Corneliu Coposu: „Sufletele mici nu se pot ridica niciodată la gândurile mari”

Publicat de nicolaetomescu, 9 noiembrie 2020, 21:25

Două întrebări, precum un velier care nu dispare niciodată în larg, ci, mai curând, brăzdează țărmul gândirii noastre: Sunt românii mai ușor de manipulat decât alții, se lasă manipulați sau manipularea este mai presus decât ei? Prețuiesc valorile reprezentate de oameni care respiră sau așteaptă moartea acestora?

Nu am argumente pentru a susține excepţionalitatea genetică a unui popor faţă de altul, nu cred nici în posibilitatea unei inferiorităţi; în general, românii au aceleaşi naivităţi şi defecte precum alte popoare ale Europei; pare a fi un fapt statistic; ne diferențiem, poate, prin existenţa unui mecanism diabolic de manipulare, controlat de o categorie restrânsă.

*

Se năștea[1] în Bobota/județul Sălaj, pe 20 mai 1914…

Iuliu Maniu a devenit mentorul și modelul său, având cel mai important rol în evoluția lui Coposu. Studiile juridice și economice la Universitatea din Cluj (între 1935-1937), funcția de președinte al Organizației de Tineret PNȚ din Cluj, postura de colaborator la ziarele „România Nouă”[2], „Mesajul” (Zalău), „Unirea” (Blaj)/1937-1940, calitatea de secretar personal permanent al lui Iuliu Maniu/1940 (pe care l-a însoțit în toate misiunile și negocierile politice importante), culminează cu acordarea titlului[3] de secretar politic al lui Iuliu Maniu…

În 1941, s-a mutat la București[4]. Aici a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Arlette, fiica Jeannei Husser și a generalului Marcovici[5]. Președinte al filialei PNȚ Sălaj/1945, a fost ales secretar general adjunct al PNȚ, apoi delegat la reinstalarea activității autorității românești în nordul Transilvaniei. Promovat (1946) secretar al Delegației Permanente, forul conducător al partidului, era arestat împreună cu întreaga conducere a PNȚ, după înscenarea de la Tămădau/deși nu făcuse parte din grup. Rămâne, preț de 9 ani (1947-1956) în arest preventiv, fără să fie judecat[6]. În 1956, i se intenta un proces de înaltă trădare[7]. Ca urmare a celor 8 ani de regim sever de izolare (1954-1962), la Râmnicu Sărat, se îmbolnăvea grav (tratament de exterminare aplicat deținutilor politici). A avut și domiciliu forțat, în Bărăgan (1962-1964), la Valea Călmățui, comuna Rubla. Pus în libertate după ani de detenție (penitenciarele din Văcărești, Jilava, Pitești, Malmaison, Craiova, Aiud, Râmnicu Sărat, Poarta Albă, Capul Midia, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Gherla, Sighetul Marmației), a lucrat, după 1964, ca muncitor necalificat pe șantierele de construcții[8], a fost permanent urmărit și convocat la Securitate[9]. A afiliat (1987) Partidul Național Țărănesc, aflat în clandestinitate, la Internaționala Creștin Democrată[10]…*

Corneliu Coposu[11] îşi amâna moartea de vreo jumătate de secol[12]. Avea 33 de ani când fusese aruncat în închisoare de comunişti[13]…

La 22 decembrie 1989, a pus bazele Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. A condus PNŢCD-ul şi Convenţia Democratică din România (1991-1993). A crezut în puterea votului. A susținut, cu ardoare, ideea de Monarhie. A început forma de rezistență eroică într-o Românie (parțial) abjectă, care l-a huiduit, l-a calomniat – în multe (prea multe) feluri, chiar l-a căutat cu bâtele pentru „corecția decisivă”…

Atunci când sfârşitul s-a întrezărit (în 1994), Corneliu Coposu a mers la o clinică din Germania pentru a-i fi extirpată o parte a plămânului drept; simetria din cavitatea toracică fusese distrusă de anii de temniţă şi de țigările în exces. La revenirea pe „Otopeni”, a avut acea putere a inocenței și a aruncat două replici memorabile: „Iertaţi-mă că n-am murit. Poate data viitoare”; „M-am întors să dărâm Guvernul”[14]…

Ultima apariţie publică a lui Corneliu Coposu a fost pe 21 octombrie 1995[15], Internat la secţia de terapie intensivă a Spitalului Universitar, la 31 octombrie 1995, Coposu a dezvăluit (vagi) momente de luciditate[16]; starea lui de sănătate devenise subiectul principal al acelor săptămâni[17]. Treceau zilele şi Corneliu Coposu continua să se agaţe de viaţă (deși nu i-a fost, nicicând, frică de moarte)[18]. Pe 9 noiembrie, anul amintit, dădea semne de revigorare; în ziua următoare, totul s-a prăbuşit; ultimele 24 de ore din viaţa sa au fost problematice/dilematice doar prin faptul că 11 noiembrie era o sâmbătă frumoasă de toamnă (se topise zăpada, spitalul era cuprins de liniște); la 9:40, s-a constatat decesul[19]…

Funeraliile au prilejuit jurnalistului Cristian Tudor Popescu să explice, de o manieră exemplară, fenomenul inexplicabil (şi nespecific) poporului român: „Uneori apare în dinamica maselor un soi de revelaţie. Coposu n-a fost cunoscut în ’89 şi a fost nevoie de ani de zile după aceea ca el să intre în conştiinţa publică. A fost huiduit în ’90. Ţărăniştii n-au câştigat alegerile în timpul vieţii sale. Însă modul lui de comportament în acei ani a trezit ceva rar în poporul ăsta. A trezit un sentiment de vinovăţie. Oamenii, uitându-se la el cât era de… Omul ăsta parcă era lipit pe cer. Era sărac lipit cerului, nu pământului. N-avea nimic din punct de vedere social. Stătea cu surorile lui. Nu făcea altceva decât această politică îndreptată, într-adevăr, către interesul naţional aşa cum îl vedea el. Ei bine, Coposu a reuşit să trezească an de an respectul şi apoi sentimentul de vinovăţie al oamenilor: «Băi, păi, noi pe omul ăsta l-am băgat în puşcărie? Păi, uite, domne, că e un om de mare caracter, de mare ispravă şi corectitudine». Atitudinea lui deosebită faţă de cei care l-au persecutat l-a adus aproape de ideea de sfânt, o idee foarte puţin familiară românilor. Nu prea avem noi treabă cu sanctitatea, cu martirajul, cu zonele astea. El a reuşit să ne inducă această idee. Iar la moartea lui, lumea parcă s-a dus acolo ca să îi spună: «Iartă-ne!». Ăsta era sentimentul: «Iartă-ne pentru tot ce a fost»“.

Și Ion Cristoiu a fost/este capabil, uneori, să te copleșească prin acuratețe analitică: „N-a şezut într-un palat. N-a străbătut bulevardele în convoaie înfricoşătoare, precedat de puşti şi sirene. N-a descins nicăieri străjuit de surâsuri şi plecăciuni. Şi cu toate astea, Corneliu Coposu a fost în sine o instituţie. Fiinţa sa plăpândă a reuşit, fără niciun alt punct de sprijin, să se facă legendară”…

[1] Fiul Aureliei (născută Anceanu) și al protopopului greco-catolic Valentin Coposu… Bunicul matern, Gavril Vaida de Glod, era preot, văr primar cu Alexandru Vaida Voievod. Bunicul patern, Grigore Coposu, era preot, colaborator al lui Gheorghe Pop de Băsești. A crescut și a fost educat într-o familie care se remarcase printr-o activitate politică vizând recunoașterea drepturilor din Imperiul Austro-Ungar, prin intermediul Partidului Național Român. Tatal, Valentin Coposu, militant pentru afirmarea cauzei românești în Transilvania, a suferit numeroase persecuții: a fost închis la Vac, Szegedin, Budapesta, sub acuzația de înaltă trădare, pus în libertate de generalul Moșoiu în persoană, cu prilejul eliberării Budapestei/intrarea armatei române în capitala Ungariei; Valentin Coposu a fost deputat în Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1918, și a votat pentru Unire. Mama, Aurelia, fiica Corneliei, născută Vaida, a protopopului unit Iulian Anceanu, era descendenta unei vechi familii care reunea tradițiile politico-culturale și religioase ale mediului românesc din Transilvania…

[2] Condus de Zaharia Boilă…

[3] Îndeplinind această funcție până la arestarea sa și a lui Maniu (14 iulie 1947). A participat la toate negocierile și tratativele purtate cu negociatorii occidentali, cu liderii partidelor politice din coaliția antihitleristă; i-a fost încredințat cifrul secret al corespondenței diplomatice prin care Opoziția negocia ieșirea României din Axă și întoarcerea către aliații tradiționali; a primit misiunea de a întreține relații confidențiale cu reprezentanții guvernului englez la Liverpool, cu delegații opoziției române care duceau tratative la Cairo, cu emisarii români de la Stockholm, cu comandamentul militar aliat din Italia (Foggia)…

[4] După cedarea Ardealului de Nord… Colabora la săptămânalul „Ardealul”, publicația refugiaților transilvăneni, scria, deopotrivă, în publicațiile „Zorile”, „Dacia”, „Șantier”, „Curentul”, „Cuvântul Liber”, „Dreptatea” ș.a. Semna, ocazional, cu pseudonimul „dr. C. Sălăjeanul”…

[5] Generalul făcuse parte din cabinetul Maniu, la prima sa guvernare… Coposu și fata generalului s-au cunoscut la Constanța, unde Maniu mergea la odihnă (hotelul francez ținut de bunica lui Arlette). Pe 24 octombrie 1942, a fost oficiată căsătoria cu Arlette Marcovici (aceasta va fi arestată în 1950,  implicată – împreună cu sora ei, France – într-un proces înscenat, de spionaj; după ispășirea a 14 ani de pedeapsă, a ieșit zdruncinată fizic din inchisoare, trecând la cele veșnice pe 27 decembrie 1966)…

[6] S-a încercat implicarea lui în numeroase procese politice, dar nu a putut fi condamnat din lipsă de probe…

[7] A fost condamnat, conform practicilor comuniste, la muncă silnică pe viață – pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare și crimă contra reformelor sociale”…

[8] Angajat la Întreprinderea de Construcții Montaj București, atelierul de tâmplărie mecanică…

[9] Între 1964-1989, i s-au făcut 27 de percheziții, i-au fost confiscate dulapuri întregi de documente și manuscrise…

[10] Adresând o cerere lui Jean-Marie Daillet, vicepreșendintele organizației…

[11] Recomand http://www.corneliu-coposu.ro/despre-noi/corneliu-coposu/, deopotrivă cu lecturarea volumului Corneliu Coposu. File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983 (ediție îngrijită și prefațată de Doina Alexandru), mărturie personală a evenimentelor politice majore petrecute în România perioadei 1936-1947 (anul arestării sale)…

[12] Două forme (nesincronizate) de cancer…

[13] „Să cadă lespede grea de mormânt peste trădătorii clasei muncitoare şi peste potrivnicii reformelor sociale!”, s-a strigat, cu mânie proletară, în 1947. Coposu (un bărbat masiv, cântărea peste 100 de kilograme) era atunci doctor în drept, asistent universitar şi secretarul lui Iuliu Maniu… A ispăşit 14 ani de închisoare (din cei 17 „programați”)…

[14] Nu a dărâmat vreun guvern, dar a făcut mai mult decât atât: În 1996, moştenirea lui Coposu l-a ajutat pe alt candidat să câştige alegerile în faţa lui Ion Iliescu. „Testamentul politic al lui Corneliu Coposu, care mi-a fost încredinţat mie, a fost acesta: scopul nu scuză mijloacele. Mijloacele necurate îţi doboară până la urmă scopul” (Emil Constantinescu)…

[15] La întâlnirea femeilor ţărăniste, avea puterea să glumească: „Păcat că sunteţi atât de multe, căci dacă eraţi zece-cincisprezece vă făceam curte”; femeile au râs; puterile l-au părăsit pe „Senior”, chiar în timp ce ţărănistele puneau ţara la cale; a leşinat şi a fost adus, acasă, pe braţe…

[16] Comunica prin mişcări ale capului – da/nu – şi prin lacrimi…

[17] Sorin Oprescu (pe atunci, medic respectabil, nu fost primar acuzat și condamnat pentru corupție) apărea zilnic în conferinţe de presă în care prezenta evoluţia pacientului; ziariştii făceau de gardă pe holurile spitalului, la fel ca medicii…

[18] „Nu am văzut, în 30 de ani de medicină, pe cineva care să aibă atâta putere de rezistenţă”, spunea în acel noiembrie un doctor de la „Universitar”…

[19] Trecuseră 12 zile de spitalizare; nu i-a fost făcută autopsia, dar se ştia de ce a murit – plămânii au atins starea de uscăciune maximă…

Nicolae Tomescu

redactor-șef Radio Iași