Despre Adrian Păunescu…
Publicat de nicolaetomescu, 20 iulie 2017, 07:55
A pune în cauză necesităţile culturii, a le înţelege, evitând riscul de a le transforma în fetişuri, rămâne – probabil – singura cale de a le transforma în sursă a libertăţii. Frica de a gândi sau pretenţia de a gândi „mai presus de toţi ceilalţi” este un mod de a renunţa să devii liber. Dogmatismul pune în pericol nu numai limbajul; nu putem fi liberi decât cucerindu-ne în fiecare zi libertatea; nu putem fi liberi decât lucizi. Cultura se declină ca o activitate oarecare, facultativă şi marginală, ea reprezintă şansa transformării mentalităţilor. Ar fi ideal să preţuim valorile de altădată, fără a dispreţui valorile prezente. Ar fi perfect să producem efecte. Ar fi moral să punem în valoare; fără ostentaţie.
Iată de ce intenționez concentrarea actului livresc de conștiință pe amintirile legate de Adrian Păunescu[1], urmărind promovarea spiritului critic și, mai ales, a culturii…
*
S-a născut[2] la 20 iulie 1943, în comuna Copăceni, județul Bălți (Basarabia/actualul raion Sîngerei din Republica Moldova). Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca (județul Dolj); a făcut studii liceale în Craiova și București. A urmat Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (1963-1968); bursier, pentru un an, al Universității din Iowa-SUA (1970-1971).
A lucrat în presa scrisă[3] ca redactor la revistele Amfiteatru (1966-1968), România literară (1967-1970; redactor-șef adjunct) și Luceafărul (1970-1972). Din 1973 până în 1985 a fost redactor-șef al revistei „Flacăra” din fruntea căreia a fost destituit în iulie 1985[4]. Nu numai interpretarea cântecelor avea nevoie şi de aşa-numiţii amatori (care pot deveni profesionişti) – pentru a se feri de plictiseală, de aroganţă. Asta a realizat, respectând proporțiile și contextul, „Cenaclul Flacăra”[5].
Între anii 1970 şi 1980, devenise o figură importantă în presa românească. Cenaclul pe care l-a înfiinţat, revistele pe care le-a coordonat au exercitat o atracţie indiscutabilă asupra tineretului şi a vieţii publice din România. De multe ori, însă, colegii de breaslă au făcut referiri la poeziile sale, care îl lăudau pe Nicolae Ceauşescu. Să fi avut dreptate Mircea Dinescu atunci când scria despre destinul absolut dramatic al lui Adrain Păunescu: „Şi-a acoperit gingăşia cu care-l înzestrase natura cu materia care deborda din el”? Cu certitudine, a avut admiratori şi detractori (principala cale de atac la adresa personalitatii sale privește activitatea politică); unii au uitat nopţile, ceilalţi nu și-au amintit zilele; niciunul nu îi poate contesta talentul[6].
Despre Adrian Păunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal în literatură, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Adevărat, ani în șir, a acompaniat şi a justificat prin versurile sale ideologia oficială a regimului comunist, a fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceauşismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici).
Între 1966 și 1968, Adrian Păunescu a fost secretar al organizației UTC-Uniunea Scriitorilor din România; în august 1968 a devenit membru al PCR. După 1989 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii, condus de Ilie Verdeț (din august 1992), devenind prim-vicepreședinte (1995-1998) și președinte executiv (1998) al formațiunii politice. În 1996 a fost desemnat candidatul perdant al PSM la alegerile prezidențiale. La 21 septembrie 1998 demisionează din toate funcțiile deținute în PSM. Membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit Partidul Social Democrat, a fost senator PSM de Dolj (1992-1996) și reprezentant al României la Consiliul Europei (1993-1996)[7]. În legislatura 2000-2004 a fost senator PSD de Dolj, iar la alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2004 a obținut un nou mandat de senator, reprezentând de această dată județul Hunedoara. De-a lungul celor trei legislaturi, Adrian Păunescu a fost președintele Comisiei senatoriale pentru cultură, culte, artă și mijloace de informare în masă. Adrian Păunescu a candidat la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, vizând un al doilea mandat de senator de Hunedoara, dar nu a mai intrat în Parlament.
Ca poet[8], a debutat în revista „Luceafărul” (1 mai 1960); editorial, cu volumul Ultrasentimente (1965). A scris și literatură pentru copii, proză fantastică (Cărțile poștale ale morții, 1970), reportaj (De la Bârca la Viena și înapoi, 1982). „Poezia sa” – crede Marin Sorescu – „este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine fățișă; am putea spune pledoarie și în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile; când Adrian Păunescu își arată colții, e un autor de pradă: inerția, vechi apucături, îndărătnici și sfătuitori de ocazie sunt sfâșiați în largi hiperbole, făcuți cu miere și oțet și puși pe munți la uscat, în priveliștea lumii; dar imediat spectacolul liric e punctat de o ieșire lirică, la fel de grandioasă; multe versuri îți rămân în minte și farmecul lor e greu de explicat”.
O umbră se-nchide în mine,
O umbră prin mine trecu,
E-atâta de rău, că e bine,
E-atât de mult „da”, că e „nu”.
Bocovia-şi iese din sine
Şi râde în „a” şi în „u”,
O umbră în viaţă mă ţine
Şi umbra aceea eşti tu.
În ultimul interviu acordat AGERPRES, la 17 iulie 2009, Adrian Păunescu declara: „Eu nu aș fi vrut neapărat să împlinesc 66 de ani. Vroiam să o ia înapoi ceasornicul, să o ia înapoi calendarul, numai că nu se poate, și atunci, fatalmente, trec prin această încercare. 66 de ani înseamnă și mai multă tristețe, și mai multă responsabilitate, și mai multă speranță, pentru că eu sunt de ani și ani victima nobilă a unui pariu cu istoria. Eu am tot spus că nu vreau să mor înainte de a vedea o țară a tuturor românilor din toate provinciile lor natale(…) Ce era dacă eram numai poet? Care era substanța scrisului meu, să zicem așa, a operei mele? Nu era nimic. Era un vid coafat. Eu am împrumutat din durerile contemporanilor mei, mi-am împrospătat propria durere cu durerea contemporanilor mei. Am fost în permanentă relație cu neamul meu. Am fost în incendiu. Am trăit iubind și, cum am zis despre Bob Dylan, ‘Și am murit trăind”.
[1] Vezi, pentru completare, https://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_P%C4%83unescu
[2] A murit în ziua de 5 noiembrie 2010, la Spitalul de Urgență Floreasca din București, unde fusese internat (26 octombrie 2010) cu probleme cardiace, renale, hepatice și respiratorii…
[3] De-a lungul anilor, a desfășurat o activitate prolifică în postura ziaristului. A colaborat la: „România liberă”, „Scânteia tineretului”, „Magazin”, „Săptămâna”, „Luceafărul”, „România literară”, până în 1990, și, după liberalizarea presei din decembrie 1989, la „Românul”, „Libertatea”, „Pro Sport”, „Gazeta sporturilor”, „Republica”, „Timpul”, „Sport Star”, „7 Zile”, „Jurnalul național”, „Sportul românesc” etc. Realizator de emisiuni social-culturale la Televiziunea Română (1971-1981), al emisiunii radio Cenaclul Flacăra (1980-1985); proprietar, fondator și președinte-director general al Editurii și Fundației „Adrian Păunescu” SRL (din 1990). A condus revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”.
A primit premii și distincții pentru poezie și activitate jurnalistică, dintre care menționăm: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1968-1971); Ordinul Crucea Germaniei (1973); Meritul Cultural — clasa a doua (1979); Premiul Academiei Române (1983); Premiul pentru literatură decernat de Revista Literatură și Artă de la Chișinău (1994); Premiul pentru poezie al Centrului Internațional Ecumenic și al Băncii Religiilor (1995); Premiul Fundației Damian Ureche pentru poezie (1996); Premiul Fundației ”Niște țărani” 1999; Diploma și Trofeul Fundației ”România 2000”, Premiul „Soarele de Aur”, în cadrul celei de-a XV-a Gale a Premiilor Revistei „Ambasador” de la Târgu Mureș (2008)…
[4] Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985, însă Adrian Păunescu devenise cunoscut şi pentru criticile la adresa puterii, un exemplu fiind poemul „Analfabeţii”, publicat în 1980, în Flacăra…
Am scris un articol despre seara de 15 iunie 1985, atunci când tribunele fostului stadion „Petrolul” din Ploiești se umpluseră până la refuz. Show-ul, început la ora 18:00, s-a întins până către miezul nopţii, atunci când o furtună violentă a declanşat drama. De aici, versiunile se caracterizează prin confuzie. Se pare Păunescu a fost avertizat de electricieni să întrerupă evenimentul, deoarece sistemele electrice nu erau împământate; ar fi refuzat să ia în calcul sugestiile celor din stafful său, lăsând spectacolul să-și urmeze cursul, sub o furtună teribilă, care nu a înspăimântat însă lumea adunată; ar fi dat chiar dispoziţie ca porţile să fie închise… Fenomenul fizic care constă în întreruperea accidentală a curentului electric într-o rețea prin stabilirea unui scurtcircuit a aruncat în beznă întreaga arenă. Panicaţi, oamenii au început să se înghesuie către ieşirile înguste, cu o capacitate de defluire precară. S-a creat o busculadă a nopții și a morții, cu cinci victime plecate în neființă şi zeci de răniţi; s-au călcat în picioare, în special spectatorii de la tribuna întâi, cei aflaţi la baza scărilor având de suferit în cea mai mare măsură – din rândurile lor au rezultat victimele (numărul real rămane necunoscut). „Presa” a trecut sub tăcere incidentul dramatic, deși Miliţia, Securitatea, Partidul s-au interesat, îndeaproape, iar oraşul vuia de ambulanţe, deopotrivă cu faptul că victimele au înțesat spitalele ploieştene; desigur, comuniștii au profitat de eveniment – inclusiv de unele excese ale celui care a scris și a făptuit așa cum respira – pentru stoparea fenomenului (acesta luase amploare, mulţimile de tineri devenind stânjenitoare pentru Sistem). Pamfletul anti-Păunescu a apărut prin anii ’80 ai secolului trecut. În condițiile în care cenaclul era interzis – ca urmare a incidentului, Păunescu trimis într-o redacţie a unei publicaţii culturale, pamfletul circula xeroxat, fiind difuzat şi la „Radio Europa Liberă” (în lectura lui Neculai Constantin Munteanu). Unii îl atribuiau, după stil, lui Eugen Barbu[4] (C.V. Tudor i-a at paternitatea / Fleica şi Drapelul, Folkul şi Porcul! Iată programul său electoral. De o asemenea manieră scria, probabil, Eugen Barbu, despre Adrian Păunescu… Nemţii au un termen aparte pentru un (re)sentiment, căruia nu i-am găsit echivalentul în limba română – Schadenfreude (înseamnă plăcerea pe care o primeşti atunci când nenorocirea îl bate pe altcineva); tradiţia noastră populară reaminteşte de un proverb potrivit pentru sentimentul Schadefreude în rândurile românilor, indiferent că ei sunt scriitori sau analfabeți – „râde hârb de oală spartă”)… În 26 mai 2008, Adrian Păunescu a repornit, tot de la Ploieşti, caravana cenaclului, în versiune post-revoluţionară (evenimentul a fost găzduit de Casa de Cultură a Sindicatelor, iar la spectacol au participat circa 500 de tineri)….
[5] Fenomen cultural din anii 1970 și prima parte a anilor 1980, îngemănând poezii/versificări spontane și versuri ale consacraților, muzica timid îngânată de debutanți anonimi, care urcau pentru prima dată pe scenă, cu piese deja cunoscute ale unor formații sau grupuri muzicale, ale unor soliști deja afirmați, „Cenaclul Flacăra” a delectat publicul cu abordări oarecum eclectice (melodii populare, muzică clasică, folk și rock). Din 1973 (prima oară) până în 1985 (ultima oară) au avut loc 1.615 spectacole de muzică și poezie (6 milioane de spectatori).
https://www.youtube.com/watch?v=UejMK3xTwV8
[6] S-a găsit, totuși, eseistul Andrei Cornea. La ora când Adrian Păunescu se pregătea pentru întâlnirea cu pământul, TVR transmitea în direct o emisiune – se vorbea despre calitatea de versificator, făcut praf și pulbere, inclusiv prin lipirea etichetei de poet mediocru (pe care nici Eugen Barbu nu îndrăznise să o folosească în campania anti-Păunescu din ”Săptămâna”)…
[7] Observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Croația (1995), vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.
[8] A publicat numeroase volume de versuri, printre care: ”Mieii primi” (1967), ”Fântâna somnambulă” (1968), ”Istoria unei secunde” (1971), ”Repetabila povară” (1974), ”Pământul deocamdată” (1977), ”Manifest pentru sănătatea pământului” (1980), ”Iubiți-vă pe tunuri” (1981), ”Rezervația de zimbri” (1982), ”Totuși, iubirea” (1983), ”Viața mea e un roman” (1987), ”Sunt un om liber” (1989), ”Poezii cenzurate” (1990), ”Româniada” (1993), ”Front fără învingători” (1995), ”Infracțiunea de a fi” (1996), ”Tragedia națională. Sonete și alte poezii noi” (1997), ”Deromânizarea României” (1998), ”Cartea cărților de poezie” (1999) (integrala poeziilor apărute în volume, cu un capitol de versuri inedite), ”Până la capăt” (2002), ”Liber să sufăr” (2003), ”Din doi în doi” (2003), ”Antiprimăvara” (2005), ”Un om pe niște scări” (2006), ”De mamă și de foaie verde” (2006), ”Copaci fără pădure” (2006), ”Vagabonzi pe plaiul mioritic” (2007), ”Rugă pentru părinți” (a IV-a ediție, 2007), ”Încă viu” (2008), ”Libertatea de unică folosință” (2009)…
