Comunitatea evreiască din Podu Iloaiei (I)
Publicat de nicolaetomescu, 15 august 2016, 19:43
In Memoriam Dumitru Ivănescu
Comunitatea evreiască din Podu Iloaiei
Comunitatea evreiască din Podu Iloaiei a apărut în a doua jumătate a secolului XVIII şi în prima jumătate a secolului următor, grefată pe fondul general al marilor mişcări demografice provocate de războiul de şapte ani (1756-1763), de a doua şi a treia împărţire a Poloniei (1792, 1795), mai ales de războaiele ruso-austro-turce (1769-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1830). Pe de o parte, conflictele armate, pogromurile, prevederile fiscale şi administrative antievreieşti/încercările de modernizare forţată au depreciat situaţia evreilor din Prusia, Ţările Baltice, Cehia, Moravia, Silezia, Galiţia şi Rusia, îndemnându-i pe evrei să emigreze spre sud, într-o zonă vecină, cu care mai avuseseră contacte comerciale încă din secolul XVII. Pe de altă parte, războaiele provocaseră pagube şi în noile teritorii de adopţie, determinînd autorităţile să reglementeze situaţia economică a Ţărilor Române cu ajutorul unor contribuabili veniţi de peste hotare. Astfel, ca o reacţie în lanţ, anexarea Bucovinei de către Austria (1775) a determinat plecarea evreilor în Moldova, locul părăsit de ei fiind ocupat de „structurile” teritoriilor poloneze, ajunse şi ele sub stăpânirea Vienei. La fel se întâmpla în 1812, când anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist a adus un nou val de refugiaţi evrei în teritoriul dintre Prut şi Carpaţi.
Interesaţi de fenomenul repopulării/de refacerea economică/pentru a-şi onora obligaţiile către Imperiul Otoman, domnitorii fanarioţi au încurajat venirea străinilor, cu promisiunea scutirilor temporare de taxe. O asemenea hotarâre datează din 3 iulie 1763, când Grigore Ioan Calimah încerca să repopuleze Târgul Frumos – făgăduind noilor veniţi 6 (șase) luni de imunitate fiscală.
Localitatea Podu Iloaie este menţionată documentar încă din secolul XVII (aproximativ 1646). În preajmă-i, a avut loc lupta dintre domnitorul Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan (1653). Potrivit unei legende, numele locului ar fi fost Podu Lel(i)oaei, după evreica-hangiţă care ar fi construit o punte, peste Bahlui, pentru atragerea clienţilor. Dar adevăratul început al târguşorului se leagă de domnia lui Ioniţă Sandu Sturdza; el confirmă, în 1823, hrisovul din 1818 al domnitorului Scarlat Calimachi, ce acorda hatmanului Constantin Palade dreptul „de întemeiere de târg” la Podu Iloaie, pe moşia sa de la Totoieşti. În acest document se prevedeau, explicit, prin intermediul celor 16 puncte, termenii înţelegerii dintre proprietar şi viitorii locuitori. S-a prevăzut clar dreptul evreilor de a avea măcelării, de „a-şi coace pâine şi covrigi pentru casă”, de a avea „două sinagogi, două case pentru hahami lângă şcoli, feredeul (baia publică) şi ţintirimul (cimitirul)” scutite de taxă („bezman”). O prevedere financiară a marcat şi arhitectura specifică târguşorului: „fiecare poate expune marfa în faţa casei; dacă o face la capătul uliţei sau în „medean”, plăteşte proprietarului o taxă. Încă se mai păstreză câteva case, „pe uliţa mare”, care au intrarea, direct din drum, spre ceea ce a desemnat afacerea familiei, prăvălia, atelierul, cârciuma, biroul ş.a., după care urmau spaţiile anexe, specifice unei economii semi-urbane şi de locuire.
Odată cu înfiinţarea consulatelor străine din Iaşi (prusac, austriac, francez, rus), la sfârşitul secolului XVIII-începutul celui următor, evreii dobândeau dreptul de a se pune sub protecţia acestor agenţii, devenind „sudiţi”, adică supuşi străini (cei care nu erau sub protecţie străină erau numiţi „raiale”, având un statut juridic şi fiscal diferit). Numărul lor a crescut decisiv după 1829, când comerţul extern al Ţărilor Române era scos de sub tutela monopolului otoman, iar şansele de a prospera creşteau simţitor.
Analizându-se evoluţia oraşelor din Moldova de până la Prut, s-a constatat faptul că în intervalul 1800-1850 apăruseră aproximativ 60 de târguri noi; acestea pot fi disociate în două categorii:
- „centre urbane” cu o vechime respectabilă (din această categorie face parte şi Târgu Frumos);
- târguri, ca centre semiurbane, cu activităţi monofuncţionale, categorie căreia îi aparţine şi Podu Iloaiei. Ultimul exemplu este rezultatul afluxului imigraţionist de după 1820, un caz grăitor al extinderii târgurilor pe direcţia nord-sud, către Iaşi.
Pe lângă întreg comerţul ambulant, micile târguşoare evreieşti au îndeplinit rolul acumulatorului de mărfuri de primă necesitate, colectînd cereale, produse lactate, vite şi ceea ce se obţinea din sacrificarea acestora. Evreii se organizau în bresle conduse de staroşti, principalele ocupaţii fiind negoţul, crâşmăritul, camăta (mai ales evreii originari din Imperiul Otoman), meşteşugurile, transportul şi arendarea izvoarelor de păcură. Prezenţa în mediul rural era redusă, din pricina imposibilităţii de a deţine terenuri agricole, chiar a alungării evreilor din sate. Prin urmare, se concentrau în târguri şi oraşe, unde comerţul avea, într-adevăr, şanse de reuşită.
În 1832, evidenţele pentru Podu Iloaiei („Podeloi” în idiş) indicau 570 de locuitori stabili, dintre care 252, adică 44,21% erau evrei. La aceeaşi dată, în Târgu Frumos trăiau 2.035 de suflete, evreii fiind doar 399, adică 19,60%. Conform recensămintelor din 1859 şi 1899, ponderea acestei populaţii era mai însemnată, aproape de 50%, în oraşele mari ca Iaşii, în cele mai mici, cum ar fi Târgu Frumos, numărul lor ajungînd doar la aproximativ 26,2%. În perioada 1803-1899, populaţia evreiască din Târgu Frumos a crescut de la 280 de oameni în 1803, la 396 în 1820, ridicîndu-se la 479 în 1831, apoi la 524 în 1838 (un salt evident la 1.258 de persoane în 1859 şi, în cele din urmă, la 2.107 în 1899).
În acelaşi interval de timp (1803-1899), comunitatea din Podu Iloaiei avea o evoluţie ceva mai lentă, trecînd de la 284 de evrei în 1831, la 480 în 1838, pentru a ajunge la 996 în 1859, abia la 1.692 de membri în 1899. Conform catagrafiei din 1845, din cele 964 de familii înregistrate în Târgu Frumos, 225 erau evreieşti, iar în Podu Iloaiei, din totalul de 363 de familii cunoscute, o pondere apreciabilă, mai precis 220, o aveau cele evreieşti. Creşterea este vizibilă şi la începutul secolului XX; în 1912, ca să oferim doar un exemplu, Târgu Frumos adunase 1900 de evrei, ceea ce echivala cu 38% din populaţia oraşului. În 1845, în Podu Iloaiei existau 240 de contribuabili evrei şi 143 creştini. Din rândurile evreilor, 129 erau negustori, 40 meşteri, 2 calfe, 6 de alte profesiuni, iar restul bătrâni, văduve etc. După un tabel al „străinilor”, alcătuit în 1898, structura profesională a evreilor din Podu Iloaiei era următoarea: 4 bărbieri, care puneau şi lipitori; 8 birjari care duceau călătorii spre gară, la Iaşi sau la Târgu Frumos; 6 cotiugari, care transportau mărfuri în târg şi în afara lui; 3 belferi, dascăli auxiliari, care erau angajaţi la cei 4 „melamdin”, „dascăli de azil confesional”; un blănar şi 13 cojocari; 3 boiangii, căutaţi şi de ţărani pentru vopsitul lânii; 3 brutari şi 2 covrigari care îşi coceau produsele conform prescripţiilor iudaice; 2 casapi de carne cuşer; 2 butnari care făceau doage pentru butoaie; 2 ciubotari, 12 cizmari; 28 de croitori şi 8 croitorese care lucrau pentru oamenii simpli (cei bogaţi făceau comenzi la Iaşi); 11 potcovari şi fierari, 2 rotari evrei; 4 negustori de peşte, 203 comercianţi etc.
Câtă vreme evreii trăiau, practic, de pe urma zilelor de târg şi iarmaroc, recoltele slabe şi crizele economice au condus la fenomenul emigrărilor în America: la 16 iulie 1900 plecau din Podu Iloaiei 400 de evrei. În urma emigrărilor din 1900-1901 şi 1905-1906, Podu Iloaiei mai avea, în 1910, 1.895 de evrei, reprezentînd cam 68% din totalul populaţiei. Ca ocupaţii, se înregistrau: 187 de comercianţi, 15 croitori, 20 de cizmari, 8 fierari, 3 tâmplari, 175 de alţi meseriaşi (dogari, tinichigii, birjari, căruţaşi, frizeri, britari, cafegii, vopsitori, hamali, funcţionari etc). Ca urmare a scumpirii alimentelor şi a crizei de numerar din anii 1923-1924, iarmarocul din Podu Iloaiei înceta să funcţioneze, cel din Târgu Frumos nu dădea nici el rezultate, oamenii întorcîndu-se acasă cu mărfurile (nu se găseau cumpărători).
În 1925, se înfiinţează, oficial, comunitatea evreilor din Podu Iloaie, cu statute proprii de funcţionare. Recensământul populaţiei din 1930 indica, la Podu Iloaiei, 1.601 de evrei, reprezentînd 40,4% din totalul populaţiei. Scăderea faţă de 1910 se datora războiului, epidemiilor aduse de acesta, dar şi exodului în oraşele mai mari. Nu este de mirare că, în 1941, comunitatea evreiască din Podu Iloaiei număra doar 1.454 de suflete, însumînd 37% din numărul total al locuitorilor. Cele întâmplate în timpul Marii Conflagraţii Mondiale, inclusiv evacuarea forţată, la Iaşi, în 1942, a unei mari părţi a locuitorilor evrei din Podu Iloaie (în ciuda protestelor autorităţilor locale, care se temeau de ruinarea economică a comunei) a scăzut drastic ponderea lor, statistica din 1947 neînregistrând decât 300 de persoane; dar şi aceşti evrei au plecat, în alte oraşe sau chiar în alte ţări, astfel încât, prin 1965 se mai aflau în târg doar câţiva bătrâni.[1]
Sentimentul apartenenţei la comunitatea evreiască din Podu Iloaiei era întreţinut pe baza asociaţiilor de ajutor reciproc/a unor societăţi cu scop filatropic. Una dintre ele, semnalată în1882, oferea atât medici cât şi medicamente gratuite. În 1889, era cunoscută, ca activînd de mult timp, o altă societate pentru „îmbrăcarea copiilor săraci” („Tomhei ani’im”) iar în 1894 se înfiinţase şi o societate de tineri, „Achim”, care, urmărind asistarea săracilor, a donat şcolii comunităţii unele obiecte de mobilier. Dintre activităţile de binefacere mai amintim preocuparea de ajutorare a lehuzelor sărace (Societatea „Ida Strauss”), creată în 1912, precum Societatea filantropică de doamne şi domnişoare „Baroneasa Clara de Hirsch”, apărută în 1919. Sub auspiciile sionismului (prima secţie de „Hoverei Sion” se întemeia, în 1891, fiind urmată de cercul „Carmel”, în 1901, apoi de secţia „Macabea” în 1902) se organizau multe manifestări culturale: cercuri de lectură, biblioteci cu lucrări în idiş, română şi germană, conferinţe despre istoria evreilor, şezători literare, cursuri de ebraică, prezentarea unor piese de teatru. După Primul Război Mondial, când aceste activităţi vor fi interzise, vechea secţie sionistă îşi relua activitatea cu tradiţionala serbare de Hanuca. Vor fi redeschise cursurile de ebraică, se vor strânge noi fonduri şi se organizează o grădiniţă. În anii ’20 ai secolului trecut mai luau fiinţă o asociaţie sportivă (1922), o alta numită „Macabi” (1922) care a organizat festivaluri literar-artistice, clubul „Iavne” (1926) – cu o secţie de şah.
[1] Unul dintre ei, fierarul Avram, mergea în fiecare sâmbătă şi se ruga în vechea sinagogă. Săptămânal, comunitatea din Iaşi i-a trimis bătrânului Avram câte un haham care să îi taie o pasăre, până când acest efort nu a mai fost necesar, ultimul evreu din Podu Iloaiei stingîndu-se odată cu istoria de un veac şi jumătate a comunităţii sale.
fragment al unei viitoare cărți
Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii
