Alchimia pro-rusă din Bălți (Republica Moldova)…
Publicat de nicolaetomescu, 30 decembrie 2016, 08:10 / actualizat: 31 decembrie 2016, 8:21
Republica Moldova – cu sau fără Igor Dodon – ţine de logica internă a istoriei; iată de ce, în fiecare zi, ne concentrăm asupra fenomenelor, asupra esenţialului, principalului şi generalului… Absorbim problematica ca pe una regională… Cu gândul şi cuvântul ne îndreptăm către realităţile din Basarabia… Sugerăm câteva aspecte ale încercării: apartenenţa la sfera domeniilor impresionante prin precizie, minuţiozitate; demersuri apropiate, mai ales, de universul culturii scrise și orale eliberate de reajustări – fapte „mărunte”, „neînsemnate”, din viaţa comunităţilor se unesc, laolaltă, într‑un curent nesfârşit. Esenţiale sunt aspectele istorice și sociale, identitatea culturală, necesităţile traiului, programele de dezvoltare etc. Desigur, accentele cad pe calitate, dar aduc în prim-plan şi confruntarea cu alte dimensiuni: stabilirea unei ierarhii, contrastul dintre nobleţea spirituală a unor oameni „extrasă“ din studierea atentă a profilului spiritual – şi aspectul material, căutarea punctelor de referinţă şi a modelelor de comportament, modificări intervenite în comportamentul demografic (consecinţe în viaţa socială), în comportamentul politico-naţional etc., deci, o privire critică asupra „arhivei” în care trebuie să distingem efectele spiritului asupra modelului cultural, fără a ignora greutăţile din trecut şi prelungirea lor în prezent…
*
Una dintre destinațiile mele din Basarabia a fost și este municipiul Bălţi[1], al doilea oraş, ca mărime, al Republicii Moldova[2]. Spre deosebire de capitala Chișinău, unde limba română[3] este în mod clar predominantă, la Bălţi se vorbeşte mai mult rusa[4], îndeosebi prin magazine. Se văd numeroase inscripţii în limba rusă sau într-o română stricată, care probează cunoaşterea ei superficială[5]. Tot spre deosebire de Chişinău, Primăria municipiului Bălţi a fost deţinută, mai tot timpul, de comunişti sau struțo-cămile pro-moscovite[6], fapt ce explică prezenţa, în oraş, a unor însemne comuniste, rămăşiţe ale unei societăți rigide, sufocate. În rest, localitatea pare curată, cu spaţii verzi şi oameni relativ civilizaţi, deşi exteriorul sărăcăcios al blocurilor de locuinţe trădează nivelul scăzut de trai…
*
Poți hoinări prin Bălţi începând din centrul oraşului (Piaţa „Independenţei” – n.n.: Față de cine?), unde se află şi Primăria, cu o faţadă lungă, dar cenuşie. În faţa instituției se află statuia lui Ştefan cel Mare, dezvelită în 2004 și realizată de sculptorul Gheorghe Postovanu. Voievodul ţine în mâna stângă globul cu crucea, iar mâna dreaptă îi este întinsă în poziţie orizontală; spre deosebire de alte monumente, este înfăţişat fără spadă; soclul statuii, din piatră albă de Cosăuţi, are pe el capul de bour, precum şi inscripţia „Marele şi Sfântul Ştefan”, cu anii de domnie…
Chiar lângă „Piaţa Independenţei” se găsește şi cea mai veche clădire a oraşului, Catedrala „Sfântul Nicolae”, construită, între 1791-1795, de arhitectul vienez Anton Weissmann, la comanda unui boier, Gheoghe Panaite. Construcţia bisericii trebuia să atragă negustori armeni catolici din Galiţia, fiind menită să răspundă canoanelor respectivei confesiuni; deoarece armenii nu au mai venit la Bălţi, biserica a devenit una ortodoxă, fiind sfinţită cu hramul „Sfântului Nicolae”. În 1888[7], în faţa bisericii a fost construită o clopotniţă, ce avea să mai fie înălţată cu două niveluri în perioada interbelică; „desigur”, a fost distrusă în 1965 de sovietici, sub pretextul lărgirii pieţei. În 1995, clopotniţa a fost refăcută, după aspectul său interbelic, pe cheltuiala unui om de afaceri basarabean. Ţinând cont de destinaţia sa iniţială, exteriorul catedralei are mai degrabă aspectul unei biserici catolice, în stil baroc…
În partea cealaltă a „Pieţei Independenţei”, opusă Catedralei „Sfântul Nicolae”, se află intrarea în Parcul Municipal (curat, dar fără atracţie; nimic nu te farmecă, nimic nu te ademenește). Trecând prin faţa Primăriei, am pornit pe Strada „Independenţei”, unde, pe partea stângă, se află un monument dedicat „eroilor sovietici eliberatori”[8], constând, de fapt, într-un tanc sovietic de tip T34. Astfel de tancuri, transformate în monument, se află, de altfel, în multe dintre oraşele fostei Uniuni Sovietice. Undeva, în spatele tancului, se află „Piaţa Centrală”, cu numeroase produse alimentare, atractive prin diversitatea lor, chiar dacă nu sunt expuse potrivit normelor europene…
Tot pe Strada „Independenţei”, chiar în faţa tancului sovietic, se află şi Pinacoteca municipiului Bălţi[9]. Urmează Piaţa „Vasile Alecsandri”, unde am fotografiat, precar (în noapte și cu telefonul mobil), Teatrul Naţional cu acelaşi nume. Pe partea stângă, în spatele unui părculeţ, se află clădirea Secţiei de evidenţă şi documentare a populaţiei; pe faţada acesteia, în partea superioară, puteau fi văzute efigiile a trei stafii comuniste: Marx, Engels şi Lenin. În schimb, în scuarul din faţă s-a reușit mai curând încropirea (aș fi fost tentat să scriu: amenajarea[10]) unei „Alei a Clasicilor”, după modelul celei din Chişinău.
Mi-am continuat drumul pe Strada „Ştefan cel Mare”, trecând pe lângă Penitenciar şi pe lângă Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”. Am făcut apoi la stânga, pe „Strada Puşkin”, unde, chiar pe colţ, se află un monument dedicat victimelor catastrofei de la Cernobâl, din 26 aprilie 1986. Am ajuns la „Casa comunităţii ucrainene”, în faţa căreia se află un scuar cu statuia lui Taras Şevcenko…
La intersecţia Străzii „Independenţei” cu Strada „31 August 1989”, se află Catedrala „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită între 1924 şi 1934, pe timpul României Mari[11]. Iniţiatorul construirii acestei catedrale a fost Visarion Puiu, aflat în fruntea Episcopiei Hotinului, care îşi avea reşedinţa la Bălţi. Arhitectul Adrian Gabrilescu a construit lăcaşul în stil neo-brâncovenesc. Sfinţirea catedralei s-a făcut în 1935, în prezenţa Regelui Carol II şi a lui Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia. În timpul stăpânirii sovietice, catedrala a fost închisă, vandalizată şi transformată în depozit; din 1961 a adăpostit, timp de 30 de ani, Muzeul de Istorie şi Etnografie. Construită în fomă de treflă, are la intrare pridvorul specific stilului brâncovenesc, susţinut de coloane răsucite. Turla principală măsoară 46 de metri, iar de la poalele sale pornesc o serie de bolţi, care coboară lin, de-a lungul pereţilor laterali. Zidurile catedralei sunt albe, iar acoperişul şi bolţile au culoarea albastră, a unui cer senin. Pictura interioară, renovată recent, este realizată în tonuri luminoase, pe un fond verzui…
În spatele Catedralei „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” se află campusul Universităţii de Stat „Alecu Russo”, cuprinzând clădirile facultăţilor, biblioteci şi cămine studenţeşti. În incinta universităţii, în preajma unui havuz circular, se află bustul lui Alecu Russo, scriitorul şi revoluţionarul paşoptist originar din Basarabia. Tot în interiorul campusului universitar se află şi Biblioteca Municipală, ce poartă numele lui Eugeniu Coşeriu, marele lingvist, membru de onoare al Academiei Române, născut în judeţul Bălţi, dar care şi-a desfăşurat activitatea în exil (în Italia, Uruguay şi, mai ales, în Germania – la Universitatea din Tübingen, unde şi-a petrecut ultimele patru decenii din viaţă). Am mai văzut aici şi bustul lui Boris Glavan, unul dintre puţinii partizani sovietici originari din Basarabia, ucis de germani în 1943; numele acestuia este purtat de către filiala din Bălţi a Gărzii Tinere, organizaţie pro-rusă, de sorginte comunistă, aflată în sfera de influenţă a Partidului Socialiştilor din Republica Moldova, condus de Igor Dodon…
Printr-un ocol… condiționat, paradoxal, de câteva interese lumești, am ajuns și la Parohia Romano-Catolică „Sfinții Mihail, Gabriel și Rafael” de pe Strada „Independenței” 13a… după care, m-am îndreptat către Bulevardul „Mihai Eminescu” (cu un parc străjuit de sediile magazinelor în construcții ponosite, de clădiri ale unor instituții în descompunere); aici am fotografiat și un monument din 5 mai 1990 (dedicat luptătorilor, originari din Bălți, căzuți în Afghanistanul cotropit de sovietici), dar locul ultim spre care m-am îndreptat se numește „Tuturor Biserica Sfinților”…
„Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare”?
*
[1] Construit tocmai în fundul văii râului Răut, anume la gura râului Râuţel (Răuţel)… În scrierile lor despre Basarabia, rușii scriu cuvântul Bălţi prin „e”, crezând cum că (se) derivă de la cuvântul slav „белый”/ alb. De fapt, Bălţi provine de la „baltă”, ceea ce se explică prin faptul că valea râul Răut este foarte bălătinoasă…
Fondat, iniţial, ca un târg, în 1421, de către Ringalia de Mazovia, sora regelui Polonez Wladyslaw II Jagiellon (de dinastie lituaniană), soţia domnitorului Principatului Moldovei – Alexandru cel Bun, localitatea a fost numită, astfel, de la zonele mlăştinoase, apoi şi împrejurimile au preluat numele pe o suprafaţă întinsă, cunoscută astăzi drept Stepa Bălţiului. Teritoriul facea parte din ţinutul Dorohoi, mai tîrziu din Judeţul Iaşi, al Principatului Moldovei (Iaşi a fost „capitala” Principatului din 1574 pînă în 1859). Localitatea a fost arsă în întregime în urma invaziei tătarilor din Crimea, conduşi de hanul Meñli I Giray, învins mai tîrziu în renumita bătalie de la 100 km mai la nord (lângă satul Lipnic). Bălţiul s-a reconstruit foarte încet şi a devenit un oraş adevărat numai în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după expulzarea tătarilor. S-a transformat într-un centru al comerţului cu vite, cumpărătorii principali fiind negustorii din Austria. Până în aprilie 2006, stema oraşului reprezenta capul unui cal (originea era legată de târguri anuale de vite, petrecute în oraş). Marca oraşului Bălţi, precum şi a întregului judeţ Iaşi, a fost întemeiată printr-un ukaz imperial la 1826; ea reprezenta, pe câmp roşu, un cap de cal; despre stabilirea mărcii în jurnalul imperial se explică în următorul mod: Marca veche a ţinutului Iaşi reprezintă pe un cal întreg, dar deoarece până acum numai o parte din acest judeţ s-a alipit la Imperiu, apoi, în amintirea acestei despărţiri în două, s-a fixat noul desen, care reprezintă numai capul animalului trunchiat…
[2] Oficial ar fi al treilea, devansat și de Tiraspol…
[3] Din păcate, limba română literară, acea limbă de la Iaşi, Bucureşti, Cluj (nivelul cel mai îngrijit al limbii), este folosită doar în instituţiile de presă din Republica Moldova. Obiectiv, decalajul între modul de a vorbi al oamenilor simpli, comparativ cu limbajul literar, poate fi explicat printr-o dimensiune numită (de specialişti) varietate; se vorbeşte în mod diferit în rândurile diferitor pături sociale; intelectualii utilizează o limbă îngrijită, celelalte categorii sociale nu se străduiesc să procedeze identic. În plus, politica lingvistică îşi spune şi ea cuvântul; între fenomene există o interdependenţă bine pronunţată; politica lingvistică îi stimulează pe cetăţeni să aibă o vorbire îngrijită sau invers. Limba română este limba literară studiată la şcoală şi pe care unii şi-ar dori să o vorbească, dar, atunci când ies în stradă, trebuie să se conformeze mediului şi să comunice într-o limbă stricată (limba moldovenească trebuie definită ca fiind una de stradă). Limbă vorbită în Republica Moldova, pe care o parte dintre politicienii autohtoni o numesc „moldovenească”, este definită drept limba română în toate enciclopediile occidentale, inclusiv şi în cea editată la Moscova („Iazâki Rosiisskoi Federaţi i sosednih gosudarstv”, în trei volume)…
[4] Acest lucru se întâmplă, deși, conform recensământului (la cel din 1930 fuseseră numărate 30.570 de persoane, din care 14.229 evrei, 8.868 români, 5.426 ruși, 981 polonezi, 290 germani, 280 ucraineni etc.), cei care s-au declarat moldoveni sau români reprezintă o idee mai mare decât jumătatea populaţiei oraşului. În schimb, ruşii şi ucrainenii, vorbitori de rusă, reprezintă, probabil, segmentul activ al populaţiei. Totodată, rusa predomină şi din cauza faptului că este cunoscută de majoritatea moldovenilor, în timp ce ruşii şi ucrainenii (nu mai vorbesc despre cei din Gagauz Yeri) preferă să nu folosească limba română (ar fi nedrept să nu recunosc, în contrapartidă, experiența trăită la o benzinărie de lângă Autogara Bălți, acolo unde o îngrijitoare de origine ucraineană a priceput că sunt român și mi-a vorbit pe înțelesul meu). După proclamarea independenţei din 1991, o parte dintre aceştia au preferat să emigreze în Rusia sau Ucraina. Cu ce folos?
[5] Totul a avut loc într-un context iniţiat încă de la începutul secolului XX, odată cu sfârşitul revoluţiei ruse. În marile centre culturale a început să se vorbească o nouă limbă, proletară, utilizată, în primul rând, de clasa muncitoare rusă, total opusă celei burgheze – vorbită de elitele intelectuale ale Imperiului Ţarist. Ca urmare a revoluţiei din octombrie 1917, puterea a fost preluată de bolşevici, de unde a şi pornit promovarea limbii simplificate. În ceea ce priveşte aşa-numita limbă moldovenească, graiul românesc a fost simplificat la maximum încă pe timpul Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM), între anii 1926-1928; în capitala RASSM, Balta, a fost înfiinţat Comitetul Ştiinţific Moldovenesc, un prototip al Academiei de Ştiinţe. Ideea de a fabrica o limbă moldovenească, în baza graiului din Transnistria, a fost propusă de către Leonid Madan; acesta a venit cu diferite argumente în susţinere, cum ar fi: gâtlegău în loc de cravată, apomăsurator pentru termometru etc. Din păcate, respectivul model de limbă a fost constituit anume după modelul sovietic. În anul 1950, după intervenţia lui Stalin în discuţia lingvistică, Rusia a renunţat la ideile stupide ale limbii proletare. Cu părere de rău, între Prut și Nistru s-a mers, în continuare, pe ideea-genogid cultural, unul dintre promotori fiind şi cercetătorul Ivan Dimitrievici Ceban, care a publicat, printre manualele sale, un „Cuvântelnic ortografic moldovenesc” (poate că limba promovată de el era limba ţăranului moldovean care se opunea saloanelor culturale bucureştene). Cât se poate de clar, „limba moldovenească” a fost concepută într-un mod foarte redus din punct de vedere al vocabularului şi al lexicului şi care era cel mai des folosită în spaţiul rural. Drept dovadă, această limbă a falimentat; în perioada anilor 1936-1937 se revine la alfabetul latin, fiind luaţi ca model clasicii literaturii române, dar în 1940, când au început din nou represaliile sovietice, persoanele care promovau limba română au fost deportate în Siberia sau supuse altor pedepse brutale. După formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), pe teritoriul dintre Prut și Nistru au fost aduse mai multe cadre didactice din Transnistria care au început să predea vechiul model de limbă implantată în RASSM. A devenit cunoscut faptul că, în perioada anilor ‘50 ai secolului trecut, devenise complicat să se menţină un nivel cult de exprimare şi, în acest context, au avut un rol primordial mai mulţi intelectuali (exemplu: Vasile Coroban) care s-au opus poluării limbii cu rusisme sau barbarisme. Tot în perioada sovietică, raportul numeric dintre moldoveni şi rusofoni era în favoarea acestora din urmă/ populația rusească, ucraineană și evreiască a continuat să crească și după unirea primei Republici moldovenești, 1917-1918, cu România, din cauza afluxului de refugiați care fugeau de dincolo de Nistru, pentru a scăpa de colectivizare, de marele Holodomor sau de urmărirea din partea NKVD-ului. După unirea cu țara, Bălți a fost reședința județului cu același nume…
[6] Primarul actual, prorusul Renato Usatîi (originar din Fălești, orășel cu accente sinistre, aflat la 35 de km față de granița cu România), dat în urmărire internaţională, vizat printr-un mandat de arestare, și-a găsit refugiul la Moscova…
[7] În 1711, Dimitrie Cantemir, impresionat de victoria strălucitoare a tânărului ţar Petru cel Mare asupra polonezilor şi suedezilor (Bătălia de la Poltava), l-a invitat pe acesta în Moldova, cu scopul de a scăpa de sub dominaţia otomană şi de a recăpăta independenţa statului. În timpul campaniei militare ce s-a dovedit a fi un eşec, comandamentul armatei ruse şi o parte a armatei moldoveneşti îşi avea sediul la Bălţi, pe motivul amplasării oraşului la răscruce. În timpul domniei pământene, Bălţi nu era o localitate urbană, nici măcar târguşor; în locul actualului oraş era un mic sătuleţ, înnămolit în nişte bălţi. O simplă împrejurare a făcut ca acest sat, foarte rău aşezat, să devină oraş. La 1818, în ziua de 19 aprilie, împăratul rus Alexandru I, venind dinspre Hotin şi mergând la Chişinău, a fost nevoit să înnopteze la Bălţi, unde s-a înnămolit greoaia trăsură imperială; aici i-a sosit ştirea despre naşterea nepotului său (viitorul ţar Alexandru II-lea) şi, în amintirea evenimentuluide familie, a dat satului Bălţi prerogativele unei comune urbane. În același an, cu ocazia organizării guberniei Basarabia, orașul Bălți a fost declarat capitala Ținutului Iași, redenumit, în 1887, Ținutul Bălți. Tot atunci, biserica ortodoxă din Basarabia trece de la Patriarhia Constantinopolului, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, la Patriarhia Moscovei, Mitropolia Kievului, Bălți devenind o episcopie. Noul oraş, aşezat tocmai la mijlocul platoului dintre râul Nistru şi râul Prut a devenit, în curând, un centru de comerţ pentru nordul Basarabiei Mari. În secolul al XIX-lea, împrejurimile oraşului Bălţi se dovedeau prea puţin pitoreşti şi foarte triste (prezentul nu a scăpat, pe de-a-ntregul, de urgia vremurilor apuse); niciun arbore, nicio livadă, în afară de parcul familiei Catargi, nu înveselea priveliştea; oraşul avea străzi strâmte nepavate, noroiase toamna, băltoase iarna şi pline de praf vara; o jumătate de oraş se compunea din dughene evreieşti, cârciume, hanuri – toate construite aproape sub acelaşi acoperiş colosal; mlaştina oraşului genera friguri care micşorau, drastic, populaţia şi, pe bună dreptate, Bălţul era numit „cuibul frigurilor”. În 1892, populaţia Bălţilor, conform recensământului, ar fi fost de 11 118 locuitori, din care 5 968 bărbaţi şi 5 130 femei. Confesiunile arătau: ortodoşi (2.730 persoane), catolici (129), armeni (225), ruşi (staroveri) (211), evrei (7.143). Populaţia nu creştea pe cale naturală, deoarece natalitatea era egală cu mortalitatea şi se situa la raportul 1:29 de locuitori. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, oraşul Bălţi număra peste 2.000 de case, din care abia 80 din zid, restul de piatră şi lemn; edificiile publice erau trei: un spital militar pentru 160 paturi, temniţa şi cazarma cu magaziile intentenţei (toate aceste edificii se găseau într-o stare jalnică). Oraşul dispunea de o singură biserică ortodoxă, una catolică, una rusească, o sinagogă şi 7 case de rugăciune evreieşti, 25 dugheni de piatră şi 265 prăvălii din scânduri. De construcţii solide nu putem vorbi în acea perioadă, cu excepţia casei familiei Catargi şi a marelui pod de piatră peste râul Răut. Devenind un centru de colectare a cerealelor, Bălți va fi racordat la rețeaua căilor ferate ruse menite să transporte grânele la Odesa; în cuprinsul acestei dezvoltări economice, pe lângă români moldoveni s-au stabilit numeroși ruși, ucraineni, armeni și evrei…
[8] Pe timpul celui de-Al Dolilea Război Mondial, orașul a suferit distrugeri și deportări de populație, sovieticii deportând (1940-1941) pe moldovenii băștinași care lucraseră pentru statul român (funcționari, juriști, profesori), pe clerici și pe refugiați, iar românii și germanii deportând (1941-1944) pe evrei și pe toți cetățenii bănuiți că ar fi susținut sistemul sovietic. Deportările spre Kazahstan și Siberia au fost reluate între 1945 și 1954. Începând cu 6 iulie 1949, din gara feroviară Bălți-Slobozia au fost deportați în Siberia, mii de basarabeni în cadrul operațiunii „юг” (Sud). Operațiunea a fost desfășurată de autoritățile sovietice; au fost ridicate circa 12.000 de familii basarabene. Ulterior, în timpul regimului comunist orașul a devenit un centru industrial important pentru nordul Moldovei, cu o populație în mare parte nouă, fie moldoveni veniți de la sate, fie o populație rusească sau ucraineană. Între anii 1944-1945, pe teritoriul Combinatului de blănuri de astăzi și al Unității militare exista un lagăr de concentrare în care erau deținuți prizonierii germani și români, aceștia din urmă capturați după 23 august 1944/România a declarat război Germaniei naziste, devenind o aliată a Uniunii Sovietice (doar la 12 septembrie, respectivul an, Kremlinul a catadicsit să pună capăt stării de război cu România). În decursul acelor trei săptămâni, armata română, care avea ordin să nu se opună niciunei inițiative sovietice, a pierdut tot materialul și armamentul de care dispunea (integrat de Armata roșie), dar și zeci de mii de ostași luați prizonieri (deși nu se mai cuvenea să fie considerați dușmani, ci aliați ai URSS); câteva mii dintre prizonieri au murit din cauza condițiilor inumane în care au fost ținuți (igiena precară, apă stătută și lipsa mâncării), supraviețuitorii au fost deportați spre gulagul siberian. Câteva sute din deținuții lagărului de la Bălți au rămas în viață și s-au întors acasă…
[9] A fost înfiinţată în 1973… Din 2008, poartă numele lui Antioh Cantemir, la propunerea Comunităţii Ruşilor din Bălţi. Antioh, om de cultură, poliglot şi scriitor, trăitor în Rusia – după înfrângerea părintelui său (la Stănileşti), şi-a scris cărţile în limba monarhului său aristocratic, contribuind la alinierea literaturii ruse tendinţelor europene ale vremii. Ca diplomat, a fost trimis ambasador al Rusiei la Londra şi Paris, unde a și murit (la doar 35 de ani)…
[10] Din 2010, sunt instalate doar trei busturi – ale lui Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Grigore Vieru, executate de sculptorul ieşean Gheorghe Gheorghiţă. Este ridicată şi o arcadă, susţinută de cinci coloane corintice, având inscripţionat primul vers din Mioriţa: „Pe-un picior de plai”; de la această arcadă ar trebui să pornească, precum nişte raze, aleile pe care să fie instalate şi celelalte busturi ale scriitorilor…
[11] Judeţul Bălţi a fost primul din Basarabia care s-a pronunţat, la 3 martie 1918, în favoarea unirii cu România. La 3 martie 1918, Zemstva (Consiliul judeţean) din Bălţi a decis „să ne unim din nou cu scumpa noastră Ţară-Mamă, România, voind să împarţim cu ea frăţeşte tot norocul şi nevoile vieţii noastre viitoare ca şi în vremurile lui Ștefan cel Mare”. Peste 10 zile, Zemstva din Soroca a cerut Sfatului Ţării să trimită reprezentanţi la Iaşi pentru „a depune la picioarele Tronului României omagiile noastre de devotament şi credinţă către regele Ferdinand I, rege al tuturor românilor”. Mai târzîu, odată cu dezvoltarea nodului feroviar, importanţa Bălţiului sporeşte, devenind un mare centru industrial. Acest specific a fost aprofundat şi în perioada sovietică: oraşul se extinde, populaţia devine mai numeroasă, fiind în special antrenată la marile întreprinderi industriale. Bălţi a fost până, la rearanjarea administrativ-teritorială pe raioane, un judeţ al Republicii Moldova (se învecina cu România şi cu fostele judeţe Edineţ, Soroca, Orhei şi Ungheni)…
La 2 iunie 1935, regele României Carol al II-lea și prințul moștenitor Mihai participă la sfințirea Catedralei „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită de Visarion Puiu, episcopul Hotinului. La eveniment au fost prezenți și prim-ministrul Gheorghe Tătărescu; ministrul cultelor Al. Lapedatu; ministrul internelor Ion Inculeț; ministrul învățământului C. Angelescu; ministrul apărării Paul Angelescu; ministrul muncii Ion Nistor; primarul orașului Bălți P. Vrabie; Emanoil Catelly, prefectul județului Bălți, diverși funcționari centrali și locali precum și, desigur, numeroși reprezentanți ai bisericilor ortodoxe. În aceeași zi Carol al II-lea, împreună cu oaspeții veniți la sfințire, a semnat și a zidit pergamentul în temelia noului Liceu de fete „Domnița Ileana” (actualmente blocul administrativ al Universității Alecu Russo). După terminarea solemnității de la liceu, cortegiul regal a pornit spre cimitirul eroilor, unde are loc inaugurarea monumentului eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Apoi, regele și fiul său vizitează reședința episcopală și îl decorează pe episcopul Visarion Puiu cu Cordonul de „Mare Cruce” al ordinului Coroana României. La ora patru, regele și prințul moștenitor au pornit de la reședința episcopală spre a vizita cazărmile militare. Între regimentele vizitate a fost și regimentul 6 Vânători, în care Suveranul a fost ofițer cu gradul de locotenent, când această unitate militară era de gardă la castelul Peleș. În jurul orei 18:00, regele Carol al II-lea și prințul moștenitor Mihai, împreună cu reprezentanții autorităților centrale din București, au părăsit orașul...
