Basarabia – prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma „România Mare”…

Publicat de nicolaetomescu, 26 martie 2018, 20:09

Vechea Basarabie coincide cu Republica Moldova de astăzi doar până la Hotin, în timp ce partea de nord a Hotinului se află în componenţa Ucrainei…

Teritoriul a fost cedat la sfârșitul războiului ruso-turc[1], în pofida tratatului semnat între partea română şi cea turcă – prin care era garantată integritatea Moldovei. Tratatul semnat în 1812 avea 16 articole publice, dar şi alte două articole secrete. Planul iniţial viza alipirea Moldovei, Valahiei şi Basarabiei, „pe veci”, la Imperiul Rus, „cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora şi averea lor”. Conform unui recensământ[2], Imperiul Otoman a cedat, la vremea respectivă, un teritoriu de 45.000 kmp, 482.000 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate; au devenit teritoriu rusesc ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, Bugeac, noua regiune fiind denumită, oficial, „Basarabia”…

În primii ani ai ocupaţiei, Basarabia s-a bucurat de un regim autonom, cu administraţie bilingvă („moldovenească” şi rusă)[3]. Țarul acordase o perioadă de graţie, timp în care locuitorii puteau decide de care parte a noii graniţe să rămână[4]. La început, ţarul Alexandru I a încercat să câştige simpatia locuitorilor din zonele ocupate; în scurt timp, a preferat planul prin care Basarabia trebuia reorganizată[5]. Ţinutul a devenit gubernie[6], populaţia a fost supusă politicii de rusificare. Din 1818 apăruseră primele limitări, care s-au menţinut până în 1828; de la o zonă cu regim autonom, Basarabia era inclusă, la rându-i, într-o gubernie (Novorosiisk); funcţia de guvernator a fost desfiinţată, iar limba rusă devenea limbă oficială, unica admisă în administraţie şi justiţie; în şcoli şi biserici, limba română a continuat să fie utilizată până la începutul anilor ’70 ai secolului al XIX-lea, când folosirea ei a fost interzisă de autorităţi…

O perioadă înfloritoare[7] pentru Imperiul Rus (deopotrivă pentru Basarabia) a fost cea cuprinsă între 1856 şi 1866. Autorităţile ruse au început să încurajeze stabilirea în zonă a imigranţilor; ca urmare a politicii demografice, românii din Basarabia au ajuns să reprezinte un procent tot mai scăzut; modificarea numărului de români avea ca principal scop eliminarea oricăror „visuri separatiste”; astfel, ar fi scăzut (până la anulare) şansele formării mişcărilor naţionale românești[8]. Se poate vorbi (inclusiv) despre intenția modificării denumirii de Basarabia în Alexandrovskaia. Inițial, accelerarea procesului de rusificare nu i-a alarmat pe românii din Basarabia[9]; iată de ce, a continuat până la Revoluţia din 1917, ocazie unică pentru Basarabia de a se desprinde, definitiv, de Rusia (după ce a fost smulsă din trupul Moldovei, în 1812, şi anexată Imperiului). Deşi procesul de rusificare a fost extrem de dur în cei peste 100 de ani de dominaţie, Basarabia era formată, în continuare, în proporție de peste 60% din români, care și-au dorit obţinerea autonomiei faţă de Rusia şi realipirea la Patria-Mamă… 

Românii basarabeni s-au întrunit şi au votat o moţiune prin care solicitau autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei, în vederea formării unei republici autonome în cuprinsul statului federativ rus. S-au înfiinţat noi partide, cel care s-a impus a fost Partidul Naţional Moldovenesc[10]; în august 1917, a fost înfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc (care va juca un rol important pentru ţărănimea din Basarabia)[11]. Conducătorii au participat la „Congresul Popoarelor”[12], desfăşurat la Kiev (în 1917); în același timp, la Chişinău s-a încercat organizarea unui congres moldovenesc, însă autorităţile ruse au refuzat să aprobe adunarea; drept consecinţă, moldovenii au convocat Congresul Ostaşilor Moldoveni (Chişinău, noiembrie 1917); Congresul a naţionalizat armatele basarabene şi a convocat un Sfat al Ţării, „o adunare aleasă şi reprezentativă”, care l-a ales drept preşedinte, în unanimitate, pe Ion Inculeţ – Sfatul Ţării a preluat, oficial, conducerea Basarabiei…

Pe fondul presiunilor exercitate de Rusia[13], Ucraina[14], Puterile Centrale[15], dar şi ca urmare a haosului generat de război[16], în ziua de 27 martie s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării.

Unirea a fost hotărâtă[17] de Sfatul Ţării la 27 martie 1918:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa;

Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”

Conferinţa de Pace de la Paris (1920) a recunoscut Unirea Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920, România a semnat tratatul de la Paris (cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia) prin care era recunoscut actul din 1918[18]…

Efectele unirii au fost anulate în anul 1940, atunci când, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, U.R.S.S. a reanexat Basarabia, preluând, totodată, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (care a făcut parte, încă de la înfiinţare, din Principatul Moldovei, aflându-se la câţiva kilometri nord de oraşul Dorohoi). După ce Basarabia era ocupată, în 1940, de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părţi: Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, formată din 30.000 km2 şi 4.100 km2 de teritoriu de pe malul stâng al Nistrului, sudul Basarabiei, de la Marea Neagră şi partea de nord, la care s-a adăugat a treia parte, formată din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Ocupaţia sovietică a presupus distrugerea sistemului economic şi al identităţii naţionale. Numeroşi români au fost deportaţi în Siberia; bărbaţi, femei şi copii erau trimişi în lagăre diferite. După intrarea României în cel de-Al doilea Război Mondial, sub comanda lui Ion Antonescu, Basarabia a fost realipită la statul român pentru o perioadă de trei ani. În 1944, după trecerea României de partea Aliaţilor, armata sovietică reocupa, în întregime, Basarabia. Abia după dezmembrarea Uniunii Sovietice, fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească şi-a declarat independenţa (în 27 august 1991), purtând denumirea de Republica Moldova (la 2 martie 1992, a fost recunoscută de Organizaţia Naţiunilor Unite)…

Nicolae Tomescu, Redactor Șef

[1] Denumirea de Basarabia va fi dată de Imperiul Rus, pentru teritoriul voievodatului Moldovei, dintre Prut şi Nistru, anexat în urma Tratatului de la Bucureşti (1812)…

[2] Comandat de autorităţile imperiale ruse…

[3] A fost păstrată şi legislaţia locală, iar primul guvernator (gubernator) a fost Scarlat Sturdza…

[4] În această perioadă, au fost vândute moşii, numeroşi români alegând să părăsească ţinutul…

[5] Noul teritoriu a fost împărţit în zece ţinuturi: Hotinul, Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia şi Cetatea Albă, iar capitala a fost stabilită la Chişinău…

[6] Termen care poate fi considerat similar cu cel de provincie…

[7] Reforma agrară, crearea administraţiei locale şi reforma justiţiei au avut rolul de a moderniza Imperiul. Ţăranii din Basarabia au devenit stăpâni pe lotul de pământ pe care îl puteau răscumpăra, plătind contravaloarea către stat… Dar perioada înfloritoare nu s-a prelungit pentru locuitorii din teritoriul anexat…

[8] Iniţativele celor care visau la o Românie Unită nu au fost spulberate de planurile autorităţilor; în pofida supravegherii stricte, moşierii şi intelectualii manifestau intenţia de a tipări ziare în limba română, abecedare sau broşuri…

[9] Rusificarea a luat amploare în cuprinsul bisericii, administraţiei, şcolilor şi armatei…

[10] Înfiinţat în 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu, partidul coordona mişcarea pentru desprinderea Basarabiei de Rusia; partidul şi membrii săi solicitau autonomia completă, pe baza dreptului la autodeterminare, libertatea cultelor şi a învăţământului, restituirea pământurilor, eliberarea deţinuţilor politici…

[11] Împreună cu Partidul Naţional, Partidul Ţărănesc s-a impus în rândurile românilor de peste Prut…

[12] Unde urma să se stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia…

[13] În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit; refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţărilor lor, nu pregetau să comită acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri (au destabilizat, complet, ordinea în Basarabia); Consiliul Directorilor se dovedea incapabil smenţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova; în decembrie 1917, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău, amenințând Consiliul. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea, din Kiev, corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea. În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul Directorilor a decis să ceară ajutorul armatei române; după mai multe solicitări, primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu hotăra să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus… La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie – o delegaţie a Sfatului Ţării, în frunte cu Pelivan şi Inculeţ, a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernesc Broșteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea; unităţile bolşevice s-au retras la Tighina, fără a opune rezistenţă; în acelaşi timp, divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici (armata rusă le scăpase, complet, de sub control). Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă; totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie…

[14] Basarabia trebuia să facă faţă Ucrainei expansioniste… În martie 1918, soarta ei ca stat independent era periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei; Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni (mai ales) pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei/Ținutul Hotinului și Cetatea Albă/. De altfel, după Unirea Basarabiei cu România, consfinţită prin votul aproape unanim în cadrul „Sfatului Țării”/27 martie 1918, Ucraina reacționa cu virulență; prin Rada Centrală (parlamentul din Ucraina), protesta împotriva actului Unirii, folosind – împotriva României – termenul de „anexare” a Basarabiei; așa-zisul măr al discordiei era reprezentat de cetățenii ruteni din Basarabia, asupra cărora Ucraina solicita drepturi; Guvernul României, prin ministrul de externe Constantin C. Arion, a trimis un răspuns în vara lui 1918 – printre altele, se afirmă tăios: „dincolo de Nistru se găsește o numeroasă populație română, asupra căreia Basarabia românească și prin urmare România de astăzi, ar putea să invoce drepturi la fel cu acelea pe care Ucraina le revendică cu privire la Rutenii din Basarabia”… În primii ani de după unirea cu România, în Basarabia au apărut şi activat mai multe organizaţii („Societatea pentru salvarea Basarabiei”, cu caracter propagandistic sau „Comitetul Militar de Salvare a Basarabiei”, cu caracter militar) care se pretindeau „revoluţionare” și „militau” pentru ruperea Basarabiei şi anexarea ei la Ucraina sau la Rusia (multe dintre ele îşi aveau „centrul” la Odesa)…

[15] 23 ianuarie/5 februarie 1918: Ultimatum adresat de Puterile Centrale, prin care România era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii; 26 ianuarie/8 februarie 1918: Guvernul I.I.C. Brătianu-Take Ionescu demisionează, deoarece consideră inacceptabilă încheierea unei păci separate. Aliații sfătuiesc România să tărăgăneze tratativele; 28 ianuarie/10 februarie 1918: România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale; 29 ianuarie/11 februarie 1918: Se formează un nou guvern, în frunte cu generalul Alexandru Averescu, având ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii păcii cu Puterile Centrale și crearea unor premise favorabile obținerii unei păci onorabile; 11/24 februarie 1918: Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice; 20 februarie/5 martie 1918: este semnat, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze – cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța, rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei, impunerea unor grele condiții economice etc.

[16] Tocmai în aceste condiții (haosul poate uni), contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa din Iaşi erau tot mai intense; ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe tema unirii, sporind sentimentul conştiinţei naţionale. La 24 ianuarie, Sfatul Țării proclamase independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, iar, la scurt timp, au început să se manifeste intenţiile de unire cu România, exprimate prin „moţiuni” votate de diferite judeţe; Zemsteva din Bălţi a realizat cea mai bună sincronizare şi a declarat, oficial, că solicită Unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul… La 1 martie 1918, elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului s-au întâlnit la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a unirii; la Iaşi au început discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi/23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu, Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii la Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării;. Constatin Stere ajungea în  „Basarabia” la 24 martie, iar în 26 martie 1918 a ajuns şi prim-ministrul Alexandru Marghiloman…

[17] După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor (cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine), s-a trecut la vot; Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri…

Actul Unirii prevedea și o serie de condiţii; acestea ţineau de necesităţile stringente ale provinciei. Astfel, Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară (chestiune critică din punctul de vedere al ţărănimii basarabene). Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie; acesta urma să aibă competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare…

După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor (cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine), s-a trecut la vot; Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi, 3 împotrivă şi 36 de abţineri…

[18]  „Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România”, părţile contractante recunoşteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar”…