De la „Viața pe un peron” la „Masca, recomandare… obligatorie”

Publicat de nicolaetomescu, 16 aprilie 2020, 13:21

Întrebasem, deunăzi: Cine (nu)[1] a citit „Viața pe un peron” de Octavian Paler?

„Aşa  şi­-au  făcut  apariţia  în  oraş  dresorii. Câinii au fost dresaţi şi, acum, nu mai muş­cau decât dacă erau asmuţiţi de dresori. Doar nopţile cu lună erau de nesuportat. În acele nopţi, urletele câinilor se abăteau asupra oraşului ca un viscol înnebunitor prevestind lucruri încă şi mai rele. Era cu neputinţă să doarmă cineva. Câinii păreau întărâtaţi de lumina lunii şi se repezeau furioşi la garduri, lătrând ore în şir fără oprire. Nimeni nu­-i putea potoli atunci. Nici  măcar  dresorii.  Îi  lăsau  să  latre  până oboseau,  mai  bine  zis  până  ce  luna  cobora undeva dincolo de plopii care împânzeau marginile oraşului. Atunci, istoviţi de atâta lătrat, câinii se retrăgeau mârâind, parcă satisfăcuţi că alungaseră luna care­-i înnebunea de fiecare dată. Aşa că, în loc să fie romantice, nopţile cu lună erau acum mai cumplite, mai înfricoşătoare decât cele de vreme rea. De­-abia aştep­tam să treacă nopţile cu lună şi să înceapă ploile. Ploile lungi şi apăsătoare care alungau câinii prin cuşti şi, în sfârşit, nu se mai auzeau lătrături decât rar, când câinii tresăreau prin somn sau cineva făcea zgomot pe stradă. Acum dresorii erau la modă. Foarte curând ei au ajuns să stăpânească oraşul. Mergeau pe stradă cu biciul în mână, chipurile ca să ţină câinii la respect, dar se vedea destul de clar din atitudinea lor, din felul poruncitor în care se adresau, că tratau întreg oraşul ca pe un manej. Când îşi arătau bunăvoinţa, dădeau parcă obişnuita bucăţică de zahăr, nimic mai mult. Nimeni nu s-­a mirat când primarul a fost schimbat cu un dresor. La fel, şeful poli­ţiei şi preşedintele tribunalului. În toate funcțiile-cheie au fost puşi dresori. Până la urmă, toată lumea s­-a obişnuit şi cu asta, aşa cum se obişnuise cu întunericul, aşa că puţinii care îşi arătaseră teama că lucrurile mergeau din rău în mai rău au preferat să fie prudenţi şi să tacă. Mai ales că nimeni nu se mai gân­dea să schimbe ceva. Primăria a anunţat că renunţă să pună becuri noi, o vreme, ca să nu ­îi mai întărâte pe cei care le spărgeau. Poliţia a încetat şi ea orice cercetări. Practic, toţi păreau resemnaţi. Oraşul era la cheremul dresorilor, dar se ajunsese la un fel de echi­libru al fricii. Oamenii se temeau în acelaşi timp de întuneric, de hoţi, de câini şi de dresori. Și toate acestea se anulau reciproc.”

„Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte. Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se cântă niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie sa cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp.”

„Uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară. V-aţi gândit vreodată că o aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări? Aşteptările diferă între ele ca oamenii.”

*

Pe 15 martie a.c., președintele României (în general, adept al truismelor[2]) decreta starea de urgență, inclusiv „măsurile care ar putea fi luate dacă situația o impune”: „Izolarea și carantina persoanelor provenite din zonele de risc, precum și a celor care iau contact cu acestea; măsuri de carantinare asupra unor clădiri, localități sau zone geografice; Închiderea graduală a punctelor de trecere a frontierei de stat; Limitarea sau interzicerea circulației vehiculelor sau a persoanelor în/spre anumite zone ori între anumite ore, precum și ieșirea din zonele respective; Interzicerea graduală a circulației rutiere, feroviare, maritime, fluviale sau aeriene pe diferite rute și a metroului; Închiderea temporară a unor restaurante, hoteluri, cafenele, cluburi, cazinouri, sedii ale asociațiilor și ale altor localuri publice; Asigurarea pazei și protecției instituționale a stațiilor de alimentare cu apă, energie, gaze, a operatorilor economici care dețin capacități de importanță strategică la nivel național; Identificarea și rechiziționarea de stocuri, capacități de producție și distribuție, de echipamente de protecție, dezinfectanți și medicamente utilizate/utilizabile în tratarea COVID-19; Limitarea activității spitalelor publice la internarea și rezolvarea cazurilor urgente:- urgențe de ordin I – pacienți internați prin Unități de primiri urgențe/Compartimente de primiri urgențe care își pot pierde viața în 24 de ore; urgențe de ordin II – pacienți care trebuie tratați în cadrul aceleiași internări (odată diagnosticați nu pot fi externați); pacienții infectați cu virusul SARS-CoV-2, respectiv diagnosticați cu COVID-19…”

Nimic explicit în ceea ce privește purtarea măștilor, atât în cazul „Art.2 – Pentru prevenirea răspândirii COVID-19 și realizarea managementului consecințelor, raportat la evoluția situației epidemiologice, pe durata stării de urgență este restrâns exercițiul următoarelor drepturi, proporțional cu gradul de realizare al criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (4): libera circulație; dreptul la viață intimă, familială și privată; inviolabilitatea domiciliului; dreptul la învățătură; libertatea întrunirilor; dreptul de proprietate privată; dreptul la grevă; libertatea economică”, cât și în cazul dispozițiilor „Art. 4 (4) Măsurile de primă urgență cu aplicabilitate graduală se dispun(…) potrivit evaluării realizate de Comitetul Național pentru Situații de Urgență, cu acordul prim-ministrului, pe baza următoarelor criterii: intensitatea transmiterii intracomunitare a COVID-19; frecvența apariției unor focare într-o zonă geografică; numărul de pacienți critici raportat la capacitatea sistemului sanitar; capacitatea și continuitatea asigurării serviciilor sociale și de utilități publice pentru populație; capacitatea autorităților publice de a menține și asigura măsuri de ordine și siguranță publică; măsurile instituite de alte state cu impact asupra populației sau situației economice a României; capacitatea de asigurare a măsurilor pentru punere în carantină; apariția altor situații de urgență.”

„Să vă-ntrebăm smerit, de vreți a ne-arăta” – întrebarea vizează, spre exemplu, autoritățile județului Iași, „De unde-ați nărăvit [3] povestea cu masca?”

[1] Tăcere, pustiu, singurătate, autoizolare, frică, fuga de lume (deopotrivă, fuga de sine), supravieţuirea într-un mediu ostil (din care, odată ajuns, direcţia către niciunde ar părea singura soluție)… Pe vremea în care frica ar fi copleșit orice urmă de normalitate, când „cobrele” erau gata să atace orice şi pe oricine iar „îmblânzitorii de cobre” deveniseră apariţii „vânătoreşti”, fugind de frică şi de coşmarul lumii reale, Bărbatul se trezeşte pe un peron părăsit/de unde nu mai pleacă trenurile, la marginea unei mlaştini, a unei păduri /dincolo de care se găsește un deşert de nemăsurat; întâlnește Femeia, fugită din cauza unei frici similare, doar că lumea ei este dominată de „dresorii de câini”/apăruţi în urma unei situaţii misterioase, care a indus starea de adâncă neliniște și de tulburare…

[2] Recentisim: „Stați acasă! Altfel, după sărbători vor fi înmormântări”… Truismele sunt afirmații atât de evidente încât nu mai este necesar să fie enunțate, cu excepția cazului în care sunt folosite ca aluzie sau ca expresie literară sau retorică…

[3] Într-adevăr, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) declarase, în primă instanță, că „măştile chirurgicale trebuie să fie rezervate personalului medical”, dar a deschis, apoi, calea spre utilizarea extinsă a măştilor, chiar artizanale, „cu scopul de a limita propagarea virusului”. Vreme îndelungată, măștile au fost considerate utile doar pentru cei cărora le-a fost transmis virusul, nu și pentru publicul extins…

Oricum, se subordonează, direct, Comitetul Județean… Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sau Comitetului Național pentru Situații de Urgență? Poate îmbrăca „totalitarismul” și accente regionale?