Caragiale: „Lumea asta se aseamănă cu un vast bâlci”

Publicat de nicolaetomescu, 31 ianuarie 2022, 23:12

Dramaturgul[1], nuvelistul, pamfletarul[2], poetul, directorul de teatru[3], comentatorul politic, ziaristul[4], considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români, s-a născut la 1/13 februarie 1852[5], în satul prahovean Haimanale (care astăzi îi poartă numele, dar figurează în judeţul Dâmboviţa), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas; conform unor surse aparent minore[6], familia sa ar fi fost de origine aromână[7]…

Primele studii sunt consemnate în 1859 și 1860, cu părintele Marinache, de la Biserica „Sfântul Gheorghe” din Ploiești; până în 1864, a urmat clasele primare II-V, la „Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu; până în 1867, a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești[8]; în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii (în taină), dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă. În 1868, a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

În 1871, Caragiale fusese numit sufleor și copist la Teatrul „Național” din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu atunci când tânărul poet, debutant la „Familia”, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la „Ghimpele” cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar („Șarla și ciobanii”, fabulă antidinastică). La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu[9], fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la „Regie”, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile. În data de 7-8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie au rezultat, mai întâi, două fete: Ioana (născut în 24 octombrie 1889) și Agatha (născut la 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie, respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naște alt fiu, Luca Ion[10].

În 1889, anul morții lui Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul „În Nirvana”. În 1890, a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular „Sfântul Gheorghe”, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 putem vorbi despre o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie, acelaşi an, și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat „Năpasta” după o piesă a scriitorului Kemény István, intitulată „Nenorocul”; acuzația a apărut în 1901, în două articole din „Revista literară” semnate cu pseudonimul Caion; furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea; cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil”; susținut de Alexandru Macedonski, „alergic” și el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate». Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale a decis să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia sa la Berlin, în 1904[11], atunci când a primit o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini[12] din Șcheii Brașovului, căreia afacerile imobiliare îi aduseseră averi nemăsurate…

Elementele biografice sunt mult mai bine cuprinse și deslușite în http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale

***

Se oglindesc românii în Caragiale (ştim că el a surprins trăsături de caracter durabile ale unei societăţi mereu în tranziţie, mare consumatoare de modele, dar şi capabilă de a nu lua modelele în serios)?

Dincolo de rigoare[13], dincolo de dimensiunea tragică a discursului, chiar dacă opera acestuia oferă o faţetă mai puţin veselă, nota dominantă – ca şi receptarea curentă – se află în registrul ironiei şi umorului. Românii se oglindesc în Caragiale şi, probabil, se vor oglindi multă vreme; aduc o notă de improvizaţie şi de aproximaţie, ceva în genul: „Eu pentru cine votez?” A nu lua lucrurile foarte în serios este un fel de filosofie – care te ajută să suporţi mai bine istoria. Prin Caragiale – românii au spus totul despre ei înşişi, inclusiv despre „joaca de-a modernitatea” – pe care nu aveau (şi nu au) intenţia să o aplice în formele rigide, apusene. Consideraţiile grave despre „neorânduială” nu exclud latura simpatică, maniera de a privi detaşat lucrurile, doza de relativism şi de umor…

Personajele lui Caragiale vorbesc fără încetare, pentru a spune indiferent ce. Vorbirea se învârte în gol, sfidând realitatea şi (aproape) anulând-o. Caragiale anunţa, într-un fel, literatura absurdului. Este un simbol complementar, întregind profilul spiritual al României. Dacă Eminescu reprezenta România rurală şi patriarhală, Caragiale este un citadin, la antipodul „poetului naţional”; este şi un balcanic, personifică infuzia cosmopolită, caracteristică oraşului românesc; cu alte cuvinte – scrie despre ceea ce detesta în profunzime Eminescu. Caragiale ne reaminteşte semnificaţii…

Iniţial, n-au lipsit rezervele şi adversităţile faţă de schiţele şi comediile sale. Ceea a făcut gloria lui Eminescu – românismul – a frânat recunoaşterea lui Caragiale. Oare nu îşi bătea joc de români? Chiar dacă în ultimii ani ai vieţii s-a stabilit la Berlin, preferând confortul (relativ anost) al capitalei germane prea pitorescului şi fantezistului Bucureşti, el nu poate fi desprins de mediul pe care l-a zugrăvit, privindu-l lucid – din afară, dar şi cu înţelegere – din interior.

Spre exemplu… „D-ale carnavalului” – scria Titu Maiorescu – „este o simplă farsă de carnaval, precum se şi numeşte, veselă şi fără pretenţii, şi un public neprevenit nu-i poate cere alta decât un moment de bună petrecere. Însă în aceste limite mai modeste şi această lucrare rămâne o lucrare de merit. Căci literatura adevărată, cu feluritele ei produceri, se poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori, sunt şi simple fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea, fiecare în felul său trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului; numai să fie plantă sănătoasă, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitaţie de tinichea vopsită, cum se pune pe unele case din oraş. Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră” – repet, este părerea exprimată de Titu Maiorescu – „sunt plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi”…

***

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://youtu.be/-6ky42fEoDc[/youtube]
Triumful talentului. În distribuţie: Paul Sava, Ştefan Ciubotăraşu, Aurel Cioranu, Dumitru Furdui, Florin Scărlătescu, Mircea Şeptilici, Maria Voluntaru, Ştefan Niculescu Cadet. • Cadoul. În distribuţie: Alexandru Giugaru, Tudorel Popa, Carmen Stănescu, Damian Crâşmaru • Justiţia română. În distribuţie: Nineta Gusti, Nicolae Gărdescu, Ştefan Niculescu Cadet, Nicolae Dinică. • Diplomaţie. În distribuţie: Alexandru Giugaru, Rodica Tapalagă, Toma Caragiu. • Politică şi delicateţe. În distribuţie: Grigore Vasiliu-Birlic, Dem Savu, Alexandru Giugaru, Costache Antoniu, Costache Antoniu, Nicolae Gărdescu, Carmen Stănescu, Gheorghe Oprina, Toni Buiacici, Ştefan Forca, Sandu Sticlaru, Virginia Stoiculescu, Horia Căciulescu, Alexandru Lulescu, Mihai Stoenescu, Octavian Fulger, Sorin Balaban. • Justiţie. În distribuţie: Nicolae Neamţu-Ottonel, Draga Olteanu-Matei, Toma Caragiu. • Căldură mare. În distribuţie: Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Sandu Sticlaru, Neli Coman, Mihai Stoenescu, Dumitru Furdui, Ion Igorov.

***

Poezii de Ion Luca Caragiale:

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/c/ion-luca-caragiale-6zuhtnd/

[1] De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul „Junimii”, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, „Junimea” însăși a fost, până prin 1884-1885, ținta atacurilor concertate ale adversarilor ei. Mai multe dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale au fost cauzate și de calitatea sa de junimist și de redactor la ziarul conservator și junimist, Timpul (1878-1881)…

[2] În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică „Moftul român”, subintitulată polemic „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialești, „Moftul român” s-a dovedit și un organ literar. Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902 și a avut colaboratori numeroși (Teleor, Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voinești, Alexandru Cazaban)…

[3] Teatrul Naţional din Bucureşti…

[4] Colaborarea susținută în presă, de la publicațiile de prestigiu („Convorbiri Literare”, în anii de participare la „Junimea”, „Convorbiri critice” și „Viața românească”, după 1900, „Timpul”, „Constituționalul”, „Epoca”), dar și în publicații mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul („Gazeta săteanului”, în care a apărut „Cănuță, om sucit”), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publiciste precum reportajul și interviul, articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică diferite…

[5] În privința datei nașterii au fost vehiculate și datele „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie” sau „în zorii zilei de 30 ianuarie” (Şerban Cioculescu), bazate pe amintirile lui Caragiale. Certificatul de botez, descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului, menționează:

Act de botez

„La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soț a nume Dl Luca Caragiali ot mahalaoa ___ orașul ___ fiu. și astăzi la șapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi s´a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului. de subt-iscălitul preot al Bisericii satului Haimanale dânduise numele Ioan de nașul său Maria sin Caragiali din mahalaoa ___ orașul ___.”

D: Maria Caragiali nașa
Preot Sterie Grecu

În conformitate cu singurul document oficial care menționează nașterea, data nașterii lui Ion Luca Caragiale este 1 februarie 1852. Problema datei controversate a nașterii a fost dezbătută de Constantin Popescu-Cadem în revista „Manuscriptum”, anul VIII, nr. 2 (27)/1977, pp. 179-184.

[6] Răzvan Robu, Aromânii între mit și realitate, Hotnews.ro, 5 mai 2006…

[7] Tatăl său, Luca (1812-1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa…

[8] Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul „Momentelor” și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică „După 50 de ani” l-a primit în clasă pe voievodul Unirii…

[9] Mateiu Caragiale (25 martie 1885, București-17 ianuarie 1936, București), istoric al heraldicii, poet și scriitor („Craii de curte veche”), întâiul născut al lui Ion Luca Caragiale.

[10] Luca Caragiale, cunoscut în literatură ca Luchi sau Luca Ion Caragiale (3 iulie 1893-7 iunie 1921), scriitorul și traducătorul care a aparținut atât simbolismului, parnasianismului, cât și literaturii moderniste.

[11] La 14 martie 1905 s-a stabilit, definitiv, în Berlin…

[12] Cunoscută ca „Mumuloaia”, după porecla „Momulo” a soțului ei…

[13] Caragiale este prezentat ca apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru ca aceștia să-i respecte textul integral, ortografia și punctuația. Conștiința de artist impecabil și scrupulozitatea sa sunt mărturii exprimate în numeroasele scrisori către amici cărora le face reproșul „sosului greșelilor de ortografie și punctuație” și a „enormelor greșeli fundamentale”…