Afganistan: o falsă soluție este cea mai proastă soluție…

Publicat de nicolaetomescu, 17 august 2021, 13:31 / actualizat: 19 august 2021, 6:54

Modelul „ideal” poate fi reprezentat de o balanţă…

Un „grup minoritar”, indiferent de caracter (nu reprezintă altceva decât manifestarea neomogenităţii), îşi caută, obligatoriu, un echilibru care să-i permită viaţa în raport cu restul lumii. Dar cum se poate echilibra un taler greu cu unul uşor? Mecanica posedă răspunsul izbăvitor: lungind „braţul forţei”, jumătatea cumpenei de care atârnă talerul cel uşor. Iar aceasta înseamnă, în societatea umană, radicalism. Astfel, dacă restul lumii îşi permite în faţa unei chestiuni date o atitudine moderată, grupul minoritar este obligat la o atitudine cu atât mai radicală cu cât devine mai nesemnificativ. Radicalismului îi urmează, firesc, atunci când nu dobândeşte echilibrarea (problema persistând), fanatismul. Parcurgerea drumului, care până mai ieri nu înseamna decât atitudine, atinge concreteţea maximă: pacea, materializarea echilibrului, degenerează în război. Intervenţia radicalismului devine gherilă, iar pasul următor, aproape imperceptibil, materializează fanatismul în terorism. Liniştea, echilibrul, conţin în sine radicalismul latent care nu aşteaptă decât o problemă pentru a deveni terorism…

Erupţiile unui fanatism extrem pot să pară (chiar sunt) arhaice, precum micronaţionalismele, separatismele, iredentismul constituit în teroare. Mondializarea schimburilor comerciale şi mediatice, enorma îngustare a lumii nu a distrus agresivitatea ancestrală a societăţilor umane. Spunem, mai curând, după cum susţinea Regis Debry, că fiecare deschidere a lumii suscită, în reacţie, o dorinţă de înrădăcinare inversă. Fiecare omogenizare – o dorinţă contrară, de diferenţiere. Revoluţia raţională şi mondială a tehnicii, invazia mecanicii şi electronicii urmăresc o extindere, dar pot genera, deopotrivă, ocultism, secte, idolatrii. Conversia generală şi rapidă a democraţiei de piaţă, domnia unui economism truimfător răneşte dorinţa unei solidarităţi afective. Integrarea economică produce dezintegrare politică, solidarităţi locale şi asociative ce protestează faţă de abstractizarea dezumanizantă a unei pieţi planetare. Dezvoltarea înseamnă şi rupturi, despărţiri, se soldează, adesea, cu efecte devastatoare pentru individ. Globalizarea i se prezintă atunci subiectului ca o persoană fizică, rece şi distantă. Individalitatea este ameninţată, soluţia subiectului este „atacul-fugă”, retragerea ofensată, căutarea unor soluţii care să-i ofere solidaritate. Crizele împing oamenii spre tot felul de particularisme: secte, integrisme, rasism, naţionalism fanatic, terorism… – Ismele, crede individul respins, îi oferă identitate, încredere, ideal de sine. Iată de ce atrag, de ce găsesc atât de mulţi adepţi…

Din momentul apariţiei bogăţiei, polarizării unor resurse, a apărut şi tendinţa entropică de erodare. Tot o polarizare stă la originea terorismului. Pentru ca terorismul să devină inoperant, trebuie eliminate dezechilibrele, dar care bogat sau stăpân acceptă o diminuare, condiţia echilibrării, câtă vreme nu există energie ex nihilo? A captura sau a ucide un lider/mai mulți dezaxați/ nu schimbă, câtuşi de puţin, situaţia. Terorismul pare la îndemâna şi iniţiativa oricui; nici măcar nu este nevoie de un cap sau de o ţară teroristă; totul este să se insinueze o problemă şi să lipsească mijloacele convenţionale de a o rezolva… Terorismul este universal, nu are, neapărat, un „buletin de identitate” cultural. A vorbi despre terorism pare, dacă vreți, în termenii absoluți ai algebrei, o discuție fără semn politic. Terorismul în sine transformă subiectul asupra căruia s-au generat reflecții sistematice după 11 septembrie 2001; agresiunea poate fi „motivată” oricând și oriune; tocmai prin faptul că este agresiune nu dă nimănui socoteală, iar argumentele care o întemeiază devin – prin valoarea lor – false și abuzive…

Nu trebuie uitat faptul că terorismul de astăzi procură avantaje pentru un grup mai mare decât cei implicaţi, direct, în acţiune. Alții par dispuși să poarte războaie în consonanţă cu raţiuni-afaceri: vânzarea de arme, muniţie, echipament, subzistenţă… Paradoxal, viaţa are nevoie şi de dezechilibru; acesta o obligă la acţiune pentru căutarea unui nou echilibru, un moment de respiro, dar care trebuie depăşit – odată instalat, devenit perpetuu, el nu înseamnă altceva decât moarte. Viaţa are drept condiţie esenţială acţiunea. Prin urmare, dezechilibrul se insinuează pe multiple căi; una este căutarea, cu orice preţ, a hegemoniei. Hegemonia presupune şi o reacţie de apărare sau de anihilare a ei. Se cere aneantizarea dezechilibrului creat, înainte de a se instala un altul. Diplomaţie, război… De ce atunci şi terorism? Pentru că dezechilibrul se află la nivelul tehnologic şi economic, tot în favoarea hegemonului. Dintr-o asemenea perspectivă, combaterea terorismului înseamnă şi pretext: ultimul se materializează într-un soi de vânătoare; dar poate „vânătorul” să extermine „vânatul”?

Nicolae Tomescu

dr. în istorie

redactor-șef Radio Iași