Charles Perrault, un „cadou” făcut celor mici și celor mari

Publicat de nicolaetomescu, 15 mai 2021, 16:30

În 1697, Charles Perrault (1628-1703)[1] publica volumul[2] Poveşti sau basme de odinioară cu moralităţi; acesta l-a făcut celebru[3]…

Este complexă relaţia poveştilor lui Perrault cu elementele tradiţionale[4], istorisite (odinioară) de „Mama Gîsca”[5]; el a înfăptuit, alături de povestitoare celebre ale epocii[6], opera de pionierat /transformarea poveștii orale, populare, într-una scrisă, cultă sau „de autor”, după expresia franceză/…

În prefeţele şi dedicaţiile care îi însoţeau poveştile, Perrault vorbeşte despre „agrement”, „plăcere”, „satiră lipsită de venin şi răutate”, „întîmplare hazlie”, „istorie comică”, „scorneli plăcute”, „fabulă nebunatică şi ingenioasă”; toate sunt în măsură să vrăjească şi să încînte, să distreze și să instruiască, mai mult, să-i definească viața…

Începându-și studiile (1636/1637) la Colegiul „Beauvais”[7], a învățat independent (timp de trei sau patru ani), pentru ca, la 27 iulie 1651 să primească diploma de licență acordată de Universitatea din Orleans; în ziua de 23 noiembrie 1671 era ales pentru „L’Académie française” (Academia Franceză); anul următor devine „Director general al clădirilor, grădinilor, artelor și manufacturilor” din Franța, titlu creat cu dedicație[8] pentru Perault de Colbert[9]; a fost numit „Cancelar L’Académie française”/o taxă administrativă; pe 21 august 1673, Ludovic al XIV-lea a donat 660 de cărți pentru a înființa „Biblioteca Academiei”, iar Charles Perrault era numit bibliotecar[10]; în 27 ianuarie 1687, poemul său „Epoca lui Ludovic cel Mare” a fost citit cu voce tare la Academia Franceză; în 1691 a apărut „Marquise de Salusses sau Răbdarea lui Griselidis”, realizată de Perrault, inspirată de faimosul poet italian, Boccaccio[11]; în 1693, „Diversele dorințe”, povestea versurilor sale, a fost publicată în revista literară, „Le Mecure Galant”; „Peau d’Âne” pus de Perrault (1694) prima poveste de versuri care nu se baza pe o sursă literară clasică sau cunoscută, ci pe ceea ce era considerat tradiție populară; urmează „Colecția de povești” în versuri, conținând trei astfel de scrieri publicate anterior și „Cea mai veche manuscrisă cunoscută a istoriei povestirilor din trecut, cu morale, dedicată nepoatei regelui”, conținând cinci proze noi, era publicată în 1695: ianuarie 1697 aducea cu sine publicarea „istoriilor sau a povestirilor din trecut, cu morala”, cu textul complet al celor opt povești; la 16 mai 1703, Charles Perrault murea în propria-i casă…

Cunoscut în disputa literară care a rămas în istoria Franței drept „Cearta dintre antici și moderni”[12], celebru pentru poveștile  reunite în Contes en vers (1694) și Contes de ma mere l’Oye (1697), i-a dăruit, prin intermediul acestora din urmă, multor generații de copii, pe Barbă albastră, Tom Degețelul (Poveștile mamei mele gâsca), Frumoasa din pădurea adormită, Scufița-Roșie (povestire populară europeană prelucrată de Charles Perrault și, apoi, adaptată de Frații Grimm[13]), Cenușăreasa…

Odată devenite faimoase, poveştile istorisite de Perrault au devenit, la rîndul lor, pretext şi obiect de joc şi scriitură, sub forma parodiilor, pastişelor, continuărilor, adăugirilor, răsturnărilor, deturnărilor, adaptărilor, replicilor de tot felul, marcate de fantasmele şi stilul diverşilor autori, de modelele şi tendinţele unor epoci diferite[14]. Poveştile „Mamei Gîsca”, scrise de Charles Perrault, sunt mereu scrise şi rescrise, după cum cerea academicianul de odinioară, în noi maniere, tot mai marcate de fantasme, de constelaţii psihice şi mituri personale, de ingenioase jocuri intertextuale, de ecouri, aluzii şi reminiscenţe, de refrene obsedante.

[1] Născut, la Paris, pe 12 ianuarie 1628, „în fața” lui Pierre Perrault, avocat parlamentar, și Paquette Leclerc…

[2] Perault a scris trei poveşti în versuri şi opt în proză (corpus redus, gîndindu-ne că Andersen reunise 100 iar fraţii Grimm vreo 200)…

Dintre poveştile în versuri, deşi apreciate de criticii şi academicienii epocii, doar Pielea-de-Măgar a rezistat cu bine la proba timpului şi poate, într-o măsură mai mică, Dorinţele ridicole, în timp ce Grizelda păcătuieşte în ochii publicului contemporan prin lungimi greoaie şi broderii supărătoare (în general, povestea perraldiană, scurtă, concentrată, diferă de cea a contempranilor săi, în care întâlnim excesul narativ şi supraîncărcarea simbolică)…

[3] Era strecurată, în imaginea de frontispiciu, ideea reprezentativă a unei bătrîne istorisind copiilor, seara, lîngă foc; al doilea titlu, Poveştile Mamei Mele Gîsca, prin care și-„ar fi recunoscut” datoria faţă de sursa anonimă, folclorică /Mama, Lelea, Mătuşa Gîscă – numită uneori şi Barză –/ se dovedise, în epocă, o imagine emblematică pentru povestitorul popular…

Cunoscut sub numele de „Mother Goose Tales” pentru subtitlul pe care l-a dat colecției, a fost publicat, mai întâi, sub numele fiului său, probabil din motive politice (Charles Perrault era în favoarea unei fracțiuni puternice la momentul respectiv); prima traducere în limba engleză a poveștilor sale a fost făcută de Robert Samber în 1729; o altă traducere bine cunoscută a fost făcută de Andrew Lang în 1888…

[4] S-a afirmat că Perrault propune jocul-joacă raportat/ă la povestea tradiţională, cu echilibru schimbător între tradiţional şi modern; printr-o ironie a sorţii, se perpetuează şi acum (autorii contemporani repovestesc, recitesc, rescriu, sau, cu un termen mai snob, foarte la modă în alte părţi, „revizitează” poveştile lui Perrault, devenite, între timp, clasice, dându-le amprenta modernităţii lor)… Perrault însuși  a susţinut, într-una din dedicaţiile sale programatice, cea la Dorinţele ridicole, că nu materia, subiectul (cîrnaţii de porc, visaţi de tăietorul de lemne cel sărac, în basmul cu pricina) au însemnătate într-o poveste, ci modul de a spune; aceasta justifica gestul lui de pionierat, la sfîrşit de secol al XVII-lea, de a aşterne pe hîrtie, de a da o formă scrisă şi cultă poveştilor istorisite de „doici şi babe”, îmbunătăţind şi înfrumuseţînd povestea „cam seacă şi simplă” cu ceva „agremente” şi „ornamente”, îmbrăcînd „morala lăudabilă” într-o „povestire jucăuşă, poznaşă” (Charles Perrault, Histoires ou Contes du temps passé avec des moralités, Claude Barbin, Paris, 1697).

[5] După cum ne-o arată frontispiciul desenat de Perrault însuşi – aceasta toarce lîna şi deapănă, seara, caierul poveştii…

[6] – Dna d’Aulnoy, Dra Lhéritier, Dra de la Force, Dna de Murat şi altele; acestea i-au oferit, în funcţie de stilul, gustul şi fantasmele lor, dar şi de presiunea şi amprenta inevitabilă a epocii, o haină galantă, alegorică, barocă, preţioasă, rococo… Dacă mulţimea de povestitoare, care începuseră a spune poveşti prin saloane, îmbogăţind şi cultura mondenă a vremii, a dus la un fel de inflaţie de feerie, făcîndu-se să se vorbească despre „moda poveştilor cu zîne”, Perrault s-a distins şi s-a delimitat de contemporanele sale printr-o formulă unică a poveştii, cu o scriitură rafinată, elaborată, densă, care a absorbit şi a integrat, în doze variate, doar ce i se potrivea din curentele şi módele timpului…

[7] Școală secundară privată din Rue Saint-Jean-de-Beauvais…

[8] Și pe care nu era obligat să îl cumpere…

[9] Colbert, Jean-Baptiste (29.08.1619, Reims, Franţa – 06.09.1683, Paris), om de stat francez recomandat lui Ludovic al XIVlea de Jules Mazarin, pentru care lucrase ca asistent personal. A pus la cale înlăturarea lui Nicolas Fouquet, după care l-a slujit pe rege, oferindu-i sfaturi atât în probleme personale, cât şi în cele legate de administrarea regatului. În calitate de inspector general al finanţelor (1665), a făcut ordine în operaţiunile financiare, a reformat sistemul de taxe şi impozite în care domnea haosul şi a reorganizat industria şi comerţul. Ca secretar de stat însărcinat cu problemele flotei (1668), s-a angajat să facă din Franţa o putere maritimă. A încurajat emigrarea în Canada şi a contribuit la creşterea prestigiului Franţei în domeniul artelor. Deşi o serie de războaie l-au împiedicat să realizeze toate reformele, a reuşit să consolideze monarhia şi să îmbunătăţească administraţia publică şi economia, contribuind la impunerea Franţei ca putere dominantă în Europa (sursa: Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol.4, Bucureşti, Ed. Litera, 2010, p.128)…

[10] Chiar dacă a fost în slujba regelui, Perrault a reușit să atenueze simbolul: regele este, rareori, autoritatea militară, juridică şi magică, aşa cum vrea tradiţia culturală; el bea bucuros două-trei pahare în plus şi acordă mîna fiicei sale unui necunoscut în Motanul Încălţat, priveşte, în ciuda vîrstei, cam lung la frumoasa prinţesă în Cenuşăreasa, sau se teme de nevastă în Frumoasa din Pădurea adormită…

[11] Prezenţa feminină este percepută în toată splendoarea unei frumuseţi luminoase, angelice, divine – în Frumoasa din Pădurea adormită, de exemplu, dar şi în slăbiciunile şi maniile ei, ironizate de atîtea ori în Dorinţele ridicole, Motanul Încălţat, Degeţel, Zînele. Miraculosul, despre care s-a spus că apare raţionalizat la Perrault, primeşte o nouă dimensiune şi este domesticit, îmblînzit, relativizat.

[12] Perrault a susținut că progresele moderne în domeniul artelor și științelor depășesc pe cele ale maeștrilor clasici care au determinat o dezbatere uriașă numită „The Quarrel of the Antici and Moderns”. Unii spun că aceasta a fost o sămânță a epocii viitoare a iluminării…

[13] Jacob Ludwig Carl Grimm şi Wilhelm Carl Grimm (Jacob şi Wilhelm Grimm sau, mai simplu, Fraţii Grimm) s-au născut pe 4 ianuarie 1785, respectiv 24 februarie 1786/în Hanau (apropierea orașului Frankfurt); au fost folclorişti, lingvişti, filologi, doctori în drept, dar numele lor este asociat, de întreaga lume, colecţiei de basme publicată în două volume (primul a apărut în 1812, al doilea în 1814) şi întitulată „Poveşti pentru copii şi familie”. Fraţii Grimm au avut contribuţia lor la formarea limbii germane, în special prin publicarea dicţionarului „Cartea cu cuvinte germane” (având 33 de volume, cântărea 84 kg) şi prin editarea primei carţi de fonetică/fonologie a limbii germane/„Legea lui Grimm” (scrisă doar de Jacob)…

[14] Chiar în secolul al XVIII-lea, un anonim a transpus, în proză, cea mai reuşită dintre poveştile în versuri ale lui Perrault, Pielea-de-Măgar. Deşi autorul anonim cunoştea bine textul lui Perrault, sau îl avea (poate) chiar în faţa ochilor, fiindcă nu doar firul poveştii este păstrat, cu fidelitate, ci şi majoritatea detaliilor, un neastîmpăr l-a făcut să adauge şi câte ceva de la sine, sporind, pe alocuri miraculosul, îngroşînd uneori ironia. Versiunea anonimă în proză a circulat mai mult decît originalul în versuri şi o vreme s-a crezut că ea aparţine lui Perrault. Exigentul Flaubert, admirator al povestitorului din secolul al XVII-lea, citează încîntat, în corespondenţa sa, o frază din Pielea-de-Măgar, care este însă, de fapt, a povestitorului anonim de mai tîrziu.

În numărul special din 1919, închinat lui Perrault, al revistei umoristice „La Baïonnette”, Robert Scheffer publica o parodie-continuare a poveştii despre regele incestuos şi fiica lui virtuoasă, oprindu-se asupra vieţii fiului Pielii-de-Măgar, continuare în care reapar Zîna Liliacului dar şi măgarul ce produce aur. Cînd, din întîmplare, tînărul prinţ găseşte în trezoreria regală rochiile faimoase primite în dar de către mama sa, lipsită cu totul de sensibilitate la feeric şi miraculos, odrasla exclamă doar: “Ce gusturi proaste avea mama!”

Motivul rochiilor, extins la cel al modei, pare să reţină atenţia şi altor „repovestitori” ai lui Perrault. Într-un volum colectiv de la începutul secolului al XXI-lea, Poveştile lui Perrault revăzute (Geneviève Brisac, Arnaud Cathrine, Catherine Cusset, Marie Darrieussecq, Ariane Gardel, Daniel Picouly, Yann Queffélec, Vincent Ravalec, Lydie Salvayre, Martin Winckler) – apărut la editura „La Martinière”, 2002, Catherine Cusset rescria aceeaşi poveste, jucîndu-se cu numele personajului şi titlul bucăţii, care devine Eva Podan. Acţiunea este plasată în contemporaneitate, succesiv în Estul Europei şi în Statele Unite, în lumea amăgitoare şi dură a top-modelelor, incestul este şi el prezent ca ameninţare, doar pielea de măgar e înlocuită printr-o cicatrice îngrozitoare pe faţă, care stigmatizează însă la fel de rău pe top-modelul ceh, ca şi pielea de animal pe prinţesă, în varianta de acum trei secole.

Incestul şi moda par a o preocupa şi pe sumbra dar totodată iubitoarea de farse Christine Angot – ce se joacă nepedepsit cu publicul, propunîndu-i un vertij de autobiografie şi autoficţiune – în textul publicat numai cu cîteva luni în urmă, cu titlul Pielea-de-Măgar, un fel de “capriciu”, în care autoarea romanului Incestul rezumă viaţa de eşecuri a neînţelesei tinere, numită din fantezia părinţilor Pielea-de-Măgar, raportînd-o aproape sarcastic la moda, gustul şi mentalitatea diverselor momente, de la anii cincizeci încoace, pentru a ajunge la concluzia ironică: “Hotărît lucru poveştile cu zîne nu există!”.

O ironie mai senină şi spumoasă colorează, la sfîrşitul veacului al XIX-lea, parodia lui Anatole France, Cele şapte soţii ale lui Barbă-Albastră, în care temutul personaj de odinioară este cu totul benign şi nevinovat, în timp ce nevestele lui succesive sînt, care mai de care, vicioase şi netrebnice. Joaca lui France cu textul lui Perrault merge spre un delicios joc intertextual, în care citatul, parafraza şi aluzia au un loc deosebit…

O variantă, răsturnată, a poveştii lui Perrault, în cea mai bună tradiţie a parodiei, publică, în pomenita revistă din 1919, romancierul Pierre Mac Orlan; este vorba, de fapt, de Viaţa sfântului Barbă-Albastră, răpus de nevestele lui, care încarnează, nici mai mult, nici mai puţin decît păcatele capitale.

Michel Tournier vede în secretului lui Barbă Albastră, secretul însuşi al poveştii şi că Alain Montandon vede în cabinetul interzis al acestuia misterul celuilalt sex, pîndit şi ameninţat de curiozitatea feminină, tot aşa cum, simetric, Meluzina, cu taina ei, e ameninţată de violenta curiozitate masculină.

Poate că rescrierea /lui Barbă Albastră/ cea mai recentă şi mai interesantă, sub aspectul jocului, a oferit-o Marie Darrieussecq care, în volumul colectiv din 2002, scrie un fel de litanie în si condiţional, o performanţă lingvistică, între altele, demnă de pana unui Queneau. Desfăşurînd, într-o ameţitoare cascadă, o multitudine de situaţii şi identităţi, ce sînt in nuce tot atîtea posibile versiuni pentru Barbă-Albastră, un evantai de jocuri anagramatice parcă venite din atelierele Oulipo, presărînd ici şi colo referinţe ironic autobiografice şi intertextuale, ea formulează o moralitate care rezumă întrucîtva, după noi, soarta modernelor basme de odinioară ale lui Perrault: povestea lui Barbă-Albastră „ne obsedează, ne întră în ficţiuni”, şi, am adăuga noi în cărţi, modelînd narativul şi imaginarul de orice tip de trei secole încoace.

Inspirația lui Perrault s-a răsfrânt și asupra „numeroasele Cenuşărese”, între care şi continuarea-fantezie, propusă de Apollinaire despre soarta echipajului feeric, cules de prin grădina de zarzavat şi capcanele de şoareci, deveniţi acum oameni de artă şi litere, sau mai brutal moderna versiune a lui Vincent Ravalec, ce întăreşte apăsat latura erotică a poveştii, plasată în lumea dură şi confuză a oamenilor de film şi a festivalului de la Cannes şi aceasta pornind chiar de la titlul Cucendron (porecla răutăciosă dată de surorile vitrege în versiunea lui Perralut), traductibil prin Curucenuşeasa sau ceva asemănător, în acelaşi registru.

Frumoasa din Pădurea Adormită devine, la Catulle Mendès, Frumoasa din Pădurea Visată, la Pierre Gripari Alba Frumoasa din Pădurea Trezită, la Pierrette Fleutiaux Regina din Pădurea Adormită, sau la Geneviève Brisac Frumoasa în Pădurea Adormită, tot atâtea jocuri intertextuale dar şi remodelare de narativ şi simbolistică, plasate în diferite tipuri de modernitate.

Să pomenim și versiunea deturnată, ironic ecologică, a lui Tournier la Degeţel, cea fantasmatico-erotică a Pierrettei Fleutiaux despre nevasta căpcăunului şi iubitul ei Degeţel, cea liric sociologizantă a lui François Ruy-Vidal şi cea ludico-exuberantă a lui Prévert pentru acelaşi Degeţel, neuitînd nici Autobiografia lui Degeţel de Martin Wincler, care joacă pe omofonia cuvîntului din original (avînd sensul de „deget” şi „a creşte”) pentru a crea un Degeţel paradoxal, care creşte prea mult, dar într-un climat sumbru, de complot şi crimă, într-un cuib de feministe extremiste (căpcăune la figurat), ceea ce îl împinge la o căutare îndelungată a unui adevărat acasă…