25 ianuarie, filă de calendar…

Publicat de nicolaetomescu, 24 ianuarie 2021, 18:50

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul; Sfântul Bretanion, episcopul Tomisului (Calendarul Creştin-Ortodox 2012).

Sfântul Grigore de Nazianz; Sfântul Bretanion al Tomisului (Calendarul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice 2012).

Convertirea Sfântului Apostol Paul (Calendarul Romano-Catolic 2012).

• 1802: S-a născut Simeon Marcovici, profesor, publicist şi traducător, adept al convingerilor Şcolii Ardelene şi ale lui Gheorghe Lazăr despre însemnătatea şcolii, a răspândirii cărţii, a ştiinţei, pentru luminarea naţiei. A fost un promotor al învăţământului în limba română.

După studii în Italia şi Franţa, a fost profesor de matematică şi retorică la Colegiul „Sfântul Sava din Bucureşti”. A îndeplinit numeroase funcţii şi a adus o contribuţie importantă, la progresul culturii româneşti. A întocmit un tratat de retorică, Curs de retorică (Bucureşti, 1834), cu exemplificări bogate din scrierile lui I. Heliade Rădulescu, multă vreme uzual în şcolile româneşti, şi a realizat traduceri din franceză şi italiană. Seria traducerilor a deschis-o cu Viaţa contelui de Comminj (Bucureşti, 1830), ,,român moral”. Simeon Marcovici a avut o contribuţie importantă şi în vechea legislaţie românească. Sunt de amintit lucrările Regulament judecătoresc (Bucureşti, 1839), Condica de comerciu cu anexele ei (Bucureşti, 1840), Legiuire a Prinţipatului Ţării Româneşti întocmită de fostul domn Ioan Gheorghie Caragia acum a treia oară tipărită (Bucureşti, 1845), care cuprinde, la sfârşit, ,,toate legiuirile privitoare la pricini civile”.

• 1825: S-a născut Ion Bălăceanu, om politic, participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, militant pentru Unirea Principatelor. A fost şi memorialist; a lăsat pagini inedite, de o certă valoare istorică.

Prozatorul şi-a confecţionat un arbore genealogic care dorea să ateste o descendenţă din familia boierească, scăpătată, a Bălăcenilor, pe „ramura lor negustorească”. Urmează şcoala primară în comuna natală, dar o întrerupe în 1940, odată cu cedarea Cadrilaterului. Continuă studiile în 1946, la Cluj, unde se afla ca militar activ. Anii copilăriei şi ai adolescenţei îl poartă prin diverse locuri din ţară, unde practică felurite îndeletniciri: vânzător de covrigi, ucenic de patiserie şi argat. Recrutat militar (1948), avansează repede în grad, pentru ca în 1956, odată cu unul dintre primele valuri de reducere a cadre­lor Ministerului Armatei, să fie trecut în rezervă. Lucrează, până la pensionare, ca mecanic auto, şofer pe maşini de transport greu etc. Între timp, frecventează cenaclul literar al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Aici este remarcat de D.R. Popescu, care îl sprijină, publicându-i prima povestire – Întâmplări pe şosea – în „Steaua” (1960). Cea dintâi carte, Pâinea şi bicicleta, îi apare în 1966. Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1969 şi al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Cluj din 1992. Cele mai bune texte realizează atmosfera de balcanism românesc (Pe drumuri), specifică şi marelui brăilean, excelând în descrieri de natură halucinante (A răsărit luna) sau exotice (Un cort pe malul Dunării). Eroul povestirilor din volumul Pâinea şi bicicleta, peregrin prin ţară, cu fesul turcesc pe creştet, are şi ceva din destinul rătăcitor al personajelor din Chira Chiralina sau Neranţula.

• 1888: S-a născut Abraham Leib Zissu, prozator, eseist şi publicist.

În timpul regimului legionar şi antonescian, 1937-1944, a fost interzis ca publicist şi scriitor şi închis, pentru o vreme, la Târgu Jiu. A fost eliberat în 1944. A reînfiinţat Partidul Evreiesc, al cărui preşedinte de onoare fusese înainte de război. A reactivat secţia Congresului Mondial Evreiesc din România şi a condus Executiva Sionistă din ţară. În  1950, pentru activitatea sionistă, a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi eliberat după şase ani, beneficiind de graţierile care au avut loc după moartea lui Stalin. A emigrat, în 1956, în Israel, unde a murit câteva luni mai târziu (n. 1888).

• 1897: S-a născut Nicolae Ioan Popa, comparatist şi istoric literar. Frate cu dramaturgul Victor Ion Popa, a contribuit, prin întreaga sa activitate, la afirmarea unei concepţii româneşti de literatură comparată.

A fost unul dintre principalii promotori ai cercetărilor româneşti de literatură franceză, universală şi comparată, contribuind la constituirea unei şcoli comparatistice româneşti. Urmează şcoala primară din Călmăţui-Tecuci, apoi Liceul Internat din Iaşi. Licenţiat al Facultăţii de Litere a Universităţii din Iaşi, secţia franceză-română (1921). Între 1924-1931 studiază la Paris, ca membru al Şcolii Române din Franţa, apoi ca bursier al Ministerului Educaţiei Naţionale. Urmează cursuri la Collège de France, Sorbona, Ecole Pratique des Hautes Etudes, Ecole Normale Supérieure. Lucrează sub îndrumarea unor profesori de renume, precum Fernand Baldensperger, Paul Hazard, Gustave Cohen, Fortunat Strowski. Atrage atenţia specialiştilor prin amplul studiu Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval, Ed. Gamber, Paris, 1925. Întors la Iaşi, este numit profesor de limba franceză la Liceul Internat din Iaşi. Face parte dintre animatorii Cercului de Studii Franco-Române „Luteţia” din Iaşi şi se afirmă prin publicaţiile din presa literară. Îşi susţine teza de doctorat în 1935, la Universitatea din Bucureşti. În 1942 devine profesor suplinitor la Universitatea din Iaşi, Catedra de Limba şi Literatura Franceză, şi titular în 1946. Va fi şef al Catedrei de Franceză până în anul pensionării (1969), cu o întrerupere impusă de desfiinţarea acestei catedre, între 1950-1957. După 1957 reorganizează învăţământul universitar ieşean de studii franceze, reuşind să coaguleze un nucleu de profesori valoroşi şi să formeze o şcoală în domeniu. Paralel cu strălucita carieră didactică, a deţinut funcţii administrative de mare responsabilitate: director al Teatrului „Vasile Alecsandri” din Iaşi, decan al Facultăţii de Filologie, şef de secţie şi responsabil al colectivului de istorie literară de la Centrul de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor al Filialei Iaşi a Academiei Române. A fost membru al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată. A fost un umanist de tip clasic, deschis înnoirii. Notorietatea europeană i-a fost asigurată de studiile consacrate poetului romantic Gérard de Nerval.

• 1911: S-a născut (la Comrat, Republica Moldova de astăzi) Alexandru Bârlădeanu, economist şi om politic.

Absolvent de liceu la Iaşi, optează pentru Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. În anul 1937 profesorul Gheorghe Zane l-a luat ca asistent la catedra pe care o conducea. În 1940 revine în Basarabia natală, după anexarea de către U.R.S.S.. În anul 1946 a devenit membru al Partidului Comunist din România. În mai 1961 a fost decorat cu medalia A 40-a aniversare de la înfiinţarea Partidului Comunist din România. În 1989 a fost unul dintre semnatarii scrisorii celor şase (foşti lideri ai PCR care îl criticau pe Nicolae Ceauşescu).În 22 decembrie 1989, ca urmare a revoluţiei, a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, apoi în Biroul Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. A fost senator al României în legislatura 1990-1992, ales în municipiul Bucureşti pe listele FSN, fiind un timp preşedintele Senatului. A fost membru al Academiei Române, vicepreşedinte al acestui for.

• 1911: S-a născut medicul chirurg Pius Brânzeu. Activitate ştiinţifică este concretizată în peste 200 de comunicări prezentate la congrese naţionale şi internaţionale. A avut şi preocupări de filosofie a medicinei şi de etică medicală. A mai fost scriitor şi pictor. Este membru al Academiei Române.

• 

Pius Brânzeu s-a născut, pe 25 ianuarie 1911 în comuna Vulcan, judeţul Hunedoara. A terminat şcoala primară la Lugoj şi a absolvit Liceul „Coriolan Brediceanu“. În perioada 1928-1939 a studiat medicina la Facultatea de Medicină din Strasbourg, Franţa. A obţinut Doctoratul în medicină sub îndrumarea celebrului chirurg René Leriche cu teza Contributions à l’étude anatomo-clinique des artérites oblitérantes croniques şi a fost laureat al premiului „Louis Sencert” pentru cea mai bună lucrare de chirurgie. A fost extern (1931), intern (1934–1938) şi şef de clinică adjunct (1938–1939) în clinica chirurgicală condusă de René Leriche.n A fost pasionat de pictură; în 1931, la Strasbourg, Pius Brânzeu a expus 16 portrete de profesori lucrate în laviu intitulate „Têtes de patrons”. A fost conferenţiar şi apoi profesor la Institutul de Medicină din Timişoara (1945 – 1981) şi a ocupat funcţia de rector în perioada 1946 -1976. A fost director de clinica chirurgicală între 1959 – 1981.

• 1931: S-a născut eseistul şi prozatorul Ion Hobana (trecut la veșnicie din 22 februarie 2011). După mai multe cărţi pentru copii, publică povestiri şi exegeză SF, exegeză ufologică, numeroase antologii comentate de science fiction românesc şi străin.

A făcut şcoala primară la Alba Iulia şi Bârlad, liceul la Bârlad, Tighina, Râmnicu Vâlcea şi din nou la Bârlad, unde a absolvit Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu” în 1949. Şi-a luat licenţa la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1955, cu prima lucrare de diplomă consacrată în România literaturii ştiinţifico-fantastice. Între 1950 şi 1952 a fost redactor la „Scânteia tineretului”, apoi şef al secţiei literare la „Luminiţa”, şef al secţiei de literatură pentru copii şi al secţiei SF la Editura Tineretului (1955-1968), şef al secţiei de ştiinţă la „Scânteia” (1968-1972), secretar (1972-1990), apoi consilier al Uniunii Scriitorilor. Între 1977 şi 1991 a fost coordonatorul Societăţii Europene de Science Fiction, membru al mai multor societăţi (World SF, H.G. Wells Society, Asociaţia Internaţională pentru Studii asupra Utopiei etc.). A colaborat la Survey of Science Fiction Literature (Salem Press, 1979), Grande Enciclopedia della Fantascienza (1980), Science fiction et fiction speculative (Bruxelles, 1985), Anatomy ofWonder (New York-Londra, 1987), Utopia e modernita (Roma, 1989). Debutează în 1948 cu versuri şi recenzii în ziarul „Păreri tutovene”, iar primul volum, placheta de versuri pentru copii Centru înaintaş, îi apare în 1954. Are o bogată activitate în presă cu privire la literatura SF, ştiinţă contemporană, OZN, istorie literară SF română şi străină, scrierile sale fiind traduse în peste douăzeci de ţări. A fost coscenarist la primul film poliţist românesc, Portretul unui necunoscut (1961), şi autor al unei dramatizări după romanul Omul invizibil al lui H.G. Wells (1974). A tradus mai ales opere cu specific fantastic de Jules Veme, Cyrano de Bergerac, J. H. Rosny-Aìne, Maurice Renard, Andre Maurois etc., a alcătuit antologii de gen: Fantascienza (în colaborare cu Gianfranco de Turris, 1972), O falie în timp (1975) etc., a prefaţat ediţii din Mark Twain, Villiers de ITsle Adam, R.L. Stevenson, H.G. Wells, Stanislaw Lem, Vladimir Colin etc. Pentru întreaga activitate pe tărâmul promovării SF, i s-au decernat Premiul Special „Europa SF” (Triest, 1972), Marele Premiu al Ministerului Culturii şi Artei din Polonia (1973), Premiul Harrison, conferit de World SF (Brighton, 1984) etc.

• 1934: S-a născut Val Gheorghiu, pictor, prozator şi critic de artă.

Cu studii libere de pictură, intră în Uniunea Artiştilor Plastici în 1968, iar de-a lungul timpului mai multe premii i-au fost acordate de acest for. Printre acestea, Marele Premiu pentru Pictură (filiala Iaşi), primit în 2000, şi Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România, în 2006. A realizat numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate. În literatură a debutat ceva mai târziu, prin anii ’70, cu o povestire publicată la „Iaşul literar”. Au urmat apoi mai multe volume de proză, aflate cumva în crescendo. În 2007 îi apare jurnalul Cinci degete-n ochi (1990-2006), un „jurnal public”, cum îl numeşte Liviu Antonesei în prefaţă. „Nu este un jurnal de tip intim, sunt însemnările mele din 1990 încoace. Însemnări de rubrică permanentă la ziar, predominant subiective”, adaugă autorul. A fost de asemenea redactor pentru arte la revista de cultură „Cronica” şi la Editura Junimea.

• 1935: S-a născut fiziciana Rodica Mănăilă. A adus contribuţii în domeniul semiconductorilor; coautoare a unor brevete de invenţii. Este membru corespondent al Academiei Române.

• 1935: A murit mitropolitul greco-catolic Vasile Suciu; datorită lucrărilor sale de teologie sistemică, este considerat cel mai reprezentativ teolog al Bisericii Unite din Transilvania; membru de onoare al Academiei Române (n. 1873)
• 

Primul mitropolit al Bisericii Greco-Catolice după Unirea Transilvaniei cu România, dr. Vasile Suciu, s-a născut la 13 ianuarie 1873, în comuna Copăcel, judeţul Făgăraş, într-o familie de ţărani. Prima cunoştinţă cu Blajul a făcut-o ca elev de liceu, fiind extrem de pasionat de ştiinţele matematice. Dar chemarea spre preoţie s-a dovedit a fi mai puternică, astfel că a urmat teologia. După şase ani de studii la Roma este numit profesor la Seminarul teologic din Blaj şi prefect de studii, profesor de religie la Liceul de băieţi şi bibliotecar. În anul 1912, fiind deja canonic, a fost trimis la Sfântul Scaun, de către mitropolitul Victor Mihali de Apşa, unde a înaintat memoriul de protest al Bisericii Române Unite cu Roma şi a stăruit pe lângă dicasteriile papale pentru a împiedica înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice Maghiare de Hajdudorogh. În ianuarie 1918, după moartea Mitropolitului Victor Mihali de Apşa, canonicul dr. Vasile Suciu a fost ales vicar general capitular. În calitate de girant al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş, asumându-şi toate riscurile, a primit preşedinţia Consiliului Naţional Român din Blaj şi a luat jurământul tuturor subalternilor săi.

• 1936: S-a născut criticul literar Gabriel Dimisianu. Anul trecut a primit Premiul Naţional de Literatură, decernat de Uniunea Scriitorilor din România (USR) în cadrul ceremoniei Premiilor USR pentru anul 2010.

A urmat şcoala primară şi liceul la Brăila (1942-1953), iar studiile universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1958. A fost redactor la „Gazeta literară” (1958-1967), redactor-şef adjunct la „Amfiteatru” (1967-1968), redactor-şef adjunct la „România literară” (1968-1984); în prezent este director adjunct la aceeaşi revistă, membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor şi membru în Comitetul Director. Debutează în presă în 1958, la „Gazeta literară”, cu o recenzie la o carte sovietică. Debutul editorial îl reprezintă Schiţe de critică, volum apă­rut în 1966, ce se resimte, ca mai toate scrierile epocii, de pe urma sociologismului şi dogmatismului. Începând cu volumul Prozatori de azi (1970), Dimisianu se angajează într-o luptă consecventă împotriva dogmatismului şi prolet­cultismului. În acest volum, cronicile sunt organizate pe baza unor idei structurante (Realismul complex, social şi psihologic: Marin Preda, O tendinţă spre romanul „total”: Nicolae Breban etc.), ceea ce dovedeşte nu numai aptitudinea criticului de a urmări, în evoluţia lui, fenomenul contemporan, dar şi comprehensiunea faţă de marea varietate a formelor epice şi ambiţia de a le sistematiza într-o veritabilă istorie a prozei ro­mâneşti contemporane. După volumul Valori actuale (1974), urmează Nouă prozatori (1977; Premiul de critică al Uniunii Scriitorilor), unde se afirmă în deplina maturitate a mijloacelor sale criticul pasionat al actualităţii, care consacră mici studii monografice unora dintre importanţii scriitori despre care scrisese anterior. Opinii literare (1978) se remarcă în special prin articolele despre criticii şi istoricii literari, mereu la obiect şi, în genere, lipsite de complezenţă. Lecturi libere (1983; Premiul de critică al Uniunii Scriitorilor), ca şi Subiecte (1987) alătură cronicilor şi câteva articole despre clasici, cronicarul ţintind şi o panoramare istorico-literară.

• 1944: S-a născut interpretul de muzică populară Ion Dolănescu.

Ion Dolănescu s-a născut în satul Perşinari, judeţul Dâmboviţa. În 1961, a urmat-o pe Maria Tănase într-un turneu de două-trei săptămâni prin judeţul Dâmboviţa. A debutat în la 18 ani, la Casa de Cultură din Târgovişte. În 1966 a absolvit Liceul Ienăchiţă Văcărescu din Târgovişte şi a urmat cursurile şcolii Populare de Artă. În 1966 devine solist la ansamblul „Ciocârlia”. A fost căsătorit întâi cu Iustina Băluţeanu, iar apoi cu Maria Ciobanu. Cu a doua soţie are un fiu, Ionuţ Dolănescu, însă căsătoria nu a durat. În 1975 i se naşte al doilea copil, Dragoş Carlos, a cărui mamă este Margarita Valenciano, din Costa Rica care atunci era studentă la Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj. Ionuţ este şi el un cunoscut cântăreţ de muzică populară, iar Dragoş Carlos şi-a făcut şi el studiile în România, actual fiind psiholog în Costa Rica şi având doi copii, nepoţi ai lui Ion Dolănescu: Maria de Isus, născută în 2001 şi Ioan Angel Dolănescu-Bravul, născut în 2005. Din partea lui Ionuţ are un nepot, pe Vlad, născut în 2008. A fost deputat în legislatura 2000-2004, ales în judeţul Ilfov pe listele PRM. În cadrul activităţii sale parlamentare, a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Slovacia şi Lituania. A renunţat la activitatea politică întrucât a considerat că n-a reuşit să facă prea mult pentru artişti. La începutul anului 2006, Ion Dolănescu s-a declarat dezamăgit de cele lumeşti şi a spus că va renunţa la (aproape) toate lucrurile efemere pentru a-şi închina viaţa lui Dumnezeu. A încetat din viaţă la data de 19 martie 2009, în urma unei afecţiuni cardiace. Este îngropat în cimitirul „Bellu” din Bucureşti. Pentru activitatea sa, Ion Dolănescu a fost numit, post mortem, cetăţean de onoare al comunei sale natale, Perşinari, iar Căminul Cultural din localitate îi poartă numele.

• 1956: S-a născut Laurenţiu Damian, regizor şi scenarist, afirmat, în special, în domeniul filmului documentar…

A absolvit Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L Caragiale”, Secţia Scenaristică şi Regie, cu nota 10. A făcut cursuri de specializare în filme documentare şi de televizune atât în ţară, cât şi în străinătate. În 2003 a devenit Doctor Magna cum Laudae în Cinematografie şi Media. Este profesor universitar doctor al UNATC şi membru din 1990 al Senatului UNATC. În prezent conduce departamentul de Relaţii Internaţionale, imagine publică şi organizare evenimente din cadrul U.N.A.T.C. În intervalul 1995-1999 a fost Şef al Departamentului de Film şi Televiziune. Din 1998 este şi director al Editurii Video din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor. A fost vice-rector al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale-Bucureşti, în perioada 1999-2007. În 2005 a ocupat funcţia de Secretar General al Uniunii Cineaştilor Români. De asemenea, este şi membru de onoare al Cinematecii Italiene din Milano, cât şi membru al UPFAR si UARF. Autor a peste 600 de articole apărute în reviste de specialitate pe teme de istorie şi estetică cinematografică, Laurenţiu Damian a publicat cărţile Elisabeta Bostan – unde eşti copilărie? şi Despre documentare… şi chiar mai mult. A regizat peste 100 de filme documentare, filme de ficţiune de scurt şi lung metraj, filme experimentale, pentru care a primit premii valoroase. Printre filmele care l-au consacrat se numără: Constantin Brâncuşi. Coloana sa – lecţia despre infinit ( premiu Montreal), Onisim Colta – Joc, iluzie, transparenţă şi mântuire, filmul cu care Laurenţiu Damian a fost prezent la Montréal, în cadrul FIFA, şi este al doilea episod din trilogia Geometria iluziei, alături de Evadarea din trup şi de Starea de veghe, Drumul Câinilor şi Rămânerea.

• 1992: A murit fizicianul Arteni Corciovei. A redactat lucrări teoretice de fizică nucleară şi de studiu al feromagnetismului. Este membru corespondent al Academiei Române.

• 1996: A murit pianista Maria Fotino.

EVENIMENTE EXTERNE

• 1586: A murit pictorul şi graficianul german Lucas-Cranach „cel Tânăr”.

A fost cel mai mic copil al familiei şi a început cariera ca ucenic în atelierul tatălui său, pictorul Lucas Cranach the Elder împreună cu fratele sau Hans. De atunci a crescut reputaţia şi faima sa. După moartea tatălui său şi-a asumat conducerea atelierului. În 20 februarie 1541 s-a căsătorit cu Barbara Brück, care a murit in 10 februarie 1550. Cranach s-a recăsătorit şi a mai făcut trei fiice şi doi fii. E cunoscut pentru portrete şi versiuni simple ale scenelor alegorice şi mitologice. Stilul picturilor sale este similar cu al tatălui său, de aceea au existat dificultăţi în deosebirea lor.

• 1627: S-a născut Robert Boyle, fizician şi chimist irlandez. A dat prima definiţie a elementului chimic (1661) şi a pus bazele analizei chimice calitative.

Robert Boyle a fost al şaptelea băiat şi al 14-lea copil al contelui de Cork, născut la castelul Lismore, în Irlanda, la 25 ianuarie 1627. A fost un copil-minune, învăţând înca de la o vârstă foarte fragedă limba latină şi franceză, şi a fost trimis la Colegiul Eton la numai 8 ani. La numai 11 ani a întereprins multe călătorii în străinătate alături de un tutore francez, iar în anul 1641 se afla în Florenţa pentru a studia scrierile lui Galileo. S-a întors în Anglia în anul 1644 şi a hotărât să se dedice cercetărilor ştiinţifice, alăturându-se unui grup de oameni cu aceleaşi aspiraţii şi idealuri numit „Colegiul Invizibil”, care mai târziu este recunoscut şi legalizat de Carol al II-lea sub numele de Societatea Regală din Londra pentru Îmbunătăţirea Cunoştinţelor naturale. În anul 1660 Boyle îşi publică descoperirile despre proprietăţiile aerului sub titlul Noi experimente fizico-mecanice privind arcul aerului şi efectele sale. Boyle a emis pentru prima dată o lege numită Legea lui Boyle conform careia volumul unui gaz variază invers proporţional cu presiunea, la o temperatură constantă. Cea mai cunoscută carte a sa este Chimistul sceptic, publicată în anul 1661. A fost propus preşedinte al Societăţii Regale în anul 1680, dar a refuzat postul. A murit, la 30 decembrie 1691, în casa surorii sale din Londra, unde locuise timp de 23 de ani.

• 1736: S-a născut Joseph-Louis Lagrange, matematician şi astronom francez. A pus bazele mecanicii analitice şi ale calculului variaţiilor.

S-a născut la Torino, în Italia, ca Giuseppe Luigi (Lodovico) Lagrangia. Prin diverse speculaţii, tatăl său şi-a pierdut multe din proprietăţi, astfel că tânărul Lagrange va trebui să se descurce prin propriile puteri. Încă din tinereţe, Lagrange a dovedit un interes deosebit pentru limbile clasice şi astfel face cunoştinţă cu operele ştiinţifice ale lui Euclid şi Arhimede. Dar adevăratul interes pentru matematică i se deschide la Colegiul din Torino, unde are de-a face cu o publicaţie de-a lui Edmond Halley care îi deschide interesul pentru acest domeniu, în special pentru geometrie. La vârsta de 19 ani (în 1755) obţine un post la catedra de matematică a şcolii Regale de Artilerie din Torino. Tot aici şi-a publicat primele sale lucrări din domeniul ecuaţiilor diferenţiale şi calculului diferenţial. În 1757, Lagrange a figurat printre fondatorii Academiei din Torino. În 1766, Lagrange părăseşte oraşul natal stabilindu-se la Berlin, unde este numit în funcţia de director al departamentului de matematică al Academiei din Berlin, succedându-i lui Euler. Regele Frederic al II-lea al Prusiei dorea astfel ca „cel mai mare rege al Europei” să îl aibă pe „cel mai mare matematician al Europei”. A urmat o perioadă de douăzeci de ani în care a publicat asiduu numeroase articole şi cărţi din diferite subdomenii ale matematicii şi mecanicii: algebră, calcul infinitezimal, teoria probabilităţilor, teoria numerelor, mecanică teoretică, astronomie, mecanica fluidelor, cartografie etc. Se pot cita peste 80 de memorii ştiinţifice publicate de către Lagrange în această perioadă fecundă. Decesul soţiei sale (în 1783), îl deprimă însă foarte mult. Trei ani mai târziu, moartea regelui Frederic al II-lea al Prusiei, protectorul său, îl pune într-o situaţie dificilă. Primeşte însă numeroase oferte din Franţa şi Italia. În final, acceptă propunerea Academiei de ştiinţe din Paris, unde se putea ocupa numai de cercetare, fără obligaţii didactice. Astfel, în 1787 Lagrange părăseşte definitiv Berlinul, stabilindu-se la Paris. Un an mai târziu, în 1788, Lagrange publică la Paris celebra sa carte Mecanica analitică (Mécanique analytique). În 1789 izbucneşte Revoluţia Franceză. Lagrange nu este însă îngrijorat de evenimentele sângeroase care au loc, geniul său matematic şi reputaţia de care se bucură în Franţa fiind suficiente pentru a-l scăpa de represiunea declanşată împotriva străinilor. Comenzi speciale ale Comitetului Salvării Publice îi permit să-şi continue îndeplinirea atribuţiilor sale. Începând cu anul 1791 participă la lucrările Comisiei de Măsuri şi Greutăţi, fiind astfel unul dintre părinţii sistemului metric şi al adoptării diviziunii în sistem zecimal al unităţilor de măsură. Academia de ştiinţe a fost desfiinţată în 1793 şi un an mai târziu, colegul şi prietenul său Lavoisier este executat, căzând victimă a regimului terorii. Acest eveniment l-a afectat mult pe Lagrange, el spunând: „A fost nevoie doar de o secundă pentru a i se tăia capul, dar va fi nevoie de un secol pentru a se mai ivi un astfel de cap”. În 1794, odată cu înfiinţarea renumitei şcoli Politehnice (École polytechnique), Lagrange a devenit primul profesor de analiză matematică, post pe care îl va ocupa (un an mai târziu) şi la şcoala Normală (École normale). A continuat să publice lucrări de analiză matematică, printre care: Théorie des fonctions analytiques (1797) şi Leçons sur le calcul des fonctions (1800). La 25 decembrie 1799 a fost numit senator, fiind unul dintre puţinii oameni de ştiinţă membri ai Senatului (alte exemple celebre au fost Monge şi Laplace). A fost decorat cu Legiunea de Onoare de către Napoleon în 1808 şi a devenit conte al Imperiului. Joseph-Louis Lagrange a murit la Paris, în vârstă de 77 ani, lăsând în urma lui o operă ştiinţifică ce a dus la progrese substanţiale în toate ramurile de matematicii şi fizicii din acea epocă.

• 1882: S-a născut scriitoarea engleză Virginia Woolf.

Talentul de scriitoare a Virginiei Woolf a tins să umbrească puterea sa centrală: Woolf după cum se poate demonstra este cea mai lirică romancieră în limba engleză. Romanele sunt preponderent experimentale: o naraţiune, deseori lipsită de acţiune şi destul de ordinară, este refractată -şi uneori aproape dispersată -în conştiinţa receptivă a personajelor. Doamna Dalloway (1925) se bazează pe eforturile Clarissei Dalloway, o doamnă din societatea înaltă între două vîrste, să organizeze o petrecere, în momentul în care viaţa ei se compară cu cea a lui Septimus Warren Smith, un veteran din clasa muncitoare care revenise de la Primul Război Mondial, purtînd răni psihologice adânci. Spre far (1927) descrie două zile la distanţă de zece ani. Subiectul are la bază anticiparea familiei Ramsay a unei excursii spre far şi reflecţia ulterioară despre aceasta, precum şi tensiunile familiale adiacente. Una din temele principale ale romanului o constituie zbuciumul procesului creativ pe care pictoriţa Lily Briscoe îl suportă atunci cînd încearcă sa picteze în mijlocul dramei familiale. Orlando (1928) este de o altă calitate comparativ cu toate celelalte romane ale Virginiei Woolf, aşa cum sugerează şi subtitlul: O biografie. Încearcă să zugrăvească caracterul unei persoane reale, şi este dedicat lui Vita Sackville-West. Valurile (1931) este povestea unui grup de şase prieteni ale căror meditaţii, care corespund mai mult unor recitative decît monologuri interioare propriu-zise, creează o atmosfera ondulatorie care se aseamănă mai mult cu un poem în proză decît cu un roman scris în jurul unei intrigi. Ultima lucrare, Between the Acts (1941) face o totalizare şi amplifică preocupările majore ale lui Woolf: transformarea vieţii prin artă, ambivalenţă sexuală şi meditaţiile la tema trecerii timpului şi a vieţii, prezentate simultan în degradare şi reînnoire – toate plasate într-o naraţiune puternic fantezistă şi simbolică care cuprinde aproape întreaga istorie engleză.

• 1886: S-a născut Wilhelm Furtwängler, dirijor şi compozitor german (m. 1954)

După terminarea liceului a luat lecţii particulare de teorie muzicală, compoziţie şi pian cu Joseph Rheinberger, Max von Schillings şi Conrad Ansorge. După angajamente de relativ scurtă durată la Wrocław, Zürich, München, Strasbourg, Lübeck, este angajat în 1915 ca director al operei din Mannheim, după care pleacă la Viena în 1919 unde este dirijor-şef timp de doi ani al orchestrei Tonkünstlerorchester. Urmează o nouă serie de angajamente în diferite oraşe germane, după care este numit director al Operei de Stat din Berlin în 1933. În timpul celui de-al Treilea Reich, datorită reputaţiei sale internaţionale, autorităţile germane au încercat să îl folosească în scopuri propagandistice, cu toate că el se vedea ca persoană apolitică. Totuşi s-a lăsat numit vicepreşedinte al „Reichsmusikkammer”, care era direct subordonată Ministerului propagandei a lui Goebbels. Unii susţin că a încercat să-i apere pe evrei (de exemplu, pe prim-violonistul orchestrei, Szymon Goldberg) de persecutarea autorităţilor. Pe unii opozanţi ai regimului ameninţati cu arestarea se pare că i-a chiar ascuns în propria locuinţă. Dar există şi opinii diametral opuse, care îl consideră ca pe un oportunist fără pereche. Începând cu 1944 a locuit mai mult la Lucerna în Elveţia.

• 1917: S-a născut (la Moscova) Ilya Prigogine, chimist, fizician şi filosof belgian de origine rusă; s-a consacrat îndeosebi studierii termodinamicii proceselor de neechilibru. În ultimii 25 de ani ai vieţii s-a consacrat editării unor lucrări cu conţinut situat la limita dintre ştiinţele matematice şi cele filosofice. Este laureat cu Premiul Nobel pentru fizică pe 1977 (primul belgian distins cu acest premiu) şi membru de onoare din străinătate al Academiei Române.