17-18 august: Fila de calendar (câteva rânduri despre câțiva oameni)…

Publicat de nicolaetomescu, 17 august 2018, 14:00

• 17/29 august 1872: S-a născut Traian Vuia, inginer şi inventator; pionier al aviaţiei româneşti şi mondiale, constructorul primului avion din lume, cel care, la 18 martie 1906, s-a desprins de la sol datorită forţei motorului său.

Traian Vuia a venit pe lume în localitatea Surducu Mic, din judeţul Timiş; astăzi, în semn de recunoştinţă, localitatea îi poartă numele. Între 1884-1892, s-a aflat la Lugoj (unde a urmat studiile liceale), fiind preocupat de proiectarea şi construirea mai multor modele de aparate de zbor (tipul zmeu). După examenul de bacalaureat (din 1892), Traian Vuia a plecat la Budapesta, unde s-a înscris la Politehnică; veniturile pe care le avea nu i-au permis să urmeze decât Facultatea de Drept. Toate acestea nu l-au împiedicat ca, pe 6 mai 1901, să obţină doctoratul în ştiinte juridice. După absolvirea facultăţii, a ales să urmeze calea zborului şi a progresului, dorind să-şi pună în practică ideile la Paris… În februarie 1903, ambiţiosul inventator prezintă în faţa Academiei de Ştiinţe pariziene „Proiectul aeroplanului-automobil” (precum orice idee care îşi depăşeşte timpul, a fost primit cu scepticism). Totuşi, inventatorul român îşi brevetează, în acelaşi an, aparatul de zbor conceput, toate eforturile sale fiind îndreptate către construcţia aeroplanului-automobil pentru care avea nevoie de un motor uşor (să-i asigure propulsia şi sustenaţia). Pe 18 martie 1906, la Montesson, în apropiere de Paris, Traian Vuia realizează primul zbor din lume cu un aparat mai greu decât aerul, condus exclusiv prin mijloace proprii de bord. Aeroplanul-automobil a rulat 50 de metri pe sol, iar apoi s-a înălţat singur la o înălţime de aproximativ un metru, străbătând în zbor 12 metri; din păcate, elicea s-a blocat şi motorul s-a oprit brusc, lovindu-se de un copac; deşi a durat doar câteva clipe, zborul a reuşit. Românul Traian Vuia pusese piatra de temelie a aeronauticii moderne…

*

• 17 august 1925: A intrat în panteonul scriitorilor Ioan Slavici

născut la Şiria, în judeţul Arad, s-a stabilit, mai târziu, în Bucureşti… Împreună cu I. L. Caragiale şi George Coşbuc, a editat revista „Vatra”. În timpul Primului Război Mondial, a colaborat la ziarele „Ziua” şi „Gazeta Bucureştilor”.

Slavici a exprimat păreri antisemite, afirmând în lucrarea sa Soll şi Haben–Chestiunea Ovreilor din România că aceştia reprezintă o boală, că ar trebui aruncaţi în Dunăre; articolele virulente scrise de Slavici împotriva evreilor, pe tot parcursul vieţii sale, l-au adus în situaţia de a fi citat consistent în Raportul Final al Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului în România (coordonat de Elie Wiesel, în 2004), ca sursă principală a antisemitismului hiper-violent din anii ’30-’40 ai secolului XX; alături de Slavici, au fost menţionaţi şi alţi scriitori iconici ai secolului XIX românesc, precum Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, B.P. Haşdeu, filosoful Vasile Conta şi istoricul Nicolae Iorga…

Din cauza diverselor puncte de vedere politice exprimate în publicaţii de-a lungul timpului, Ioan Slavici a fost un „abonat” al închisorilor epocii, fapt reflectat chiar într-o lucrare memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1921. Austro-ungarii îl considerau „spion al românilor” în Transilvania; mai târziu, Slavici „devine un spion al germanilor în România”/astfel era „gratulat” de autorităţi, din cauza convingerilor sale; critica autorităţile maghiare, dar era ataşat de împăratul austriac; susţinător al lui Carol I, care dorea o alianţă cu Puterile Centrale, Slavici se situa împotriva alianţei cu ruşii… Obosit şi persecutat, în 1925, Slavici  s-a refugiat la fiică (aceasta trăia în Panciu, aducându-i aminte de Şiria lui natală).

La 17 august 1925, scriitorul s-a stins din viaţă, fiind înmormântat la Schitul Brazi…

Ne-a lăsat moștenire Mara (1906), Din 2 lumi, Cel din urmă Armaș (1923), Din bătrâni (1902), Corbei, Din păcat în păcat, Moara cu noroc, nuvelele Popa Tanda, Scormon, Gura satului, Budulea Taichii, Comoara, O viață pierdută, Vatra părăsită, O jertfă vieții, Pădureanca, Crucile roșii, La crucea din sat, Spiru Călin; teatru – Bogdan Vodă, Gaspar Graziani (1888), Toane (1874); povești – Doi feți cu stea în frunte, Păcală în satul lui, Spaima zmeilor, Rodul tainic, Zâna Zorilor, Ileana cea șireată,  Florița din codru, Ioanea mamei, Petrea prostul, Limir-Împărat, Băiet sărac, Împăratul șerpilor, Doi frați buni, Băiat sărac și horopsit, Nărodul curții, Negru împărat, Peștele pe brazdă, Stan Bolovan, Boierul și Păcală; memorii – Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr (1888-1889), Închisorile mele (1921), Amintiri (1924), Lumea prin care am trecut (1926, postum)…

*

Barbu Lăutarul (Vasile Barbu), cântăreţ şi cobzar moldovean, care s-a bucurat de o faimă legendară, urmaş al unei vechi familii de lăutari, prin stilul creativ şi interpretativ – staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, a contribuit la formarea şi îmbogăţirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanţei ruse şi elemente occidentale. A întreprins numeroase turnee prin ţările române, prin Basarabia (la Chişinău şi Teleneşti). A stârnit admiraţia lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847. Săptămânalul francez „La Vie parisienne” relata, în 1874, că Barbu Lăutarul a reprodus o improvizaţie de-a lui Franz Liszt la o primă audiţie, atunci când compozitorul maghiar făcea un popas la conacul lui Vasile Alecsandri.

https://youtu.be/8_jlPDnNIvs

Se presupune că s-ar fi născut la Iaşi, în jurul anului 1780… Tatăl său era Stan Barbu, rob ţigan, starostele lăutarilor ieşeni la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor. Cât despre data morţii, ne consolăm deocamdată cu câteva ipoteze destul de fragile (18 august 1858). Fără îndoială, contează propagarea legendei, odată ce lăutarul devenise un fel de carte de vizită artistică a protipendadei ieşene din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dacă ţinem seama că nu exista eveniment monden (cum se subliniază acum) care să se respecte, fără participarea tarafului condus de Barbu Lăutarul. Caracterul realist al creaţiei lui Vasile Alecsandri: jocul umoristic cu limbajele, – tema, eroii, conflictul / toate luate din viaţa socială / fac din Barbu Lăutarul un procedeu realist prin tipizare…