Cezar Ivănescu: „Toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie” 

Publicat de nicolaetomescu, 23 aprilie 2019, 21:50

Cezar Ivănescu (6 august 1941, Bârlad-24 aprilie 2008[1])

poet, dramaturg, scriitor, rudă cu Octav Onicescu, nepotul lingvistului Gheorghe Ivănescu, frate cu cercetătorul (în domeniul istoriei) Dumitru Ivănescu (1939-2011),

a debutat, poetic, în revista „Flacăra Iașului” (iunie 1959), îndeosebi cu volumul[2] Rod, în teatru (1969) cu piesa[3] Mică dramă…

„Când eram mai tânăr şi la trup curat într-o noapte floarea mea eu te-am visat…”

Cezar Ivănescu reînvia, printr-o formulă modernă, sincretismul baladesc medieval al poeziei și al muzicii; a creat muzică și a cântat propriile versuri, a publicat antologii de poezie românească, a tradus…

Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii ’60 ai secolului al XX-lea; student, în Iași, al Facultății de Filologie, s-a trezit exmatriculat, totodată exclus din Cenaclul Facultății de Filologie/citise câteva poeme anticomuniste și antisistem. A mai făcut greva foamei în 1983/redacția revistei „Luceafărul” – ca semn de protest împotriva cenzurii comuniste (intenționa să-i topească poemele încleștate în cartea Doina). A făcut din nou, 7 zile de grevă a foamei în 1986, până când a fost spitalizat, în stare critică (avînd o greutate de doar 45 de kg), la Spitalul de Urgență „Floresca” din București, ca semn de protest împotriva autorităților comuniste care i-au interzis „Cenaclul Numele Poetului”. În anul centenarului morții lui Mihai Eminescu avea gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui său Maestru în absolut” (1989), cartea fiind respinsă de diriguitorii editurii „Cartea Românească”[4]. A făcut greva foamei și în 5 ianuarie 1990; Mircea Dinescu[5], președintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfăcut contractul de muncă. La 14 iunie 1990, devine victima mineriadei (ca urmare agresiunilor fizice și psihice suferite și-a revenit, cu dificultate, după o lungă boală). O altă agresiune[6] îndreptată împotriva poetului a avut loc pe 3 ianuarie 2006…

Posteritatea lui Cezar Ivănescu este asigurată de critica literară – în continuare, aceasta încearcă să ajungă la codul unei poezii de o „diversitate (incredibilă) în monotonie”; nu mai puţin, de către discipoli fideli care au creat şi au întreţinut mitologia. Poetul era incomod atât pentru autorităţi, cât şi pentru confraţii bine plasaţi; laşităţile şi acomodările lor se vedeau, mai clar, prin contrastul cu îndârjirile şi refuzurile sale. Din perspectiva invocată, devine tot mai clar motivul pentru care, în poezia românească și în sistemul cultural al epocii, Cezar Ivănescu nu a fost evident/central[7]…

[1] Moarte „banală” și, pe alocuri, bizară, după ce suferise operaţia de (hemoroizi) la o clinică particulară din Bacău (a fost transferat, cu un elicopter, la Spitalul de Urgenţă „Floreasca” din București)… Raportul patologilor de la IML /„cardiopatie şi cardiomegalie marcată globală (hipertrofică şi dilatativă), miocardioscleroză difuză disecantă, cicatrice întinsă de infarct miocardic la peretele anterior al ventriculului stâng, tuberculoză pulmonară fibronodulară, stază pulmonară cronică, ateromatoză şi ateroscleroză sistemică, focare de pielo-nefrită cronică, pancreatită cronică incipientă, colită cronică”/ nu înlătură, nici astăzi, întrebarea: „A fost anestezia generală indicată în cazul respectivei intervenţii, a constituit cauza hotărâtoare a decesului?”…

[2] Eveniment editorial despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proză se va debuta cu cărți de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluție, ci de o adevărată revoluție”. Volumul era încununat cu Marele Premiu al Festivalului național de poezie „Mihai Eminescu” (Iași, 1968, ediția I)… Mai târziu, despre Rod III, Marin Preda afirma: „Am citit volumul lui Cezar Ivănescu în redacția editurii  «Cartea Românească». Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodată am auzit o voce obsedată de un singur sentiment cîntat cu o mare adîncime și forță de expresie… Cititorul poate fi șocat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urmă cîștigat și emoționat. O adevărată voce de mare poet”…

[3] Jucată la „Al. Davila” din Pitești; montată „într-un spectacol coupé” cu Vin soldații de George Astaloș, în regia lui Radu Boroianu…

[4] Drept consecință, la 10 decembrie 1989 forțează organizarea unui spectacol de muzică și poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu” (la Casa de cultură „Mihai Eminescu” din București). În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la Radio „Vocea Americii” i se recită, premonitor, Doina despre Fiara cea Apocalipsă și despre marginalizarea poporului român…

„! merg şi scriu-şi scriu!-
şi că te caut nu promit,
iar compun mintal
te când hârtia s-a scumpit,
scriu pe creier
cu negreala de pe suflet
negru negru negru negru-
şi negreala asta negreşit
apele-or s-o spele-
când îmi va ploua direct pe creier-
asta după ce-mi voi fi vândut calota
fiindcă osu-i bun pentru hârtie-
asta după ce mă vor fi otrăvit:
zilnic iau şi beau otravă,
zilnic beau otrava lor,
mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă,
doamnelor şi domnilor!” („Doina/Oralități”, 1983)

[5] Mai târziu, pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu, aflat la Paris, folosind abuziv statutul de membru al Colegiului CNSAS, a declarat presei (inițial, pe surse, ulterior, după suspendarea activității CNSAS, sub nume propriu) că Cezar Ivănescu a fost colaboratorul poliției politice. Niciun alt membru al CNSAS nu a confirmat spusele lui Mircea Dinescu. Drept replică, Cezar Ivănescu a adresat mai multe scrisori deschise președintelui Uniunii Scriitorilor din România și președintelui României. La 4 februarie 2008, declara greva foamei.  Cezar Ivănescu l-a acuzat pe Mircea Dinescu, în repetate rânduri (articole, emisiuni televizate și, în special, în cartea Pentru Marin Preda, Editura „Timpul”, 1996), de participare vinovată la moartea romancierului Marin Preda…

[6] Cezar Ivănescu a fost atacat, cu violență, chiar în fața casei sale, în plină zi, de trei indivizi bine făcuți și umplut de sânge, tăindu-i-se o mică borsetă pe care o purta la piept; a scăpat cu viață fugind în bulevardul „Dacia” și luând un taxi; ulterior, a venit un echipaj al Poliției – care a constatat urmările agresiunii; Cezar Ivănescu a depus o reclamație la Poliție și și-a exprimat dorința ca acest caz să nu fie mediatizat, deoarece nu dorea ca imaginea sa – cu urmele fizice ale agresiunii – să devină publică…

[7] Discrepanţa izbitoare dintre valoarea liricii sale şi poziţia lui în establishment… Centralitatea poetică a fost dublată de o marginalizare în canon – iar comentariile entuziaste ale criticilor şi admiraţia cititorilor avizaţi nu trebuie să ne înşele. Don Cezar, care merita din plin să fie în vârful piramidei de omologare şi vizibilitate canonică, a fost împins, încet şi tenace, către zona de margine, în timp ce în manuale, la tribune şi în funcţii culturale înalte s-au aflat alţii (vezi Cezar Ivănescu, 111 cele mai frumoase poezii, Editura „Nemira”, 2014, Antologie de Daniel Cristea-Enache)…