Constantin Brâncoveanu… domnie controversată, sfârșit zguduitor

Publicat de nicolaetomescu, 11 august 2021, 22:00

Îndelunga sa domnie din Țara Românească, începută[1] la 29 octombrie 1688 și încheiată în 15 august 1714[2], corespunde unor importante realizări economice, cultural-spirituale, politice.

După pacea de la Karlowitz (1699), turcii căutau să-și mențină stăpânirea, pe de altă parte, imperialii căutau să ocupe teritorii până la Dunăre. Cu abilitatea care a dăunat unui sens și l-a ajutat în altul[3], Brâncoveanu a trebuit să reziste cererilor venite din partea imperialilor (de a le închina țara), cât și presiunii otomane; iată un motiv pentru a-și îndrepta privirile către Rusia[4]… Ultimii ani ai domniei lui Constantin Brâncoveanu s-au desfășurat însă sub semnul unor intense neliniști pentru voievod, care se simțea din ce în ce mai încorsetat de cercul dușmanilor (din afara și dinăuntrul Țării Românești). Se complota, cu asiduitate, în vederea detronării acestuia; pârile așteptate de Constantinopol împotriva voievodului nu mai conteneau – atât din teritoriul muntenesc[5], cât și din Transilvania[6]. Nu trebuie respinsă ipoteza de lucru potrivit căreia Înalta Poartă era interesată de averea fabuloasă a brâncovenilor, apreciată în scrisorile trimise la Constantinopol de cei care doreau căderea domnitorului[7]. Iată cum, dincolo de mitologia creştină, apusul domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost hotărât de cu totul altceva decât considerentele religioase. Voievodul muntean îşi făcuse un renume de trădător[8] în faţa marilor puteri (toate au contribuit, tacit, la uciderea sa[9]). Mai mult, în situaţia atît de ingrată în care se afla Ţara Românească (nu numai pe timpul războiului dintre turci şi adversarii lor din «Liga Sfîntă»), Brâncoveanu şi sfătuitorii lui Cantacuzini au căutat să ţină principatul departe de flăcările conflictului şi să-i apere statutul de autonomie, refuzînd, în măsura posibilului, o cooperare militară activă cu turcii, dar ferindu-se, totodată, să accepte schimbarea dominaţiei otomane prin cea austriacă; Brâncoveanu a încercat, aşadar, să ducă o politică dibace între Austria şi Turcia, întreţinînd o corespondenţă ascunsă cu unii generali şi demnitari imperiali, dar mai ales sprijinind negocierile de pace iniţiate (încă din 1691) de ambasadorii Angliei şi ai dinastiei Stuart-Orania/stathouder de Olanda la Constantinopol, dornici de a scoate Imperiul habsburgic din război şi a-i îndrepta eforturile militare numai împotriva inamicului comun din Apus (Franţa lui Ludovic al XIV-lea)…

[1] Constantin Brâncoveanu era, după tată, boier din neamul lui Matei Basarab (din satul Brâncoveni, fostul județ Romanați); s-a născut, în anul 1654, din Stanca Cantacuzino și vornicul Papa Postelnicul (moare atunci când Constantin împlinise un an). Copilăria și-a petrecut-o în casele părintești din București, aflate în imediata vecinătate a Curții Domnești. Murindu-i cei doi frați mai mari, toată moștenirea părintească a rămas tânărului Constantin, care și-a sporit-o (inclusiv prin căsătoria cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă). În 1678, când unchiul său a ajuns domnitor (Șerban Cantacuzino, 1678-1688) a fost înaintat până la treapta cea mai înaltă a ierarhiei boierești, îndeplinindu-și toate misiunile ce îi fuseseră încredințate…

[2] Otomanii au formulat nouă capete de acuzare; acestea au fost prezentate şi ambasadorilor străini. Astfel, Constantin Brâncoveanu a fost acuzat de: „Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secret cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, cărora procura informaţii privitoare la turci. Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena in 30 Ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sfântului Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene. Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi. Al patrulea. Că, sub pretextul de a schimba aierul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania. Al cincilea. Că a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat. Al şaselea. Că a depus sumi mari, nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri. Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său. Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceia ce era insolent, căci însăşi Marele Sultan nu le poseda. Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 pină la 10 galbeni una” (arăta cronicarul Maria del Chiaro)…

Întreaga sa familie, fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, sfetnicul Ianache Văcărescu, toți au fost prinși și duși la Istambul (Constantinopol) în 1714, fiind jefuiți și deposedați de bunuri: moșii, case, bani, bijuterii etc.; au fost aruncați în temnița Edicule (închisoarea celor 7 turnuri) și torturați pentru a mărturisi locurile unde era ascuns restul averii; în timpul chinurilor cumplite la care erau supuși, turcii i-au promis domnitorului încetarea acestora, anularea pedepsei cu moartea și chiar înapoierea domniei dacă va oferi sultanului fabuloasa sumă de 20.000 de pungi de aur și dacă se va lepăda de credința creștină; voievodul Constantin Brâncoveanu nu și-a renegat credința, la fel au făcut și copiii săi; au fost condamnați la moarte, sfetnicul Ianache și cei patru fii ai domnitorului au fost decapitați, pe rând; la sfârșit, Constantin Brâncoveanu împărtășea aceeași soartă, în ziua marii sărbători a Adormirii Maicii Domnului (15 august 1714), atunci când împlinea 60 de ani. Osemintele i-au fost aduse în țară în 1720, de doamna Marica, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, îngropate fiind în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București…

[3] Lupta de la Zărnești a fost singura confruntare armată în care s-a dovedit un strateg… În 1690, tătarii, împreună cu cavaleria munteană, toți conduși de Constantin Brâncoveanu, au trecut munții (pe la Bran) și au învins armata imperialilor… Mai târziu, în 1695, pe fondul îmbunătățirii relațiilor cu Imperiul Habsburgic, i-a fost decernată Diploma de mare prinț, cu dreptul de a purta titlul de Iilustrissimus (venea să se adauge la diploma de nobil ardelean și de conte al Ungariei); pentru respectivul titlu, Poarta avea să-l dojenească (aspru) pe Brâncoveanu…

[4] În urma soliilor trimise la Moscova, Petru I i-a conferit voievodului ordinul Sfântul Andrei, încercând să-l sprijine în câteva din acțiunile sale ulterioare… Odată cu ridicarea puterii Imperiului Ţarist şi visele sale de a ocupa Balcanii, Brâncoveanu nu pierde ocazia şi începe să comploteze. Pare și chiar este o politică duplicitară, dar care dă greş; ruşii se pregăteau să atace Imperiul Otoman, în 1711, şi doreau să treacă prin Ţara Românească; prin scrisori secrete, Brâncoveanu îi înştiinţa că va trece de partea lor şi că le va da merinde în timpul campaniei; de cealaltă parte, turcii îi cer voievodului muntean să strângă oastea împotriva ruşilor; este adunată tabăra, la Urlaţi, şi comandantul suprem este numit spătarul Toma Cantacuzino; ajunşi la hotarele Ţării Româneşti, ruşii aşteaptă proviziile şi trecerea lui Brâncoveanu de partea lor, aşa cum făcuse şi domnul Moldovei; Brâncoveanu încearcă să obţină avantaje maxime – refuză să trimită merinde ruşilor (şi ajutor) până ce nu vor ocupa Ţara Românească ca o garanţie să nu devină duşman făţiş turcilor; oastea ţaristă este învinsă şi Petru I obligat să încheie pace; din acel moment, Constantin Brâncoveanu a fost compromis – ruşii îl dispreţuiesc pentru trădare (tocmai ei), otomanii află de corespondenţa secretă a voievodului; în general, marile puteri europene ajunseseră să cunoască politica duplicitară (pe care ele o practicau și o ridicau la rang de principiu)/generalul austriac Veterani spunea că Brâncoveanu şi oamenii săi sunt „vulpi”… Mulți istorici cred că Brâncoveanu a fost nevoit să ducă această politică duplicitară în conjuctura externă a secolului în care a trăit: Balcanii erau un butoi de pulbere, Ţara Românească era disputată ca punct strategic de toate marile puteri; doar dibăcia diplomatică şi acest joc duplicitar ar fi putut să-i menţină independenţa (preciza Nicolae Iorga)…

[5] Trădarea lui Toma Cantacuzino (râvnea la domnie după ce se refugiase în Rusia), cea a lui Mihai Racoviță, aflat într-o temniță din Istanbul (promisese marelui vizir că-i va procura dovezile lipsei de loialitate a lui Brâncoveanu față de Poartă), împreună cu complotul pus la cale de Mihai și Constantin Cantacuzino (îl denunțau pe domnitor că avea relații secrete cu împăratul de la Viena)… În 1711, Dimitrie Cantemir, împreună cu ţarul Rusiei Petru I, se ridică împotriva Imperiului Otoman; spătarul Toma Cantacuzino trece de partea ruşilor şi cucereşte Brăila; toate acestea s-au întâmplat fără ştirea lui Brâncoveanu…

[6] Una dintre misiunile încredințate lui privea apărarea intereselor religioase ale românilor din Transilvania (înaintea ambasadorului imperial/contele Caprara); în 1681, cererea adresată de Constantin Brâncoveanu (românii transilvăneni să-și poată păstra credința ortodoxă iar mitropolitul Sava Brancovici, întemnițat, să poată fi eliberat) a fost acceptată de Curtea Imperială; dar, în 1700, Papalitatea a impus unirea românilor cu Biserica Romano-Catolică, lovitură grea pentru Constantin Brâncoveanu (raporturile cu imperialii vor deveni tot mai reci, chiar încordate). Transilvania nu i-a fost singurul vector ostil; germenii patogeni erau răspândiți de cine te așteptai mai puțin… Se pare că Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, pentru a distrage atenția turcilor de la propriile sale planuri, urmărea cu atenție și raporta (Porții) mișcările lui Constantin Brâncoveanu; relatarea lui Ion Neculce despre o scrisoare a hanului tătar, susținător al lui Dimitrie Cantemir, care făcea cunoscut turcilor că voievodul muntean este bogat și puternic și că nu trebuie lăsat în domnie că poate să se hainească…, arată în ce fel era denunțat voievodul muntean la Istanbul…

[7] Dorinţa de a-şi păstra tronul (cu orice preţ), dar şi averea uriaşă i-au grăbit sfârşitul…

[8] Cel care a predat corespondenţa lui Brâncoveanu în mâinile turcilor a fost Ienache Porfirita, capuchehaia domnitorului şi dragoman împărătesc… Turcii au găsit dovezi potrivit cărora Brâncoveanu îi trăgea pe sfoară; totodată, în timp ce se arăta făţiş ca prieten al otomanilor, îi informa pe inamici de toate mişcările acestora. Turcii au intrat în posesia scrisorilor trimise şi primite de Brâncoveanu. Majoritatea a confirmat trădarea acestuia (depinde din ce unghi de incidență privim lucrurile); în timp ce zâmbea otomanilor, asigurându-i de credinţa sa, trimitea scrisori şi habsburgilor, polonezilor sau veneţienilor asigurându-i şi pe ei de credinţa sa… Îi mituieşte cu sume uriaşe pe funcţionarii otomani să închidă ochii la manifestările sale de prietenie făţişe faţă de austrieci. „Pe de altă parte, spre a potoli bănuielile Porţii, unde îşi avea inamici redutabili, Brâncoveanu a procedat fără prea multe scrupule la coruperea influenţilor dregători otomani prin bogate daruri în bani şi obiecte de lux, întreţinînd o numeroasă clientelă de slujitori greco-levantini devotaţi intereselor sale şi asigurînd pe marii viziri şi înalţii demnitari, cu suficientă abilitate, de pretinsa sa credinţă”, afirma regretatul istoric Paul Cernovodeanu…

[9] La crima extinsă, din 15 august 1714, au participat sultanul Ahmed III, aşezat într-un foişor aurit, dar şi toţi ambasadorii marilor puteri europene (inclusiv ai Angliei, Franţei, Imperiului Habsburgic, Veneţiei)…