„Amintiri dintr-o călătorie”/viața lui Calistrat Hogaș

Publicat de nicolaetomescu, 17 aprilie 2020, 11:00

S-a născut la Tecuci (19 aprilie 1847) în familia preotului Gheorghe Dimitriu.

Înscris la școala publică, sub patronimicul Hogáș (porecla bunicului dinspre tată), din inițiativa învățătorului, a urmat Academia Mihăileană (1860-1869/generația lui A.D. Xenopol, Alexandru Lambrior, Vasile Conta, Gheorghe Panu ș.a., de care l-au legat prietenii durabile). După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de filozofie și litere din Iași. A fost numit profesor, în urma unui concurs, la gimnaziul comunal din Piatra Neamț (la puțină vreme, ajungea director).

S-a căsătorit (17 ianuarie 1871) cu tânăra și sfioasa Elena (căreia scriitorul îi adresa apelativul „Elencu”), fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț.

A debutat, în 1874, cu poezia Legenda lăcrămioarei[1]. La 3 iulie 1882, Calistrat Hogaș a debutat și ca prozator în revista locală „Asachi”, cu fragmente din ciclul Amintiri dintr-o călătorie.

Un conflict de proporții cu autoritățile locale (care patronau gimnaziul) l-au determinat să se mute, în 1878, pentru doi ani, la gimnaziul din Tecuci și un an la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași. A revenit, în 1881, în calitate de director și profesor la Piatra Neamț, devenind un apropiat „amic” al lui Ion Luca Caragiale, aflat (octombrie 1881-martie 1882) în județul Neamț, ca revizor școlar. Alt conflict cu autoritățile locale, în 1886, implicând și conotații de viață personală[2],l-au îndemnat să se transfere, ca profesor și director, la gimnaziul din Alexandria, refuzând oferta de a se stabili la București.

La 31 ianuarie 1882, a trăit bucuria nașterii celui de-al șaptelea copil, o fetiță botezată Sidonia[3].

Hogaș s-a apropiat de casă, stabilindu-se la Roman (1891)[4]; locuia într-o vilă din apropierea Liceului „Roman-Vodă”. În 1899, întreaga familie, cu excepția fiului Aetiu (care studia la București), s-a mutat la Iași.

În 1907, cunoscându-l pe Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaș s-a lăsat convins și a început colaborarea la revista „Viața Românească”[5]. În 1912, la editura „Viața Românească” a început tipărirea primei ediții a volumului Pe drumuri de munte[6].

*

Nu s-a considerat niciodată scriitor talentat şi nu a suferit, devorator, din cauza lipsei de receptare a publicului. Se poate vorbi despre o aversiune faţă de scriitorii care preţuiau, în prea mare măsură, estetismul literar şi care nu scriau decât atunci când le erau împlinite condiţii de ultimă oră. Drept consecință, apare autoaprecierea un mojic (om prost crescut) al literaturii. „Ca în foarte multe lucruri, e şi în literatură un soi de mojicie. Ei bine află, iubite cetitorule, că, spre marea dumitale mirare, nu mă sfiesc a-ţi face cunoscut, că, în literatură, sunt cam mojic; şi aceasta nu din pricina alcătuirii mele sufleteşti, ci numai din împrejurări care nu atârnă de voinţa mea. Nu ştiu dacă dumneata pui sau nu mănuşi când faci literatură, eu însă, care n-am făcut şi nici nu am de gând să fac vreodată înaltă şi subţire literatură de salon, am redat oamenii şi lucrurile, aşa cum se găsesc ele în măreaţa lor sălbăticie şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estet X şi mult mai sensibilul decadent Y; eu îmi păzesc treaba şi, cu acelaşi deliciu, cu care un Lucullus s-ar aşeza înaintea unui ospăţ vitelian de limbi de canar şi de mrene îngrăşate cu carne de rob, mă aşez şi eu înaintea unui mojdei, a unei mari, fierbinţi şi oacheşe mămăligi, a unor ciuperci fripte pe cărbuni la umbra pădurilor sau a unui epic borş cu carne de oaie nu tocmai fiartă…“ (Prefaţă la Opere, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956, pp. 420-421)

Crezul literar poate fi înțeles la începutul unui fragment intitulat Amintiri din copilărie. „La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în loc de o dată, îţi trăieşti viaţa de două ori; şi tot e mai bine să ţi-o trăieşti de două ori decât o dată. Căci viaţa asta oricât ar fi ea de amărâtă şi zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfăţat în verdeaţa şi în florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pâraielor şi ai visat la umbra pădurilor… Cu atât mai rău pentru cel care şi-a petrecut viaţa ca culbecul (melcul)! Ce voiţi să vă spună unul ca acela? Că şi-a dus casa-n spate de la naştere până la mormânt? Asta n-ar plăti două parale… Eu, însă am de gând să scriu cum am umblat pe picioarele mele…“ (Amintiri din copilărie, p. 422)

*

Ieșit la pensie, a continuat să predea până la 40 de ore pe săptămână. În 1915, scriitorul se mută la Piatra Neamț (unde locuiau deja soția și fiica Cecilia).

În 1921 a apărut prima ediție pentru public a cărții Pe drumuri de munte[7]. În 1922, lui Calistrat Hogaș, căruia îi fusese refuzat (1915) premiul „Adamachi” al Academiei Române, i se conferă postum cel dintâi premiu inițiat de Societatea Scriitorilor Români[8].

Calistrat Hogaș se stinge din viață (28 august 1917), la Roman[9], în mijlocul nepoților dăruiți de fiica cea mare, Cleopatra Silberg. La împlinirea a 42 de zile (8 octombrie 1917), este reînhumat la Piatra Neamț.

În 12 iunie 1939, rămasă singura locatară a fostei gospodării a familiei, Sidonia deschide spre vizitare o cameră amenajată muzeal și își oferă serviciile de ghid autorizat, tuturor celor care îi trec pragul[10]. După ce funcționase ca muzeograf la Casa memorială „Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț, Sidonia a donat (în 1967) statului casa părintească pentru a fi restaurată și a se organiza aici un muzeu memorial. În două rânduri, a oferit spre achiziție Muzeului Județean de Istorie obiectele și manuscrisele care alcătuiesc astăzi fondul muzeistic majoritar existent în expoziția memorială.

Domnișoara Sidonia C. Hogaș s-a stins din viață (19 aprilie 1976), la Piatra Neamț, înainte să atingă vârsta de 94 de ani, chiar în ziua de naștere a ilustrului ei tată[11]…

[1] În nr. 5 al ziarului local „Corespondenția provincială”…. Pe drumuri de munte se referă la o parte dintre peregrinări. Apărute doar în foileton, amintirile au fost tipărite într-un singur volum abia după moartea sa, deși scriitorul încercase de două ori, fără succes, să le vadă reunite între coperțile aceleiași cărți. Cauzele? Greșeli de tipar inacceptabile – se spune că însuși Hogaș corectase textul – plus un incendiu izbucnit în depozitul revistei „Viața Românească”…

[2] Deși născut într-o familie de preoţi, cu opt copii, având, la rându-i, opt copii, Calistrat Hogaş s-a iubit, în secret, cu o tânără plecată în Bucureşti. Corespondenţa dintre cei doi a fost scoasă la iveală de Sidonia Hogaş. Scrisorile sunt adresate domnişoarei „P.V.” Reiese căamanta lui Hogaş era cu mulţi ani mai tânără decât el, bărbatul adresându-i-se cu „Draga tatii”, „Puişoru’ tatei”, „Mititica tatei”. Relaţia începuse înainte ca aceasta să plece în capitala României. „După ce ai plecat tu am stat trei zile în pat; acum am ieşit dar sunt o umbră şi devin mai umbră din zi în zi. Constat că, departe de tine, viaţa mi-e cu neputinţă, viaţa mi se duce; numai tu mi-ai putea reda viaţa care simt cum se scurge ca o apă din întreaga mea fiinţă”. Scriitorul suferea cumplit că aceasta nu i-a scris. „Mie n-ai voit să-mi scrii; am simţit în suflet o zguduire care semăna a începutul nebuniei; şi că nu mi-am pierdut minţile mă mir şi acum când îţi scriu… mă aflu încă teafăr, dar cu deznădejdea şi cu amarul în suflet”. Povestea dragostei interzise l-a adus pe scriitor într-o stare vecină cu disperarea: „Nu, nu, fără tine nu pot trăi; fă cum ştii, mângâie-mă din depărtare, vino, rămâi, aruncă-te în braţe, fă tot ce vrai, ucide-mă… în mâna ta cea mică stă cumpăna întregii mele vieţi; e a ta, fă cu ea ce vrai, eu nu pot, nu am dreptul decât de a fi martir”.

[3] Deși a mai existat și cel de-al optulea copil născut în familia scriitorului – Marioara, care a s-a prăpădit devreme, Sidonia, rămasă mezină, și-a însoțit tatăl, alături de mama ei, în detașarea la Alexandria (Teleorman).

[4] Recunoscându-i lucrarea extraordinară pe tărâmul educației, în anul 1891, regele Carol I i-a conferit profesorului Hogaș Medalia Răsplata muncii pentru învățământ, clasa I.

[5] Din nr. 2 (Floricica).

[6] În 1914, era tipărită a doua ediție a cărții, la aceeași editură. Stocul, pregătit pentru expediție, s-a făcut scrum în timpul unui incendiu care mistuise tipografia.

[7] În două volume… Cel de-al doilea, În Munții Neamțului, a fost prefațat de Mihail Sadoveanu.

[8] În baza raportului alcătuit de Liviu Rebreanu.

[9] În urma unei anevoioase călătorii la Iași, pentru un control medical, scriitorul a hotărât să poposească pentru câteva zile în Roman, la una din fiicele sale, întrucât găsea mai multă liniște decât acasă, la Piatra Neamț. Precum în cazul Iașilor, alături i-a stat mezina, Sidonia. Mărturiile acesteia conturează asfințitul septuagenarului literator: „În a treia săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi de vineri /25 august 1917/, îl găsesc pe tata stând în ogradă, departe de ceilalți, cu privirea pierdută în asfințitul roșu al soarelui. «Mi-i urât. Să-mi dai volumul meu, că vreau să mai corectez ceva». Îi dădui În Munții Neamțului şi în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august şi duminică, 27 august, fu atât de liniștit, că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârșitul de după câteva ore. /…/ În lipsa mea, spuse surorii mele: «Cleopatră, a fost dat să mor în casa ta; la Piatra /unde locuiau Elena, soția şi o altă fiică, Cecilia/, să nu daţi de ştire de asta; să mă îngropați cât se poate de simplu şi numai cu un singur preot». Liniștea cea mare venea pe nesimțite, dar sigur. Într-un târziu șopti: «Doamne, cu ce am greșit de mă chinui aşa?». Spre ziuă îmi spuse într-un pripit şi prea ușor suflu: «Sidonie, să mă duci la Piatră!». Fură ultimele cuvinte ce mai pronunță. Respirația îi era liniștită şi ușoară, din ce în ce mai ușoară şi mai liniștită. Iată dimineața de 28 august /…/ E ora opt fără un sfert. Îşi înălță capul. Privi pe rând, pătrunzător şi sigur, încă o dată spre zările de azur, apoi fruntea … pentru prima şi ultima oară se plecă; o sprijini cu mâna mea dreaptă, o clipă în urmă simții că se lasă cu încredere; un ușor suflu; mâna mea stângă în dreptul inimii simți ca o prea ușoară zbatere de puișor în găoace, apoi … nimic” (spicuiri din volumul Tataia. Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaș, de Sidonia C. Hogaș).

[10] Fiind o vegetariană convinsă, moștenind dragostea tatălui pentru necuvântătoare, Sidonia trăiește înconjurată de zeci de pisici, pentru a căror hrană își cheltuiește aproape toate veniturile.

[11] Prin grija nepoatei surorii sale, Elena Zbanț, a fost înmormântată la cimitirul „Eternitatea”, împreună cu urna fratelui ei incinerat, Aetiu Hogaș…