Nicolae Tomescu: Despre diferendele româno-ucrainene (II)…

Publicat de nicolaetomescu, 3 mai 2015, 22:08

Înțelegerile bilaterale[1], semnate între România și U.R.S.S., nefiind ratificate nici de Marea Adunare Națională, nici de Sovietul Suprem, deveniseră, din punct de vedere juridic, neconstituționale[2] și contrare prevederilor Tratatului de pace de la Paris (1947)/semnat între România și U.R.S.S.

Când și-a proclamat independența, Ucraina a „moștenit” teritoriile sovietice situate la sud de talvegul brațului Chilia, precum și poziția diplomatică sovietică în ceea ce le privește. România a revendicat, începând cu anul 1996, aplicarea prevederilor Tratatului de Pace de la Paris din 1947. La 5 (cinci) decenii depărtare, NATO sfătuia guvernul român (1997) să rezolve orice diferend teritorial cu Ucraina – pentru a se putea integra în organizație. Problematica a fost abordată în relația cu partea ucraineană, pe durata mai multor runde de negocieri care s-au încheiat prin redactarea unui Tratat frontalier româno-ucrainean, numit  „Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare”[3].

*

Canalul Bâstroe

În 11 mai 2004, Ucraina a început lucrările de construire a canalului Dunăre-Limanul Conduc (pe brațele Chilia și Bâstroe, din Delta Dunării); la 26 august 2004 era inaugurat, în mod oficial, primul tronson al canalului Bâstroe. După o perioadă caracterizată prin sistarea lucrărilor de construire a căii de navigație, acestea au fost reluate în noiembrie 2006, pentru o porțiune aflată integral pe teritoriul Ucrainei/redată navigației în aprilie 2007. Din clipa în care partea română, prin Ministerul Afacerilor Externe, a aflat de efectuarea respectivelor lucrări la canalul navigabil ucrainean, s-au întreprins demersuri, în plan bilateral și multilateral[4], pentru a sublinia impunerea unor măsuri concordante cu dreptul internațional.

*

Delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive

Delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive, între România și Ucraina, în sectorul nordic al bazinului de vest al Mării Negre a făcut obiectul unui proces îndelungat de negocieri. Desfășurat, în perioada 1967-1987, între România și U.R.S.S., fără ca cele două părți să ajungă la un acord, odată cu descoperirea de rezerve considerabile de țiței și gaze naturale în Marea Neagră (după 1980), interesul pentru Insula Șerpilor a crescut exponențial.

Convenția O.N.U. asupra mării[5] recunoaștea dreptul statelor să-și extindă apele teritoriale la 12 mile, și, în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.

După 1990, în apropierea insulei au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) și de gaze naturale (1 miliard m³). Resursele naturale nu par semnificative, dar urmau să fie efectuate prospectări în următorii 2-3 ani[6]. În 16 septembrie 2004, partea română a mutat disputa privind delimitarea platoului maritim dintre cele două țări în fața Curții Internaționale de Justiție (CIJ) de la Haga. La 15 august 2005, România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală[7], după ce, timp de șapte ani, negocierile cu Kievul nu ajunseseră la niciun rezultat în ceea ce privește delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive, precum și statutului Insulei Șerpilor din Marea Neagră. Zona în dispută cuprindea un areal de 12.000 km², deoarece partea ucraineană își fixase revendicările mult la apus de linia echidistantă între coastele sale și cele ale României. Miza disputei româno-ucrainene a fost, în primul rând, strategică – accesul în apele teritoriale, și economică – posibilitatea explorării, eventual a exploatării resurselor de hidrocarburi.

Curtea Internațională de Justiție, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009[8], a acordat 79,34% din zona în dispută României, anume 9.700 km² (cu o adâncime medie de peste 80 m), iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută, anume 2.300 km² (cu o adâncime medie de 35 m). Prin decizia CIJ, Insula Șerpilor rămâne în componența Ucrainei.

*

Golful Musura

A apărut un nou litigiu, după intrarea în vigoare a Tratatului româno-ucrainean din 1997, deoarece aluvionarea naturală, colmatarea golfului Musura și prelungirea canalului Musura spre sud constituiau/constituie, conform poziției ucrainene, un motiv pentru a prelungi spre sud și frontiera.

Geomorfologic, Canalul și Golful Musura s-au format în prima jumătate a secolului XX, intrând atunci în componența României, prin aluvionare, în dreptul țărmului Cardonului – situat (secolul XIX) între delta brațului Chilia (inițial, mult mai redusă, situată mult mai la nord) și Sulina. Același fenomen care a format golful Musura, astăzi îl umple, transformându-l în mlaștină cu păpuriș; se formează, înspre răsărit, o zonă lagunară pe cale de aluvionare, situată între ieșirea, în Marea Neagră, a brațelor Chilia și Sulina, a căror evoluție geomorfologică condiționează traseul frontierei româno-ucrainene, cât și o parte din apele teritoriale din apropierea imediată a gurilor Dunării[9].

În 2006, grănicerii maritimi ucraineni au balizat – ceea ce Ucraina socotește ca făcând parte din apele sale teritoriale – până la digul Nord al brațului Sulina, dig care, la răsărit de farul Nord, a devenit, de facto, frontalier[10]. Partea română afirmă că frontiera trece echidistant – între Ostrovul Limba și malul sudic al golfului Musura, așa cum erau ele în anul 1997/momentul semnării Tratatului frontalier, apoi la egală distanță de talvegul brațului Chilia-Stambulul Nou și de digul Nord al brațului Sulina. Traseul care va fi adoptat, de jure, la rezolvarea acestui nou litigiu, va condiționa atât apartenența noilor ostroave (încă nedenumite), în proces de constituire în sud-estul ostrovului Limba și între gura brațului Chilia și cea a brațului Sulina, cât și o parte din apele teritoriale din apropierea imediată a gurilor Dunării, până la linia delimitată la data de 3 februarie 2009 prin decizia nr. 2009/9 a CIJ de la Haga.

***

[1]  Protocoalele și procesele verbale, din 1948, de predare ale ostroavelor Coasta-Dracului, Dalerul Mare, Dalerul-Mic, Maican, Limba de la Brațul Chilia și Insula Șerpilor…

[2] Nule și neavenite pentru dreptul internațional, se considera, conform dreptului constituțional, faptul că, de jure, frontiera de stat era pe talvegul brațului Chilia, potrivit prevederilor Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

[3] Tratatul, care a oficializat, de jure, apartenența a cinci din cele șase insule contestate la Ucraina (rămânând în litigiu doar Insula Maican și apele teritoriale din jurul Insulei Șerpilor – Marea Neagră), a fost parafat, la Kiev, de către miniştri de externe ai României şi Ucrainei, la 3 mai 1997, și semnat de preşedinţii celor două ţări, la Neptun (Constanța), la 2 iunie 1997;  la 14 iulie 1997 apare legea 129, de ratificare; a intrat în vigoare la 22 octombrie 1997…

[4] Demersurile României au fost fundamentate pe două aspecte esențiale:

Mediu: „Din punct de vedere al protecției mediului, Ministerul Afacerilor Externe a acționat consecvent în sensul solicitării de a se respecta convențiile internaționale și recomandările internaționale pentru minimizarea impactului asupra ecosistemului Deltei Dunării. Pozițiile promovate de partea română sunt confirmate de studiile efectuate de către organizațiile internaționale (Secretariatul Convenției de la Berna, Secretariatul Convenției de la Ramsar, Comisia Internațională pentru Protecția Fluviului Dunărea”

Navigație: „În ceea ce privește aspectele de navigație, Ministerul Afacerilor Externe a arătat că derularea lucrărilor pe brațul Chilia trebuie să fie conforme regimului frontierei de stat. De asemenea, a arătat că pe porțiunea Dunării de Jos trebuie avut în vedere regimul de navigație stabilit prin Convenția de la Belgrad. Partea română consideră că se poate identifica o soluție pentru aceste aspecte, însă concretizarea unor rezultate ale dialogului pe această temă prin încheierea unui acord privind navigația depinde, mai întâi, de soluționarea componentei de mediu.”

[5] De la Montego Bay…

[6] Companiile petroliere „British Petroleum” și „Royal Dutch Shell”  au semnat contracte (de prospectare) cu Ucraina, iar compania „Total” cu România. Compania  austriacă „OMV”  (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, „Petrom” ), a semnat un contract cu un consorțiu format din  „Naftogaz Ukrainy” și „Chornomornaftogaz” pentru a participa împreună la licitația pentru concesionarea respectivei suprafețe.

[7] Ucraina trebuia să-și prezinte poziția până la data de 19 mai 2006. Ambele părți au declarat, înaintea pronunțării deciziei finale a Curții, că o vor respecta, indiferent care va fi aceea.

[8] A fost a 100-a decizie a CIJ, de la înfințarea sa.

[9] Până la linia delimitată la data de 3 februarie 2009 prin decizia nr. 2009/9 a CIJ de la Haga.

[10] Frontiera maritimă în dreptul golfului Musura: Ucraina a pus, de facto, balize frontaliere de-a lungul digului nord al Brațului Sulina, în timp de frontiera de jure (de drept) este mai la nord.