghestanului, pot fi deosebiţi: pe de o parte, fundamentaliştii – care se revendică de la un „islam pur”, dar nu practică o politică activă; pe de altă parte, combatanţii activi – „islamiştii”. Oricum ar fi, dezamăgită de epoca postsovietică, sceptică în privinţa posibilităţii întoarcerii la un regim comunist tiranic, dar sigur, neîncrezătoare în proprii ei lideri, o parte a populaţiei s-a arătat/se arată favorabilă unui stat islamic condus de sharia (legea islamică). Oamenii cred că, într-un astfel de stat, dreptatea socială va triumfa în cele din urmă, iar suveranitatea lui Allah va aduce stabilitatea atât de dorită. Deşi utopic, „proiectul islamic”[14] reuneşte aspiraţiile unui număr considerabil de oameni pregătiţi să se bată pentru el. În prezent, în Daghestan există oficial aproape 700 de şcoli religioase (meder­sa) şi peste 1.500 de moschei[15]. Statisticile reflectă, doar parţial, renaşterea islamică. Populaţia ştie că este „musulmană”, că aparţine unei umma (comunitate) de aproximativ 1,5 miliarde de oameni. Minoritari în Rusia, musulmanii din Daghestan înţeleg că influenţa lor este mult mai importantă pe plan mondial. Dacă anumite forţe acţionează la nivelul întregului Daghestan[16], sute de grupuri proislamice, consti­tuite pe criterii etnice, s-au format la nivel local, într-unul sau mai multe sate. Doar două importante localităţi de munte din sud-­vest, Şabanmaki şi Karamki, şi-au anunţat deschis trecerea la wahhabism şi au instaurat sharia. Noii elite fundamentaliste îi lipseşte (încă) stabilitatea şi experienţa politică, dar are ambiţii mari şi aspiră să exercite o influenţă decisivă asupra viitorului Daghestanului. Islamiştii se opun autorităţilor locale, acuzate de corupţie şi supuse Moscovei, clerului conformist care sprijină oficialităţile şi se teme de un radica­lism ameninţător pentru prestigiul lui şi sta­bilitatea ţării[17]. Nu pot fi subestimaţi factorii externi care au condus la radicalizarea musulmanilor din Daghestan. Potrivit cifrelor oficiale, mii de tineri din republică studiază în instituţii şi universităţi islamice din Orientul Apropiat[18]. Pe de altă parte, în Daghestan există sute, poate chiar mii de predicatori străini[19], precum şi organizaţia internaţională islamică Taiba sau fundaţia Ibraim Al Ibraim[20].

Influenţa crescândă a Islamului şi politi­zarea acestuia ar fi trebuit să determine Daghestanul să se alieze cu Cecenia, ale cărei autorităţi proclamaseră, oficial, un stat islamic şi au introdus sharia. În realitate, numeroşi responsabili politici din republica rebelă au susţinut ideea unei structuri comune cu Daghestanul, care să se numească imamat. Radicalii, printre care Şamil Basaev şi Movladi Udugov, fost ministru de externe, au chemat, în mod repetat, la jihad pentru eliberarea musulmanilor de sub tutela „necredincioşilor”, adică a Rusiei. Ei au creat chiar un consiliu islamic – şura – în Da­ghestan, ai cărui membri nu erau, însă, prea influenţi. Toate aceste eforturi nu au fost încu­nunate de succes. Populaţia Daghestanului a înţeles că unificarea ar însemna, în cel mai bun caz, o simplă redistribuire a avantajelor şi puterilor în cele două entităţi deja sărăcite şi, în cel mai rău caz, preluarea controlului de către ceceni. „Micile naţiuni” ale avarilor, darghinilor sau lacilor nu pot accepta aşa ceva, nu vor să împartă cu nimeni bogăţiile din Daghestan, fie că e vorba de pământ, petrol sau caviar. Majoritatea nu vrea nici separarea de Rusia, care ar putea să conducă la război civil şi conflicte interetnice mai sângeroase decât războiul din Cecenia, dacă ţinem seama de diversitatea extremă a ţării.

*

Războiul a arătat oamenilor din Caucaz preţul pe care ar trebui să-1 plătească în schimbul unei suveranităţi ipotetice şi, în special, al unui stat-naţiune independent[21]. Însăşi lumea musulmană rămâne re­zervată faţă de Cecenia[22]. Iar relaţiile dintre Cecenia şi Daghestan continuă să fie dominate de suspiciune, în condiţiile în care prima reven­dică şase regiuni din cea de-a doua. Nimeni nu poate să prevadă evoluţia ulterioară a situaţiei. Şamil Basaev ordonase „campania din Daghestan”[23]; ea a reizbucnit, cu o şi mai mare intensitate. Extinderea conflictu­lui în Cecenia şi crimele armatei ruse ar fi fost în măsură să cimenteze o rezistenţă comună împo­triva a ceea ce mulţi consideră drept intervenţie în treburile interne. A fost și este nevoie de eforturi considerabile şi de o abilitate deosebită din partea Kremlinului pentru a ieşi din încurcătură, cu atât mai mult cu cât criza economică reduce mijloacele de inter­venţie. Din perspectiva Rusiei, ar trebui profitat de criza prelungită pentru clarificarea „intereselor naţionale” în regiune. Responsabilii politici rămân divizaţi pe tema necesităţii de a menţine, prin forţă, Caucazul de Nord în cadrul Federaţiei[24]. Să nu uităm că mulţi dintre ei s-au bucurat să se „debaraseze” de Asia Centrală musulmană în 1991, când a dispărut Uniunea Sovietică. Tendinţele dominante la Moscova privesc păstrarea Caucazului, denunţarea separatismului şi restaurarea autorităţii Rusiei25]. Pentru Moscova, extinderea luptelor şi manipularea relaţiilor interetnice duc la haos şi la pierderea totală a controlului asupra Daghestanului. Apariţia noilor probleme are, din acest punct de vedere, mai multe semnificaţii. Este vorba, în primul rând, de semnalul pe care îl oferă (implicit). Dacă se merge doar pe vechile direcţii, nu sunt posibile decât micile corecturi: o influenţă nu atât de mare, nici aşa de mică… S-ar cere abandonat modul de a pune probleme în tipare preînsuşite; „ceea ce se explorase până atunci era important, dar cu totul insuficient”. În al doilea rând, „noua agendă” ar semnifica efortul identificării noului câmp al influenţelor. Efectele nu sunt epuizate de cele două orientări. Chestiunea influenţelor ar trebui gândită în cu totul alţi termeni, din altă perspectivă, concentrându-se pe efectele indirecte şi de lungă durată.

***

Cecenii care s-au înrolat în Statul Islamic ies în evidență printre miile de jihadiști de pe frontul sirian și irakian; prezența lor explicase, parțial, succesul rapid al organizației teroriste, desemna o veste proastă pentru Rusia și prevestea un nou ciclu de violențe în Caucazul de Nord. Rolul luptătorilor din Caucaz a fost unul central, bazat pe decenii de experiență în luptă de gherilă și confruntări directe cu armata rusă. „Cred că acesta este unul din motivele pentru care Statul Islamic a avut succesul pe care l-a avut”, a comentat Bill Roggio, expert al Long War Journal, un site specializat în grupări islamiste. „Luptătorii din Caucaz au experiență în lupta împotriva unei armate profesioniste și au, de asemenea, experiență în lupte de gherilă acumulată de-a lungul deceniilor. Această experiență se vede pe frontul de luptă unde au rolul de tacticieni” a adăugat Roggio. Mulți dintre ceceni au fost încurajați să lupte în Siria, după începutul războiului civil în țara arabă, în 2011, de către Doku Umarov, ultimul lider al insurgenței islamiste din Caucaz (mort în august 2013, probabil otrăvit, a înființat în 2007 o organizație cu numele de Emiratul din Caucaz).

Lui Putin îi putem reaminti apelul său patetic, prin care a demarat cel de-al doilea război din Cecenia și a definit rezultatul trist al acestuia pentru Rusia. După câțiva ani de război sângeros, aflat în fața alegerii între foarte rău și monstruos, Putin a ales: recunoscându-și înfrângerea în Cecenia, a oferit întreaga putere  lui Kadîrov și armatei sale („elite” corupte care jefuiesc, împingând „masele” către revoluția islamică), mai mult, îi plătește un fel de tribut, sub forma transferurilor din bugetul de stat; ca răspuns, Kadîrov declară oficial nu atât loialitatea față de Kremlin, cât uniunea personală cu Putin. În acest timp, terorismul islamist s-a răspândit în tot Caucazul de Nord; nu mai are nevoie de curatori din Orientul Mijlociu. În republicile din Caucaz au crescut propriii lor adepți, aceștia și-au consolidat structurile. Kremlinul încî mai trăiește cu iluziile sale imperiale despre extinderea „zonei de interese privilegiate”, cu mult dincolo de granițele Rusiei, despre o corcitură Euroasiatică.  Nu vor să se separe nici islamiștii convinși; ei visează la un Califat (care ar include cea mai mare parte a Federației Ruse): „Noi suntem cetățeni ruși, aceasta este țara noastră și nu vom pleca de aici”, repetă cei din orașele din centrul Rusiei. Parte obligatorie din orice soluție pare să fie independența statului cecen față de Rusia, sau mai curând, independența statului rus față de Cecenia. În sistemul politic coordonat de cuplul Putin-Kadyrov nu există, în general, nicio soluție..

[1] Unii reprezentanţi au pus la punct reţele sofisticate de afaceri subterane, fiind patronii de facto ai mafiei ruse. Şi mai complicat este modul prin care cecenii au accentuat deficienţele sistemului federal rus, reuşind să compenseze lipsa posibilităţilor militare prin acţiuni teroriste în inima Federaţiei Ruse…

[2] Din acesta fac parte Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaijan şi Republica Moldova.

[3] Mai 2000, la Washington.

[4] Asasinarea premierului armean şi a preşedintelui Parlamentului de la Erevan, în octombrie 1999, se înscrie contextului.

[5] Încă de la deschiderea sa, în aprilie 1999.

[6] Pentru a nu mai vorbi despre războaiele din Cecenia; nimic nu poate justifica amploarea violenţelor comise împotriva populaţiei civile.

[7] Iran, Armenia, Rusia…

[8] Nu au beneficiat de niciun sprijin din partea majorităţii populaţiei din Daghestan.

[9] După cel care a îndoliat regiunea în perioada 1994-1996.

[10] Izbucnit brusc…

[11] În traducere literală, „ţara munţilor”, Daghestanul reprezintă cea mai întinsă şi mai popu­lată dintre republicile Caucazului de Nord. Mărginită de munţi la vest şi de Marea Caspică la est, se întinde pe 50.000 km² şi numără peste 2 (două) milioane de locuitori, împărţiţi în peste patruzeci de grupuri etnice, dintre care cele mai importante cinci – avarii, darghinii, kumîcii, lesghinii şi lacii – ocupă poziţiile politice şi economice dominante. Cât despre ruşi, mai puţin de 10% din populaţie, rolul lor se diminuează con­stant.

[12] Bugetul său era/este finanţat în proporţie de 90% de Moscova. Marile întreprinderi ale republicii se mişcă greoi, iar agricultura se găsește într-o stare deplorabilă. Salariile erau/sunt de câteva ori mai mici decât cele din restul Rusiei. Potrivit lui Mago­medsalik Gusaiev, fost ministru al naţionalităţilor şi al relaţiilor externe, 30% din locuitori erau şomeri – după alte surse, procentul ar fi fost de 80%. Şomajul a înrăutăţit conside­rabil o situaţie deja gravă: confruntările din­tre clanurile criminale, traficanţii de droguri şi răpitori au devenit curente.

[13] La alegerile parlamentare din 1993, comuniştii au obţinut în Daghestan 50,8% din voturi, iar în primul tur al alegerilor prezi­denţiale din 1999, Ghenadi Ziuganov a pri­mit 63,3%. A fost nevoie de presiunile puternice ale Kremlinului şi de o serie de manipulări „tehnologice” pentru ca în al doilea tur acest rezultat să fie răsturnat.

[14] Născut şi dezvoltat în cadrul unei puternice redeşteptări religioase.

[15] În realitate, ar fi 5.000, faţă de numai 40 cu ani în urmă. Cea mai mare moschee din Rusia a fost construită la Mahacikala, capitala Daghestanului.

[16] În special Partidul Renaşterii Islamice, Nakdat, Jamaat-ul ­Muslimin şi Uniunea Musulmanilor din Rusia.

[17] Aceste contradicţii au culminat cu asasinarea lui Said-Mohammad Abubakarov, muftiul Da­ghestanului, care se bucura de o mare popu­laritate în rândurile autorităţilor locale şi la Moscova. Muftiul s-a opus radicalizării şi wahhabismului, dar, în acelaşi timp, se pronunţase pentru introducerea sharia, cu condiţia armo­nizării ei cu legile Federaţiei Ruse.

[18] De cele mai multe ori, ei revin în ţară influ­enţaţi de o ideologie radicală, inclusiv de wahhabismul saudit.

[19] Venind în special din Pakistan, Egipt sau din Iordania.

[20] După unele surse, chiar grupul lui Ussama ben Laden, fost „inamic numărul 1” al Statelor Unite, s-ar fi infiltrat în Daghestan. În trei ani, ministerul de interne arestase peste 40 de străini angajaţi în activităţi ilegale, printre care arabi, afgani şi tadjici (înfloreşte „cooperarea regională”, căci în 1997 un cetăţean chinez a fost arestat şi trimis la Beijing; îngrijorată de activităţile islamiste din Xinjiang, China le-a mulţumit călduros autorităţilor ruse)…

[21] Care nu ar fi fost recunoscut pe plan internaţional decât de Bosnia şi „Republica turcă a Ciprului de Nord”…

[22] Al cărei fost preşedinte, Aslan Maşhadov, călătorea prin lume cu paşaport rusesc. Mai târziu, la Moscova, asasinarea (8 martie 2004) liderului așa-numitei Republici Cecene Iskeria și prezentarea, la postul de televiziune NTV, a cadavrului însângerat, au fost considerate mari succese ale forțelor rusești. Amintirile rămân aceleași, oamenii se schimbă…

[23] „O nouă etapă a dezintegrării Federaţiei”, aşa cum a scris presa rusă. Riposta? Basaev a fost ucis de o explozie, pe 10 iulie 2006. Responsabilitatea pentru moartea sa este, încă, subiect de controverse. FSB susține că serviciul federal l-a asasinat, cecenii susțin că a murit din cauza unei explozii accidentale, iar americanii cred că a fost ucis de un grup insurgent rival…

[24] În cazul în care tendinţele separatiste s-ar accentua.

[25]  La sfârşitul lunii august a anului 1999, cu ocazia unei întâlniri între Boris Elţîn şi Magomedali Magomedov (fost şef al Consiliului de Stat al Daghes­tanului), fostul preşedinte rus a salutat „loiali­tatea” populaţiei Daghestanului faţă de Constituţia rusă şi a promis un ajutor de 300 de milioane de ruble (12 milioane de dolari) în vederea reconstrucţiei zonei fronta­liere.

Nicolae Tomescu, Redactor Șef