142 de ani de la unirea Dobrogei cu România

Publicat de nicolaetomescu, 13 noiembrie 2020, 20:10

În ziua de 14 noiembrie[1] a anului 1878 a fost citită Proclamația către dobrogeni[2] a Principelui României Carol I de Hohenzollern; aceasta consfințea preluarea, de către România, a administrației Dobrogei…

Preluarea provinciei a fost posibilă[3] datorită semnării Tratatelor de pace de la Berlin[4] (1/13 iulie 1878) și San Stefano (19 februarie / 3 martie 1878), care au pus capăt Războiului Ruso-Turc desfășurat între 1877-1878 (Războiul de Independență al României)…

Pe 13 noiembrie 1878, Principele Carol I și Ion. C. Brătianu, primul-ministru, au stabilit ultimele dispoziții pentru intrarea armatei române în Dobrogea; împreună cu Mihail Kogălniceanu, domnitorul a elaborat o proclamație către locuitorii Dobrogei; era emis şi un ordin de zi către armată; documentele conţineau principiile și modalitatea de reintegrare a Dobrogei în componenţa statului român modern; în calitate de prefecți, au fost numiți R. Opran la Constanţa şi G. Ghica la Tulcea; N. Catargiu a fost desemnat responsabil cu trecerea Dobrogei în stăpânire românească…

În dimineața de 14 noiembrie 1878, Carol I (după ce călătorise întreaga noapte) a ajuns la Brăila; odată primit de Ion C. Brătianu, de generalul G. Angelescu – comandandul Diviziei militare care urma să intre în Dobrogea, de prefectul județului, primarul Brăilei și consilieri locali, de numărul impresionant al locuitorilor orașului, au fost organizate festivităţi/s-au ţinut discursuri, episcopul Dunării de Jos a oficiat un Te Deum, s-a dat citire celor două documente „Proclamația către dobrogeni” și „Înalt ordin de zi către armată”[5]; către sfârșitul festivităților, Carol I a străbătut orașul Brăila în fruntea trupelor militare și în aplauzele locuitorilor; în încheiere, oficialitățile, împreună cu Principele Carol I și prim-ministrul Ion. C. Brătianu, au traversat Dunărea pe vasul „Ștefan cel Mare”, au debarcat în Dobrogea/la Ghecet/, fiind întâmpinați de români, turci, tătari și bulgari…

[1] Parlamentul României a ratificat Legea 230/2015 privind instituirea zilei de 14 noiembrie ca sărbătoare națională (inițiată încă din 2012, de fostul senator Christian Gigi Chiru, a fost adoptată, definitiv, la 9 septembrie 2015, în plenul Camerei Deputaților)…

[2] Proclamația poate fi considerată, în egală măsură, o afirmare a deciziilor prin care Statul Român lua în stăpânire Dobrogea, asigurarea respectării legilor țării, a religiei minorităților din provincia istorică și a proprietăților, a ordinei și disciplinei, totodată un îndemn la colaborare cu autoritățile statului român..

[3] Precum în cazul Unirii din 1859, independenţa României a fost forţată prin „tactica faptului împlinit”, de politicieni patrioţi şi curajoşi, care au avut şi norocul, indispensabil, al unor conjuncturi favorabile în confruntările dintre Marile Puteri…

Rusia nu ar fi permis intrarea armatei române în luptă cu turcii dincolo de Dunăre, dacă situaţia trupelor ruseşti nu ar fi devenit critică la poalele Plevnei; Marele duce Nicolae, comandantul rus, i-a solicitat principelui Carol angajarea românilor în luptă, dar a refuzat să ofere vreo garanţie privind integritatea teritorială şi independenţa României după război; cei peste 10.000 de ostaşi români, unii voluntari din Transilvania şi Bucovina, căzuţi în luptele crâncene din Bulgaria, sfârşite cu capitularea lui Osman Paşa, n-au contat la negocierea păcii – niciun reprezentant al României n-a fost acceptat la discuţii pentru a susţine interesele ţării; mai mult, Rusia anunţase că va (re)lua în stăpânire sudul Basarabiei, oferind drept compensaţie Dobrogea; ministrul rus de externe, Gorceakov, a refuzat participarea României ca ţară independentă la negocierile ulterioare  de pace, dând asigurări că interesele îi vor fi reprezentate de Rusia… Nici la tratatul de la San Stefano, nici la revizuirea tratatului de la Berlin,  România nu a fost primită ca parte; la Berlin li s-a permis lui Brătianu şi Kogălniceanu să expună cazul României; sudul Basarabiei a rămas captivul Rusiei, independenţa României a fost condiţionată de înlăturarea interdicţiei pentru evrei de a dobândi cetăţenia română şi acordarea drepturilor civile şi politice depline, prevăzută de Constituţia din 1866, în articolul 7…

Imperiul German, Franţa şi Imperiul Britanic au tergiversat recunoaşterea independenţei României până în 1880, din cauza disputei cu investitorii germani privind construcţia de căi ferate în România – celebra „afacere Stroussberg”…

[4] România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente, se bucura de independenţa deplină, putea să-şi înfăptuiască politica externă şi internă; erau recunoscute României Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor; se recunoştea independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României (conform Tratatului de pace de la San Stefano), cu condiţia acordării drepturilor de cetăţenie şi locuitorilor de altă religie decît cea creştină; judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad erau încorporate, din nou, Rusiei Ţariste. Principatul autonom Bulgaria, conceput în granițe disproporționate prin Tratatul de la San Stefano, plasat sub influență rusă, era simţitor micşorat; se constituia provincia autonomă Rumelia, condusă de un guvernator creștin, numit de „Sublima Poartă”; Austro-Ungaria primea, spre administrare, Bosnia şi Herţegovina; Anglia prelua Insula Cipru, în urma unei înţelegeri cu Turcia; erau create condiţiile pentru desăvîrşirea unităţii naţionale de stat – prin unirea celorlalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină: Transilvania, Basarabia și Bucovina)…

[5] „Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Soldaţi! În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea ţi dragostea voastră…Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază. Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt. Trăiască România!” – sublinia Carol I, în ordinul către Armată, citit la festivitățile organizate la Brăila…

Document de arhivă (bandă magnetică): Nicolae Tomescu / înregistrare cu academicianul Dan Berindei

Academicianul Dan Berindei s-a născut la 3 noiembrie 1923, în Bucureşti. Studiile primare le-a efectuat în particular şi la Şcoala „Clemenţa”, studiile liceale – la Liceul „Spiru Haret”, iar studiile universitare – la Facultatea de Istorie şi Filosofie, Secţia Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti (potrivit CV-ului postat pe site-ul www.acad.ro, precum şi Dicţionarului „Membrii Academiei Române”/Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003). În 1969 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema „Oraşul Bucureşti, reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1459-1862)”. A fost cercetător şi secretar ştiinţific la Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice (1946-1948), apoi asistent la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei Române (1948-1952). După îndepărtarea sa, abuzivă, din cercetarea ştiinţifică (între anii 1952-1955), a fost rechemat la Institutul de Istorie „N. Iorga” (1955-mai 1990) din Bucureşti, unde devenea, succesiv, cercetător, cercetător principal (1956), secretar ştiinţific (1968-1970), vicepreşedinte al Consiliului ştiinţific (1970-1975, 1978-martie 1989). A fost profesor asociat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (din 1990), profesor la Politehnica din Bucureşti, unde a predat cursul de Istoria României în context universal (1991-1992, 1992-1993), precum şi profesor la Universitatea „Hyperion” (1992-2003) din Bucureşti… Specialist în istoria modernă a României, este autorul, singur sau în colaborare, a peste 50 de volume şi a peste 550 de articole şi studii apărute în prestigioase reviste ştiinţifice din ţară şi din străinătate. Amintim dintre lucrările sale: „Aspecte militare ale răscoalei populare din 1821” (1962); „Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne” (1965); „La réforme agraire de 1864 en Roumanie et son application” (1966, în colab.); „Reforma agrară din 1864” (1967); „Cucerirea independenţei României” (1967); „L’Union des Principautés Roumaines” (1967); „Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese” (1967); „Bălcescu” (1969); „L’année révolutionnaire 1821 dans les Pays Roumains” (1973); „Revoluţia română de la 1848” (1969, 1974); „Independenţa României” (1976); „Epoca Unirii” (1979; o nouă ediţie 2000); „Bucureşti. Ghid turistic” (1979, în colaborare); „1848 în Ţările Române” (1984); „Pe urmele lui Nicolae Bălcescu” (1984); „Cultura naţională română modernă” (1986); „Călători români paşoptişti” (1989); „Revoluţia română de la 1821” (1991); „Societatea românească în vremea domniei lui Carol I. 1866-1876” (1991; o nouă ediţie 2001); „Diplomaţia românească modernă de la începuturi la proclamarea independenţei de stat (1821-1877)” (1995); „Românii şi Europa în epoca premodernă şi modernă” (1997); „Revoluţia română de la 1848-1849. Însemnătatea şi programele ei” (1998; şi în limba franceză, 1998); „Portrete istorice” (2001); „Les Roumains et la France au carrefour de leur modernité” (2002); primul tom al volumului al VII-lea din „Tratatul de Istorie a Românilor”, intitulat „Constituirea României moderne (1821-1878)” (coordonator şi autor, 2003); „Istoria Academiei Române, 1866-2006: 140 de ani de existenţă” (Editura Academiei, 2006). Anul 2010 a adus „În mijlocul cetăţii”, „Constituirea României moderne”, „Portrete istorice ale românilor” şi „Ioan Hudiţă – Jurnal politic. 1 martie 1942 – 31 ianuarie 1943”; la 8 februarie 2012 au fost lansate volumele „Jurnal Politic. – 7 martie – 2 august 1945 (Vol.XIV)” de Ioan Hudiţă (ediţie îngrijită de acad. Dan Berindei) şi „Politică externă şi diplomaţi la începuturile României moderne”, de acad. Dan Berindei. Totodată, istoricul Dan Berindei a publicat izvoare istorice privind istoria modernă a României: „Documente privitoare la Unirea Principatelor” (vol. I, II, IV, 1959, 1961, 1997); „Documente Hurmuzaki. Serie nouă. Rapoarte consulare austriece (1812-1823)” (1967); „Războiul pentru independenţă naţională 1877-1878. Documente militare” (1971, în colaborare); „Independenţa României. Documente” (II/1-2, 1977, în colaborare); „Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza. I. 1859-1861” (1989, în colaborare). A colaborat la apariţia tratatului „Istoria României” (vol. IV, 1964), a „Bibliografiei analitice a periodicelor româneşti” (vol. II, 1970-1972), a „Enciclopediei istoriografiei româneşti” (1978), a „Dicţionarului diplomatic” (1979) ş.a. De asemenea, se numără printre autorii unor lucrări colective, între care: „Introduction a l’historiographie roumaine jusqu’en 1918” (1964); „Destrămarea monarhiei austro-ungare. 1900-1918” (1964); „Reprezentanţele diplomatice ale României” (două volume – 1967, 1971); „Diplomaţi iluştri” (1971, 1983, 1986); „Breve historia de Romania” (1982) ş.a., potrivit surselor amintite mai sus. S-a remarcat şi ca redactor-şef al publicaţiilor „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, precum şi ca membru în colegiile de redacţie ale unor publicaţii de profil române şi străine: „Historia Urbana”, „Arhiva Genealogică”, „Cahiers ŤCharles Fourierť” din Besançon, „Revue d’Europe Centrale” din Strasbourg… Membru corespondent, începând din 9 martie 1991, al înaltului for de ştiinţă şi cultură, s-a transformat în membru titular al Academiei Române la 10 noiembrie 1992. Este preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române (din 1993). A fost vicepreşedinte al Academiei Române (2006-2014). De asemenea, a fost numit membru titular al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere (1994), membru titular străin al Academiei Polone de Ştiinţe şi Litere din Cracovia (1996), membru în Comisia internaţională a presei (din 1965), membru al Asociaţiei de istorie contemporană din Franţa (din 1971), al Societăţii de Istorie Modernă a Franţei (din 1972), al Confederaţiei Internaţionale de Genealogie şi Heraldică (din 1972), al Comisiei Internaţionale de Studii Slave (din 1975), al Centrului Italo-Român de Studii Istorice din Milano (din 1979), al Comisiei Internaţionale de Istoria Relaţiilor Internaţionale (din 1980), al Societăţii Austriece pentru Istoria Secolului al XVIII-lea (din 1984), al Asociaţiei Istoricilor Europeni (din 1985), al Societăţii de Istoria Revoluţiei de la 1848 şi a Revoluţiilor din Secolul XIX din Franţa (din 1985), al Societăţii Sud-Est Europene din Germania (din 1988), al Societăţii „P.J. Proudhon” din Besançon (din 1990), al Asociaţiei Istoricilor Francofoni din Paris (din 2000), membru de onoare al Societăţii de Genealogie şi Heraldică a Greciei (din 1981). De asemenea, este membru fondator al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, al Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române (vicepreşedinte 1971-1981, preşedinte din 1981), al Fundaţiei Europene „N. Titulescu”, al Fundaţiei Dunăre-Marea Neagră. A fost secretar al Comitetului Naţional al Istoricilor Români (1977-1993) şi preşedintele acestuia (din 1993)… A fost distins cu Premiul „N. Bălcescu” al Academiei Române (1977), cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler (2002), precum şi cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Ofiţer (2016). Este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova (2001). De asemenea, este cetăţean de onoare al municipiului Roşiorii de Vede, iar începând din 2013 Şcoala gimnazială nr. 4 din Roşiorii de Vede îi poartă numele – Şcoala gimnazială „Dan Berindei” Roşiorii de Vede. La 6 februarie 2018, Academia Română a găzduit ceremonia de lansare a întregului poştal cu timbru marcă fixă dedicat academicianului Dan Berindei, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie. Proiectul Romfilatelia intitulat „Oameni, fapte, valori” promovează personalităţi româneşti de excepţie, mari creatori şi păstrători ai spiritului naţional. Academicianul Dan Berindei a fost inclus în galeria „Oameni, fapte, valori” în semn de apreciere pentru „promovarea valorilor naţionale, a istoriei, culturii şi imaginii României în lume, cât şi pentru înalta sa ţinută morală”. La 1 noiembrie 2018, academicianul Dan Berindei a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 95 de ani în cadrul unei sesiuni aniversare care a avut loc în Aula Academiei Române…