Après Nice…

Publicat de nicolaetomescu, 15 iulie 2016, 19:58 / actualizat: 16 iulie 2016, 13:48

Cum procedezi în cazul faptelor auzite?

Dar în cazul evenimentelor trăite pe propria piele, care nu te vizează direct, în cazul descoperirilor accidentale și în toate celelalte situații în care nu ești obligat (expres) la discreție?

Cum drenezi mizeriile tale personale, acumulate de sistemul propriu de baraje/ecluze sentimentale construit în vederea protecției unui sine mai mult sau mai puțin fragil?

Când vrei să descarci balastul memoriei și întâmplărilor nefericite din viața personală, dar mecanismul verbal[1] se dovedește incapabil să elibereze șuvoiul, unde te refugiezi în caz de explozie? Într-o bulă de confort personal, într-o realitate controlabilă, într-o zonă crepusculară ale cărei reguli de funcționare le adaptezi după propria lege?

*

Să nu te lași afectat pare a fi un ideal interesant. Să fii afectat și să-ți ții gura s-ar dovedi un fapt la fel de curios. Să nu intri cu un tir într-o mare de oameni înseamnă expresia senină a normalității. Contrariul definește terorismul.

https://www.youtube.com/watch?v=oh3utqrhXlw

Ne legăm de nume. Mohamed Lahouaiej Bouhlel… Pare clar. Terorismul islamist a reușit să stârnească un vânt de nebunie pe întreaga planetă. Dar este violenţa consubstanţială Islamului? A pune astfel întrebarea pare şocant; ca şi cum violenţa ar fi început odată cu Islamismul. Din ignoranţă sau din cauza ideologiei, suntem tentaţi să vedem în Islam singurul şi acelaşi fenomen proteiform. Dăm drumul la avalanșa dezbaterilor, iar când apare îndoiala privind resortul unei acțiuni nu facem pasul înapoi, continuăm – fără regrete și fără rușine.

*

Nu vreau să uit faptul că terorismul de astăzi procură avantaje pentru un grup mai mare decât cei implicaţi direct în acţiune[2]. Nu este neapărat nevoie de o rețea coordonată de Stat(ul) Islamic sau altă organizație teroristă; un cetățean cu apartenență islamică sau fără vreun însemn identitar, al cărui creier intră în rezonanță cu îndemnurile transmise prin tehnologia zilei de activiștii morții, poate ucide folosind avionul, metroul, telefonul mobil, geamantanul, tirul. Anti-oameni, psihopați, fanatici religioși, antihomosexuali, antipolițiști, vibrează și atacă ființe umane în spații publice. Terorismul pare la îndemâna şi iniţiativa oricui. Nu este nevoie de un cap şi nici de o ţară teroristă. Totul este să existe o problemă şi să lipsească mijloacele convenţionale de a o rezolva.

Erupţiile unui fanatism extrem pot să pară (chiar sunt) arhaice, precum micronaţionalismele, separatismele, iredentismul constituit în teroare. Mondializarea schimburilor comerciale şi mediatice, enorma îngustare a lumii nu au distrus ancestrala agresivitate a societăţilor umane. Spunem mai curând, după cum susţinea Regis Debry că fiecare deschidere a lumii suscită, în reacţie, o dorinţă de înrădăcinare inversă. Fiecare omogenizare – o dorinţă contrară, de diferenţiere. Revoluţia raţională şi mondială a tehnicii, invazia mecanicii şi electronicii urmăresc o extindere, dar pot genera, deopotrivă, ocultism, secte, idolatrii. Conversia generală şi rapidă a democraţiei de piaţă, domnia unui economism truimfător răneşte dorinţa unei solidarităţi afective. Integrarea economică produce dezintegrare politică, solidarităţi locale şi asociative ce protestează faţă de abstractizarea dezumanizantă a unei pieţi planetare. Dezvoltarea înseamnă şi rupturi, despărţiri, se soldează adesea cu efecte devastatoare pentru individ. Globalizarea i se prezintă atunci subiectului ca o persoană fizică, rece şi distantă. Individalitatea este ameninţată, soluţia subiectului este atacul-fugă, retragerea ofensată, căutarea unor soluţii care să-i ofere solidaritate. Crizele împing oamenii spre tot felul de particularisme: secte, integrisme, rasism, naţionalism fanatic, terorism… – Ismele, crede individul respins, îi oferă identitate, încredere, ideal de sine. Iată de ce atrag, de ce găsesc atât de mulţi adepţi…

[1] Meditația și scrisul, indiferent de suportul tehnic, au acea calitate de a funcționa ca supape existențiale pentru problemele care te macină și despre care, din diverse motive, nu poți vorbi deschis. Cristalizezi ideile sugrumate, reprimate, deformate deseori de tumultul emoțional. Gândurile stinghere, atunci când sunt exprimate cu voce tare stingheresc. Cuvintele prea tari pentru urechea externă sunt supuse, astfel, peniței sau condeiului electronic, sunt îmblânzite, asumate și, în cele din urmă, acceptate, departe de priviri indiscrete, judecăți de valoare, bârfă. Uneori, povestea pe care ele o evocă iese discret la lumină, dar primește anumite înflorituri sau pete de culoare cu rol de machiaj artistic, care nu manipulează ci doar maschează anumite detalii prea personale – pentru a evita stânjeneala unei identificări fără plapuma echivocului. Un compromis dificil, însă fundamental necesar. Jurnalul personal, astfel expus în fața ta și a tuturor, devine lizibil doar ochiului cunoscător al celor mai fine subtilități, întocmai ca un puzzle abstract, ce are sens doar pentru oamenii care l-au rezolvat deja…

Din păcate, asasinii nu scriu și nu meditează…

[2] Modelul ideal este reprezentat de o balanţă. Un grup minoritar, indiferent de caracter (nu reprezintă altceva decât manifestarea neomogenităţii), îşi caută obligatoriu un echilibru care să-i permită viaţa în raport cu restul lumii. Dar cum se poate echilibra un taler greu cu unul uşor? Mecanica posedă răspunsul: lungind „braţul forţei”, jumătatea cumpenei de care atârnă talerul cel uşor. Iar aceasta înseamnă, în societatea umană, radicalism. Astfel, dacă restul lumii îşi permite în faţa unei probleme date o atitudine moderată, grupul minoritar este obligat la o atitudine cu atât mai radicală cu cât devine mai nesemnificativ. Radicalismului îi urmează, firesc, atunci când nu dobândeşte echilibrarea (problema persistând), fanatismul. Parcurgerea drumului, care până mai ieri nu înseamna decât atitudine, atinge concreteţea maximă: pacea și materializarea echilibrului degenerează, spre exemplu, în atentate. Intervenţia radicalismului devine gherilă, iar pasul următor, aproape imperceptibil, materializează fanatismul în terorism. Liniştea, echilibrul, conţin în sine radicalismul latent care nu aşteaptă decât o problemă pentru a deveni terorism. Paradoxal, viaţa are nevoie şi de dezechilibru; acesta o obligă la acţiune pentru căutarea unui nou echilibru, un moment de respiro, dar care trebuie depăşit – odată instalat, devenit perpetuu, el nu înseamnă altceva decât moarte. Viaţa are drept condiţie esenţială acţiunea. Şi, prin urmare, dezechilibrul se insinuează pe multiple căi. Una este căutarea cu orice preţ a hegemoniei. Hegemonia presupune şi o reacţie de apărare sau de anihilare a ei. Se cere aneantizarea dezechilibrului creat, înainte de a se instala un altul. La originea terorismului stă o polarizare. Pentru ca terorismul să devină inoperant, trebuie eliminate dezechilibrele, ceea ce – din punctul meu de vedere – reprezintă un proiect utopic…