Spania Regilor Catolici (II)

Publicat de nicolaetomescu, 1 august 2016, 11:31 / actualizat: 2 august 2016, 19:06

Încă de la ascensiunea sa la tron, în 1474, regina Isabela devine obiectul unor solicitări; ele vizau instituirea unui tribunal special care să-i ancheteze pe convertiţi, să-i pedepsească pe iudaizanţi şi să-i absolve pe ceilalţi. Această necesitate este apărată cu putere de conversos, precum Pablo de Santa Maria, dornic să convingă de sinceritatea convertirii lor şi să nu mai fie pus la îndoială rolul în societate. Ferdinand de Aragon se dovedeşte reticent, la fel şi Isabela. Realismul le reamintește că evreii sunt excelenţi colaboratori ai monarhiei. Dacă cedează, în cele din urmă, o fac doar pentru a pune căpăt agitaţiei şi pentru a restabili pacea civilă.

Fondată în 1478, Inchiziţia nu-i priveşte pe evrei mai mult decât pe musulmani, nu urmăreşte decât să controleze ortodoxia credinţei şi moravurile botezaţilor. Instituţia nu se organizează, propriu-zis, decât la doi ani de la publicarea bulei papale. În acest interval, prin intermediul scrisorilor pastorale, al catehismelor speciale şi al vizitelor la domiciliu, Biserica întreprinde eforturi pentru o mai bună instruire a creştinilor.

Inchizitorii: nişte judecători echitabili

Instituţia începe să funcţioneze în 1480. Primele procese contabilizează un număr atât de mare, încât Papa, în urma rapoartelor care îi sunt adresate, face un pas înapoi: anulează bula din 1478. În faţa insistenţei Regilor Catolici, revine asupra deciziei în 1483, adăugând însă propiile sale condiţii. Numiţi de stat şi depinzînd doar de acesta, inchizitorii vor trebui să răspundă în faţa episcopilor; acuzaţia nu va putea fi niciodată anonimă; condamnaţii, în cele din urmă, vor beneficia de dreptul de apel la Roma. Marele Inchizitor este ales cu aprobarea Sfântului Scaun, dar e desemnat de suveran. Inchiziţia Spaniolă este un angrenaj al statului. Chiar dacă sunt oameni ai bisericii, magistraţii săi sunt funcţionari, numiţi de suveran şi plătiți de trezoreria regală.

Cuvântul Inchizitor este încărcat de oprobiu. Dar istoricii slab înclinaţi spre indulgenţă sunt de acord să evidenţieze valoarea celor care au avut acest rol. După Bartholomé Bennassar, judecătorii inchizitoriali sunt oameni de „o calitate intelectuală remarcabilă”, iar Inchiziţia a fost „o justiţie mai exactă, mai scrupuloasă. (…) O justiţie care examinează atent martorii, efectuează confruntări minuţioase, acceptă fără să şovăie recuzările martorilor suspecţi, o justiţie care apelează, rareori, la tortură şi care respectă normele legale (…). „O justiţie preocupată să educe, să-i explice acuzatului de ce a greşit, care mustră şi îndrumă, ale cărei condamnări definitive nu-i vizează decât pe recidivişti.”[1]

Numit inchizitor general al Castiliei, Leonului şi Aragonului în 1438, Tomás de Torquemada, un dominican, a fost confesorul Regilor Catolici. S-a născut într-o mare familie de conversos: unchiul său, cardinalul Juan de Torquemada, a fost avocatul integrării evreilor convertiţi în societatea castiliană. E un om credincios, integru, dezinteresat. Banii pe care îi primeşte sunt puşi la dipoziţia mănăstirilor. El însuşi se îmbracă umil şi trăieşte ca un ascet.

Codul de procedură pe care-l pune la punct se inspiră din Inchiziţia din Languedoc. Acolo unde acţionează, inchizitorul publică un edict de credinţă, apoi un edict de graţie, chemând la pocăinţă şi la denunţarea vinovaţilor. Celui în cauză îi sunt aduse la cunoştinţă capetele de acuzare; beneficiind de un avocat, el poate recuza martorii şi poate chema martori ai apărării. Interogatoriul are loc conform regulamentelor. Pentru tortură este nevoie de o sentinţă specială, semnată de inchizitor şi de episcop, iar desfăşurarea ei trebuie sa aibă loc în prezenţa unui medic. Încă o dată, în faţa acestui subiect nu trebuie să reacţionăm cu mentalitatea secolului XXI: în acea epocă nimeni nu contesta pricipiul torturii pe care toate justiţiile din Europa îl considerau un mijloc normal de anchetă. De altfel, Inchiziţia spaniolă face apel la tortură cu parcimonie. Înainte de a începe secolul XVI, din trei sute de procese aflate pe rol la tribunalul inchizitorial din Toledo sunt menţionate cinci sau şaşe cazuri de tortură; între 1480 şi 1530, din două mii de procese, la Valencia, doar în douăsprezece se face apel la tortură.

Cei care se recunosc vinovaţi obţin sentinţe mai uşoare: amenzi, confiscări sau, cel mai adesea, penitenţe religioase. Bunicul Sfintei Teresa de Avila, convertit iudaizant, este condamnat ca, timp de şapte zile de vineri, să pornească în procesiune prin bisericile din Toledo, îmbrăcat în sanbenito, o pelerină galbenă marcată cu o cruce. Acuzele mai grave au condus către închisoare. Nedispunînd peste tot de o celulă, tribunalele inchizitoriale consemnează acuzaţii la domiciliu, situaţie deseori întâlnită în cazurile săracilor şi bolnavilor. Potrivit intrucţiunilor lui Torquemada, deţinuţii au dreptul de a-şi exercita meseria în inchisoare. Sâmbăta, ies pentru a participa la o procesiune de penitenţă iar duminica se încolonează pentru a merge la liturghie. Cele mai lungi condamnări nu depăşesc, niciodată, trei ani de încarcerare. Sunt şi cazuri în care sentinţa priveşte galera sau condamnarea la moarte. Aceasta din urmă este executată la închiderea autodafé-ului. Contrar sensului francez al cuvântului (în spaniolă, auto de fe înseamnă „întrerupere a credinţei”), nu este vorba de un rug. Având loc o dată pe an, autodafé-ul consacră o mare sărbătoare religioasă şi populară, care presupune veghe şi rugăciune, slujbe, predici, profesiuni de credinţă ale asistenţei, publicarea pedepselor pronunţate, expresii ale pocăirii condamnaţilor. La sfărşitul acestei sărbători, „recalcitranţii” sunt daţi pe mâna justiţiei seculare, care îi trimite pe rug. Un acuzat poate fi judecat în lipsă; în acest caz, portretul său devine scrum, prin aruncarea în flăcări; un defunct poate fi şi el condamnat, situaţie în care trupul îi este exhumat (Biserica va renunţa, într-un anume moment, la cutumă). Practicile, incomprehensibile pentru mentalul nostru, exprimă starea de spirit pe fundalul căreia se exercită justiţia: vinovatul, viu sau mort, trebuie pedepsit public, pentru că erezia este o greşeală faţă de colectivitate.

Fernand Braudel estimează că numărul victimelor Inchiziţiei a fost „relativ limitat”. Încă din secolul al XIX-lea, s-au avansat tot soiul de cifre, provenind din lucrări recopiate după altele, fără o verificare a surselor. Totul porneşte de la L’Histoire critique de l’Inquisition d’Espagne, publicată – în 1817 – de Juan Antonio Llorente, un liberal spaniol intrat în serviciul lui Joseph Bonaparte şi constrâns să îmbrăţişeze autoexilul la Paris. Potrivit lui, în trei secole şi jumătate de existenţă, Inchiziţia ar fi pronunţat 341.021 de condamnări, dintre care 39.671 de cazuri date pe mâna călăilor. „Cercetătorii”, subliniază Béatrice Leroy, „admit astăzi că este imposibil să se ajungă la un calcul exact al numărului victimelor şi consideră mult prea exagerate cifrele lui Llorente.”[2]

Orice estimare globală, fiind lipsită de validitate ştiinţifică, trebuie să se estompeze în indicaţii parţiale. Istoricul danez Gustav Henningsen a cercetat 50.000 de proceduri inchizitoriale datate 1560-1700: „Doar aproximativ 1% dintre acuzaţi a trebuit să fie executată”, scrie el. Bazându-se pe activitatea tribunalului de la Badajoz, din 1493 până în 1599, Revue des études juives a estimat în jur de 20 (douăzeci) de condamnaţi la moarte, pe o perioadă de 106 (o sută şase) ani.[3] Pierre Chaunu, pe de altă parte, consideră că cifrele lui Llorente trebuie înjumătăţite: „Cele 10 până spre 12.000 de condamnări la execuţie capitală, pe parcursul a trei secole, trebuie să fie puse alături de cele 50.0000 de vrăjitoare arse pe rug, timp de trei sau patru decenii, în restul Europei, la începutul secolului al XVII-lea. Această comparaţie demonstrează faptul că represiunea inchizitorială n-a dus la pierderea foarte multor vieţi omeneşti.”[4] 

Regii catolici nu sunt antisemiţi

Fernand Braudel constată că Inchiziţia încarna „dorinţa profundă a unei colectivităţi”. „Însă”, precizează el, „nu este rezonabil să vorbim despre Spania secolului al XVI-lea ca despre ‹‹o ţară totalitară›› sau rasistă. Refuz să consider că Spania este vinovată de moartea poporului lui Israel”.[5] Joseph Pérez confirmă acest raţionament: „Să vorbim despre intoleranţă, fie, dar nu despre genocid, termen care implică, la propriu, voinţa de a face să dispară un popor întreg. În mod sigur, nu aceasta a fost intenţia Regilor Catolici.”[6]

În Spania, secolul al XV-lea corespunde unei creşteri a antisemitismului popular, în toată complexitatea componentelor lui sociale sau religioase. Totuşi, anacronismul se cuvine a fi evitat, poate chiar mai consistent în privinţa acestui subiect. Până în 1520, tribunalele inchizitoriale se interesează, aproape exclusiv, de convertiţii iudaizanţi. Dar tragica nebunie exterminatorie a rasismului din secolul XX nu are nimic de-a face cu afirmaţia anterioară. Regele Ferdinand, la fel ca Torquemada, are ascendenţi evrei. Atunci când asistăm la instituirea Inchiziţiei, evreii fideli credinţei lor nu au motive să se teamă de nimic: nefiind botezaţi, nu pot fi acuzaţi de erezie. Regina Isabela îi asigură pe evrei, în repetate rânduri, de protecţia ei – asigurare reînnoită în 1490, 12 (doisprezece) ani după fondarea Inchiziţiei. În 1487, evreii din Castilia se adresează coreligionarilor de la Roma, felicitându-se că trăiesc „sub regi atât de drepţi”. După Jean Dumont, Isabela (decedată în 1504) se gândea, la capătul vieţii sale, să suprime Inchiziţia[7].

Dacă Regii Catolici ar fi murit în 1491, lumea iudaică de astăzi i-ar fi privit cu alţi ochi. Evreii din Spania sunt expulzaţi în 1492, printr-un decret emis la 31 martie. Data este capitală, căci ea pune în lumină circumstanţele psihologice ale actului. Cu trei luni înainte, la 2 ianuarie 1492, regatul musulman al Granadei căzuse în mâinile creştinilor. Expulzarea evreilor – oricât de şocantă ne pare – nu derivă dintr-o logică rasială: este un act care urmăreşte obţinerea unităţii religioase a Spaniei.

Proiectul, apărut târziu în planul Regilor Catolici, s-a impus ca o consecinţă a luptei împotriva criptoiudaismului. Datorită relaţiilor de rudenie sau de vecinătate, între evrei şi conversos s-a stabilit o legătură puternică. Numeroase cazuri de prozelitism iudaic au apărut faţă de noii creştini. Astfel că prezenţa adepţilor fideli ai legii mozaice a apărut drept o piedică în opera de convertire întreprinsă preț de un secol. Decretul din 1492 nu este un simplu aviz de expulzare: el le cere evreilor fie să se convertească, fie să părăsească regatul. Cei care refuză botezul au la dispoziţie patru luni pentru a pleca, după ce îşi vor fi vândut bunurile.

Se pare că Regii Catolici au crezut, sincer, că majoritatea evreilor avea să se convertească. Era un „calcul” greşit în cunoaşterea poporului lui Israel. Din cei 200.000 de evrei din Castilia şi Aragon, 50.000 vor alege botezul, ceilalţi vor fugi din regat. Mulţi au ales Portugalia (de unde se vor întoarce cât mai repede cu putinţă), alţii sud-vestul Franţei, Flandra, Anglia sau Italia, alţii Africa de Nord sau Imperiul Otoman.

Léon Poliakov evocă un „maximum al intensităţii religioase”, survenit după cucerirea Granadei, care a făcut dificilă coabitarea dintre creştini şi necreştini. La originea expulzării evreilor se află, în mod evident, factorul religios şi nu cel rasial. Dar un factor religios interpretat prin prisma specificităţii spaniole, naţiune cu o populaţie multirasială. „Este sigur că au existat antisemiţi în Spania, ba chiar în toate mediile”, notează Joseph Pérez, „dar regii n-au fost antisemiţi. Ceea ce aveau ei în vedere nu era eliminarea evreilor, ci asimilarea lor şi extirparea iudaismului. Ei sperau că, puşi în faţa unei alegeri dureroase, majoritatea evreilor avea să se convertească şi să rămână în Spania. Nişte antisemiţi nu şi-ar fi făcut această socoteală.”[8]

În fapt, Regii Catolici au acţionat precum toţi principii europeni ai epocii, în virtutea ţelului „O credinţă, o lege, un rege”, care se va generaliza la mijlocul secolului al XVI-lea, supuşii trebuind să practice religia suveranilor. Până în epoca barocă, însă, catolicitatea spaniolă va fi „fecundată” de personalităţi de origine iudaică, precum Teresa de Avila, Ludovic de Granada, Las Casas, Francisco de Victoria, Ludovic de Leon, Juan de Avila sau Diego Lainey, succesorul lui Ignatiu de Loyola.

După iudainzanţi, Inchiziţia spaniolă se va ocupa de musulmanii convertiţi (morisques) şi de luterani. Cu acelaşi obiectiv: să vegheze, din partea statului, la ortodoxia dogmei şi la moravurile botezaţilor. Un astfel de plan ar fi intolerabil în epoca noastră, când laicitatea, libertatea de gândire, toleranţa filozofică şi religioasă sunt considerate exigenţe imprescriptibile. În secolul al XV-lea, aceste opţiuni nu-şi croiseră drumul…

Mai trebuie spus, totuşi, că Inchiziţia (care va dăinui până la ocupaţia napoleoniană) a existat în forma amintită numai în Spania. Astăzi, când delimităm faptele de legendă, cercetările istoricilor se multiplică cu privire la această instituţie atât de contestată, ambivalenţele ei fiind mai bine cunoscute. Descriem efectul de închidere pe care Inchiziţia l-a impus şi diminuarea mobilităţii sociale produsă de conceptul de „puritate a sângelui”. Cu toate acestea, geniul hispanic al Secolului de Aur, simbolizat de Cervantes, Calderon, El Greco, Velasquez sau Murillo, a înflorit într-o societate în care trona Inchiziţia: aceasta nu a sufocat, aşadar, întreaga viaţă a spiritului.

Două ultime remarce, pentru a răsturna complet ideile simpliste:

În 1492, evreii din Spania, care se refugiaseră la Roma, Neapole, Veneţia sau în statele papale din jurul Avignon-ului, s-au instalat liber în oraşe în care funcţiona Inchiziţia pontificală (aceasta i-a respectat).

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, zeci de mii de evrei care fugeau de persecuţia nazistă şi-au găsit refugiu în Spania. În întreaga Europă, Madridul a recunoscut statutul de spanioli pentru sefarzii care descindeau din expulzaţii anului 1492. În 1967, decretul de expulzare a evreilor, semnat de Regii Catolici, a fost abrogat de guvernul generalului Franco…

[1] Bartholomé Bennassar, op. cit.

[2] Béatrice Leroy, L’Espagne des Torquemada, Maisonneuve, 1995.

[3] Citaţi de Jean Dumont în L’Église au risque de l’histoire, Criterion, 1981.

[4] Pierre Chaunu, Église, Culture et Société, SEDES, 1981.

[5] Fernand Braudel, op. cit.

[6] “Isabelle la Catholique sera-t-elle béatifiée?”, în Histoire du christianisme Magazine, mai 2002.

[7] Jean Dumont, Isabelle la Catholique, Criterion, 1992.

[8] Joseph Pérez, Brève Histoire de l’Inquisition en Espagne, Fayard, 2002.

fragment al unei viitoare cărți

Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii