Decembrie 1989, între adevăr și mistificare

Publicat de nicolaetomescu, 22 decembrie 2021, 06:30

Decembrie 1989 / feature: Nicolae Tomescu

Dintr-o anume perspectivă, evenimentele din 1989 au reafirmat valabilitatea acordurilor de la Ialta/din 1945, cu o modificare: deplasarea cortinei de fier cu câteva sute de kilometri mai spre est… Acordul de la Malta[1] cuprindea, printre altele, şi înţelegerea dintre preşedinţii celor două mari puteri mondiale, privitoare la intervenţiile pentru înlăturarea regimului politic din România/o piedică în realizarea înţelegerilor. Bush ar fi arătat, cu acest prilej, că statele membre ale NATO „vor continua politica de restricţii în relaţiile lor cu România” şi solicita U.R.S.S. să procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor de ţiţei, gaz metan, minereuri de fier[2]. Occidentul era „mulţumit” doar cu împânzirea pieţii, iminentă în condiţiile previzibilei destabilizări ce ar fi urmat eliminării lui Ceauşescu; se pare că nu exista niciun interes pentru regimul capitalist în România, țara noastră fiind lăsată, mai departe, în sfera de interes a Moscovei[3].

*

Decembrie 1989 a fost recuperat de oameni împotriva cărora se presupune că evenimentele s-au îndreptat. Unii afirmă (nu ştiu dacă sunt foarte departe de adevăr) că evenimentele au avut drept scop să consolideze poziţiile acaparate prin forţă, cu sprijinul Armatei Roşii, de către o „oligarhie colonială” care a stăpânit România. „Oligarhia colonială”, clasă artificial creată de puterea de ocupaţie pentru a exercita, la faţa locului, mandatul de ocupant şi pentru a pune în valoare, a exploata, bogăţiile ţării, conţinea trei categorii: nucleul – o nomenclatură, nu foarte diferită de creaţia anilor ’45 ai secolului al XX-lea, în jurul căreia s-a strecurat o clientelă politică şi care  s-a amplificat prin parentelă, fiecare nomenclaturist căsătorindu-se, având copii, cumnaţi, cumătri intraţi parazitar în sistem. Oligarhia a mimat, graţie odraslelor trimise la studii prin Occident, comportamentele liderilor democraţi, a limitat democraţia la împrumutarea unei grile de criterii folosite pentru a stabili nişte norme, a împrumutat un anumit jargon tehnic, prin înlocuirea limbii moarte, de lemn, cu o alta – plină totuşi de expresii lipsite de sens, pur retorice. Lucrul acesta le-a permis să transfere confuzia atributivă şi patrimonială dintre Partidul unic şi Stat în situaţii personale pentru membrii grupului social[4].

*

Nu mă eschivez de la diagnosticarea situaţiei în care cred că ne-am complăcut/ne găsim. Oricum, este punctul de plecare pentru orice judecată cu privire la unghiurile de incidenţă. Din nefericire, evoluţia atinge doar domeniul imaginaţiei, iar, atunci când se schimbă, lucrurile îmbracă, adesea, aspectul ilarităţii. Ne copleşesc răutatea, lupta împotriva corupţiei (pe cât de hilară, pe atât de necesară), interesele transpartinice. Prea multe lucruri capătă o înfăţişare arbitrară, fiind rezultatul amestecului nefericit de viclenie, hazard, beţie a puterii. Populismul şi demagogia, corelative inevitabile ale democraţiei, induc în manifestări procedee şi revendicări patetice. Unii vor să (se) creadă că reprezintă poporul, că trebuie transferate asupra lor şi asupra „oamenilor lor” virtutea discernământului şi autoritatea deciziei. În lipsa educaţiei consistente, sunt manipulaţi oameni care încep să ia în serios ideile monstruoase; de fapt, acestea devin pretexte ale unor grupuri doritoare să pună mâna pe putere. Se propagă idei maniheiste care împart lumea în buni (adică „noi”) şi răi (adică „ei”); „răii” sunt și cei care se opun edificării paradisului terestru, deci trebuie urâţi şi lichidaţi (desigur, unii se prosternează, de-a dreptul, unor realități neconforme dezvoltării sociale și individuale). Mecanismul urii funcţionează pe orice schemă, iluziile continuă otrăvirea cugetelor. Foştii securişti ș.a. (ca ei) plus „clonele” mai tinere – dar la fel de iresponsabile, îşi propun să transforme, într-un infern, viaţa celor care nu sunt după chipul şi asemănarea lor; anumite știri trebuie să ocupe toate clipele oamenilor normali, pentru a-i împiedica să se regăsească…

[1] Din 2-3 decembrie (anul deja menționat)…

[2] Dictatorul român primea, despre toate acestea, note informative din partea Securităţii (el, probabil, nu mai era capabil sau, pur şi simplu, nu mai dorea să proceseze informaţiile); a primit note informative şi în legătură cu poziţia preşedintelui american care dorea să vadă lucrurile „mişcându-se” şi în România, Casa Albă fiind dispusă să execute toate presiunile necesare; avea știință şi despre afirmaţia/din septembrie 1989/ ministrului de externe german, Hans Dietrich Geenscher, potrivit căreia, în trei luni, România „va cunoaște evenimente importante”; nu-i era străină nici întâlnirea/6 decembrie 1989/ dintre Mihail Gorbaciov şi Francois Mitterand, în care Franţa ar fi cerut U.R.S.S. să se opună reunificării Germaniei („evoluţiile” din anul 1990 au schimbat destinul Germaniei)…

[3] Înlăturarea lui Ceauşescu, dorită de statele din Europa de Vest, s-ar fi realizat prin „revolta populară” – iniţiată şi întreţinută de serviciile secrete din Europa apuseană, Statele Unite ale Americii şi Israel, un rol avându-l cele din Ungaria (țară care nutrea tendinţe revizioniste); acolo ar fi fost organizate şi ar fi funcţionat „lagăre de pregătire” specifice unor comandouri care au acţionat la Timişoara, impulsionând revolta populară împotriva măsurilor de austeritate excesivă luate de regimul dictatorial…

[4] Aşa s-a produs, spre exemplu, prima privatizare „împlinită” până la alegerile din ’96 (secolul trecut). Împărţirea s-a făcut prin următorul mecanism: toate finanţele au fost în mâinile fostei Securităţi, depozitele în devize ale BNR şi averile structurilor bancare româneşti, pe lângă cele din străinătate; băncile având relaţii reciproce, schimburile comerciale ale românilor antrenau, prin exporturi, depozite în bănci aflate în exteriorul României. Banii au fost încredinţaţi unor cadre specializate sau considerate a fi „pline de talent”, aşa cum ni s-au înfățișat/se înfăţişează „milionarii de carton”…