Apariție editorială

Publicat de nicolaetomescu, 30 decembrie 2017, 10:23 / actualizat: 8 ianuarie 2018, 11:15

Editura: „This scientific enterprise is set forth by the necessity to highlight the difference between the two major concepts in the field, encountered in the specific literature, a relevant aspect to be understood for a better comprehension of the whole issue presented in this work. The main difference between responsibility and accountability is that responsibility can be shared while accountability cannot. Being accountable does not only mean being responsible for something you hold a person to only after a task is performed or not performed. Responsibility can manifest itself before and/or after a task was or was not performed.” (Acest demers științific provine din necesitatea de a evidenția diferența dintre cele două concepte majore din domeniu, întâlnite în literatura de specialitate, un aspect relevant care trebuie însușit pentru o mai bună înțelegere a întregii problematici prezentate în lucrare. Principala diferență dintre responsabilitate și răspundere este aceea potrivit căreia responsabilitatea poate fi împărtășită, în timp ce răspunderea nu. A fi răspunzător nu înseamnă doar să fii responsabil pentru ceva care ține/pentru care ții la/o persoană, doar după ce o sarcină este sau nu este dusă la îndeplinire. Responsabilitatea se poate manifesta înainte și/sau după ce o sarcină a fost sau nu a fost efectuată)…

*

Alexandru Trifu:

Nicolae Tomescu:

(…) S‑a creat impresia unui „teren desfundat”, a unei confuzii între supra­mediatizare şi informare, deversându-se, fără discriminare, torente de imagini, cuvinte, comentarii. În chip paradoxal, omniprezenţa mass‑media a provocat un profund şi durabil sentiment de subinformare, „asigurând” criza de încredere între jurnalişti şi opinia publică – chiar mai mult, criza de legitimitate care atinge uneori cote de alertă. Cuprinse, câteodată, de autosatisfacţie, mediile de informare s‑au dovedit incapabile să perceapă propria nefericire, să‑i înţeleagă consecinţele, să reflec­teze asupra propriului destin, asupra puterilor şi responsa­bili­tăţilor, drepturilor şi obligaţiilor. Prin efectele sale, spaţiul public tinde să fie pervertit pe măsură ce triumfă „comunicarea”. În condiţiile în care „contagioşii” spun că nu doresc decât transparenţa şi echidistanţa, manipulările devin din ce în ce mai subtile. Pentru a duce la bun sfârşit trucajele, manipulările, au fost create verigi intermediare între centrele de putere şi jurnalişti. Rolul lor nu a încetat să crească. Pentru a ne convinge este suficient să constatăm locul deţinut în viaţa politică şi socială de anumite servicii specializate în „comunicare”. Cu cât comuni­carea se profesionalizează, cu atât adevărul are şanse de triumf mai reduse. În plus, investigarea cotidianului, ajutată dar şi contaminată parţial de acroşările radioului şi televiziunii, acordă (rar) timpul necesar activităţii originale de elaborare, verificării minimale. Acest spaţiu are şanse să dispară în audio‑vizual, din moment ce primatul este acordat instantaneităţii, în numele unei concurenţe fără limite. Cazurile extreme pot fi situate într‑o tendinţă surdă a audio‑vizualului (dar şi a politicului din exteriorul şi interiorul audio‑vizualului) de a transforma jurnaliştii în animatori. Nu este suficient să condamni informaţia‑spectacol, o anumită logică a concurenţei sau abuzurile. Ar trebui, totodată, să existe tentaţia de a defini, în fiecare caz întâlnit, limitele care separă informaţia de spectacol, dar şi limitele derivând din diferenţa între buna obişnuinţă a evoluţiei şi derapajele cărora această evoluţie le‑a făcut loc. De asemenea, ar trebui să urmărim ce s‑ar putea stabili mai bine în realitatea „dezordinii” care riscă să pregătească opinia publică(…)