Despre huțuli
Publicat de nicolaetomescu, 13 iulie 2018, 18:24
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=scL3YKvZvsU[/youtube]
Huţulii reprezintă un grup etnic[1] care trăieşte în Bucovina, Maramureş, Transcarpatia şi Pocuţia…
Au migrat[2] – din Galiţia în Bucovina şi în Maramureş… În judeţul Suceava, huţulii – care aveau un mod liber de a trăi[3] – locuiesc în comunele Breaza, Brodina, Izvoarele Sucevei, Moldova-Suliţa, Moldoviţa, Ulma, Moldovița și Vatra Moldoviţei, toate din apropierea graniţei cu Ucraina; în Maramureş, au întemeiat comunităţi în comunele Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova, Vişeu de Sus…
Dincolo de faptul că i-a fascinat pe unii scriitori[4] și istorici[5] români, comunitatea huțulă este inclusă marii familii slave[6], predominant ruteană și ucraineană[7].
Oficial, numele de huţul[8] apare, pentru prima dată, în 1817; până atunci, erau etichetaţi impropriu – ruteni, rusneaci; huţulii s-ar aseamăna cu rutenii în ceea ce privește limba[9] şi unele obiceiuri[10], dar s-ar deosebi de aceştia prin fizionomie şi religie…
[1] Fără a fi ruși, ucraineni, polonezi, vorbind o limbă (idiom) greu de recunoscut, au învățat românește… Ioan Nistor aprecia că „patria străveche a huţulilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice. De acolo huţanii au trecut pe la începutul veacului al XVII-lea, apa Ceremuşului spre a se aşeza în Carpaţii Moldoveneşti şi anume mai întâi la Câmpulung Rusesc (Dovhepole) şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila în sus ei au sălăşluit în Putila, Dihtenet, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut valea Sucevei la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au coborât, cu o bifurcaţie la Cârlibaba, iar cu alta pe Moldova (Izvoarele Sucevei) în jos până la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe Boul (Valea Boului, n. n), Ostra şi Gemenea” (I. Nistor, 1997)… Marele noatru istoric scria: „Patria huțanilor trebuie căutată în Munții Pocuției, de unde apoi ei se lățiră și asupra Munților Bucovinei. Aceștia adăposteau o populație română foarte rară… Astfel, ei se strecurară peste hotar, azi unul, mâine altul, până ce numărul lor spori la câteva mii de familii…” Este dificil (chiar imposibil) de susținut datarea exactă a exodului din Galiția Orientală a strămoșilor huțulilor, parte din cauza caracterului său mixt și aleatoriu, parte a greutăților cu care am putea ilustra, în zilele noastre, o demarcare etnică precisă a frontierelor vechilor state ale Europei medievale. Expedițiile militare, din arealul galițian, ale domnilor moldoveni (Ștefan cel Mare sau urmașii voievodului – Bogdan al III-lea, Petru Rareș, Ioan Vodă) ar fi dus și la o colonizare cu populație de origine ruteană în Moldova; colonizarea este probabilă și dacă ne gândim la administrarea, temporară, a Pocuției (aceiași domni la care făceam referire), garanție a împrumutului de 3.000 de ruble de argint pe care regatul polon era dator să-l întoarcă vistieriei Moldovei). Primele documente scrise ale vremii accentuează ambiguitatea etnică – ele fie întăreau anumite proprietăți, fie atestau nemulțumirea locuitorilor regiunii în legătură cu dările excesive impuse de stăpânii locurilor/fără să surprindă specificul etnic local. Oricum, se apropie de certitudine existența unei vieți de obște incipientă în arealul de astăzi al huțulilor din Bucovina… Abia după ocuparea provinciei de austrieci, noua administrație începe să ofere date clare, fiind atestate – din punct de vedere istoric – și primele sosiri masive ale huțulilor (sau huțanilor) în zonă; anumite hărți, studiile antropologice și demografice, recensămintele vremii confirmă faptul că aceștia au fost lăsați de austrieci să ocupe valea Bistriței Aurii, văile superioare ale râurilor Moldovița, Suceava, Moldova – aici (și în nordul Maramureșului) îi găsim majoritari…
În nord-vestul Bucovinei și în Maramureș, nou-veniții au găsit teritorii întinse, împădurite, nelocuite de români, drept consecință „au luat cât au putut”; astăzi, în satele de huțuli se vorbește despre modul simplu în care primele familii stabileau suprafața de pădure pe care puneau stăpânire: cercul pe care îl putea străbate și închide un călăreț într-o singură zi…
[2] Huţulii provin din Galiţia; au părăsit teritoriul regiunii invocate pentru a migra în nordul Bucovinei (din cauza birurilor, a serviciului militar istovitor, a problemelor economice, presiunea demografică prin suprapopularea regiunii Ivano-Frankivsk), dar şi deoarece polonezii, apoi austro-ungarii au încercat catolicizarea Galiţiei iar huţulii sunt ortodocşi)… Migraţia huţulilor din Galiţia în zona muntoasă a Bucovinei a început prin anul 1786, atunci când Bucovina a devenit parte a Imperiului Austro-Ungar; având drept principala ocupație păstoritul sau lucrul în calitate de zilieri pe pământurile mănăstirilor, stabilirea lor a fost favorizată şi de faptul că, la sfârşitul secolului al XVII-lea, graniţa dintre Moldova şi Polonia fusese desfiinţată… Primele date statistice despre huţulii din Bucovina provin de la începutul secolului al XVIII-lea; ca urmare a unui recensământ, s-a constatat că din cele 14.350 de familii, 11.099 erau românești, 1.261 formatre din ruteni şi 1.112 din huţuli; la începutul secolului al XX-lea, se estima că în Bucovina ar fi fost circa 25.000 de huţuli… În zilele noastre, datele demografice sunt mai mult decât discutabile; la recensământul din anul 2002, huțulii, nerecunoscuți ca etnie, au avut două „opțiuni”: să se declare fie ucraineni, fie români – posibil ca aproximativ 17.000 de suflete să ne apropie, ca cifră, de realitate…
[3] Comunitate izolată, de foști oameni liberi ai pădurii (care și-au câștigat faima de indivizi sălbatici, mândri, orgolioși, au creat renumita rasă de cai); dintre un ucrainean, un rutean și un român, indiferent de asemănări, huțulul a fost omul liber al padurii, proscrisul, braconierul, solomonarul (până recent, puțini au contestat etosul acestui neam; Marcel de Serres a contrazis faima lor de hoți și de tâlhari de vite, afirmând – în 1814 – despre acest popor al muntelui: „Huțulii locuiesc în Munții Galiției, nu urmează nicio religie, dar se deosebesc prin bunăvoința și dragostea lor de pace; toate încercările făcute până astăzi de a-i civiliza n-au dat roade… ” Modul liber de viaţă s-a pierdut odată cu dezvoltarea societăţii, aceasta din urmă contribuind la schimbarea felului în care au ales să trăiască huţulii; urmașii foștilor transfugi galițieni par să fi „capitulat” în fața vremurilor…
[4] Aceștia au remarcat etnia huţulă… „Huţulii duc o viaţă de pasăre pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi, pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi” (astfel îi descria Mihai Eminescu pe huţuli); „Noi, huţanii, am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele” (scria Mihail Sadoveanu în povestirile vânătoreşti reunite sub titlul Ţara de dincolo de negură); „Deprinşi cu sihăstriile, înfrăţiţi cu ţinuturile fără poteci, din zonele înalte ale munţilor, au supravieţuit ageri şi vicleni într-o lume în care doar cei mai puternici au şanse. De când se ştiu, huţulii trăiesc într-o încrengătură de neam care îşi lasă moştenirea de spiritualitate şi tradiţie de la bunici la nepoţi. Poveşti stranii încrustate cu întâmplări trăite aievea, frumoase ca un toiag împodobit cu spire de alamă, cu tâlcuri ascuţite ca o gură de baltag, întâmpină nopţile lungi de iarnă şi nopţile scurte de vară, deopotrivă. Firescul şi naturalul se împletesc, dând naştere unei armonii desăvârşite” (Casian Balabaşciuc, Stranii povestiri huţule)…
[5] Amintesc și prezumțiile lui Nicolae Iorga (1938)/„Sigur este că sunt niște mari bețivi, niște stricați fără pereche și că mor după cârpe roșii”/, studiile istorice și lingvistice care au alimentat o teorie populară a originii române a huțulilor, opusă altor păreri, unele dintre ele tot românești/argumentate științific, încercau să demonstreze originea pur slavonă a acestora; alte opinii – descinderea din civilizațiile celtice vechi sau slavizarea unor triburi de uzi, cumani, mongoli – adâncesc controversele studiilor asupra etniei huțule, extinse pe teritoriul a patru țări/ Ucraina, Polonia, Slovacia, România/; în aproximativ același areal locuiesc alte trei populații alpine – boikii, lemkii si goralii – fiecare cu origini la fel de controversate… Istoricii Ion Nistor, R.F. Kaindl, G.V. Asbot, A.Ficker, E.Kolbenheuyer, precum şi lingviştii Ion Patruţ, Vintilă Mihăilescu, Corneliu şi Aspazia Reguş, Ion Robciuc, Ion Lobiuc, Timofie Macovei, le-au atribuit huţulilor o origine incontestabil slavă, în timp ce L. Wierzbecki, George Bogdan Duica, B. Auerbach se pronunţă pentru o categorică deosebire a huţulilor de ruteni, adică de ucraineni; Dimitrie Onciul i-a considerat urmaşi ai cumanilor slavizaţi; A. Basmakov i-a socotit de origine caucaziană, scitică; Mihai Iacobescu, de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, în cartea sa Din istoria Bucovinei (Editura Academiei Române/1993), trimite la George Nimigeanu, Huţanii din Bucovina, abordarea multidisciplinară, documentată, completă şi argumentată, privind numele, originea, aşezarea geografică, ocupaţiile, istoricul populaţiei, concluziile studiilor istorico-geografice, antropologice şi etnografice; cercetările antropologice, începute de J. Weisbach, continuate de Kopernicki, susțin că datorită izolării geografice, huţulii, şi-au menţiunt, într-o mare măsură, puritatea arhaică a rasei lor; culoarea negricioasă a feţei lor şi părul închis la culoare depaşeste 84% la bărbaţi şi 75% la femei, culoarea ochilor corespund culorii pielii: bruneţii au, adesea, ochii negrii sau căprui, blonzii au ochi albaştri. Cercetatorul Fedir Vovk susţine: „rasa brunetă la ei a început să se amestece cu cea blondă nu demult”, şi „n-a avansat prea departe” (1904, la data cercetărilor). Iată cum se poate vorbi despre huţuli bucovineni din raioanele Vijnita şi Putila a regiunii Cernăuţi, huţuli galiţeni din raioanele Verchovena, Kosiv, Kolomeia, Nadvimea, Iaremcea a regiunii Ivano-Frankivsk, raionul Rachiv a regiunii Transkarpatia (Ucraina), iar în Romania de comunele Izvoarele Sucevei, Brodina, Ulma, Moldoviţa, Vatra Moldoviţei, Breaza, Moldova-Suliţa, Carlibaba, precum și cele 3 (trei) sate de pe valea Vişeului, judeţul Maramureş, respectiv Bistra, Crasna şi Valea Vişeului. Denumirea satelor: Rusca, Ruşii pe Boul (acum Paltinu), Ruşi-Moldoviţa, Ostra, Cruhla, Bistra, Crasna, Ploscii, Dubivsca, Bobeica, etc. ar fi un sprijin pentru teoria potrivit căreia în aceste localităţi a locuit sau locuieşte o populaţie de origine slavă…
[6] Conceptul de huțul este atât de diluat, încât certitudinea de a fi român pare să fi devenit fundamentală pentru comunitate; încercările de dialog cu alt sens încep și se termină: „Suntem o corcitură”…
[7] „Huţulii din Carpaţi ca şi toţi ucrainenii, ţin de tipul dermatoglific est-european… grupurile antropologice locale (Subkarpatia, Bucovina, Transkarpatia) sunt aproape identice unul cu altul şi constituie variantă a tipului antropologic carpatic, ce intră în componenţa slavilor de est şi de vest, de ev mediu şi din zilele noastre…” (lucrare despre huţuli „Hutulscina Istoryko-etnohraficne doslidzenja” Kiev 1987 / în română, „Huțulscina. Cercetări istorico-etnografice”)…
[8] Etimologia cuvântului „huțul” sau „huțan” nu este, la rându-i, prea sigură: „cel care se leagană”, „cel care umblă cu pușca prin pădure” (potrivit cercetărilor sociologilor Paul H. Stahl și Paul Petrescu), „nomad, migrator” sau o derivare lingvistică pentru cei care susțin descinderea huțulilor din neamul turcic al uzilor…
Nicolae Iorga, cu toate derapajele sale cunoscute, a scris că numele derivă din cuvântul „huţ”, peiorativ dat de populaţia de la şes, care se ocupa cu agricultura, celei de la munte, care se ocupa cu păstoritul. Acest cuvânt este analog celui de „moţ” (rom) şi „cut”, pe care străinii l-au transformat în huculy“ (N. Iorga, 1935). Cuvântul trebuie să-şi fi menţinut în părţile nordice nuanţa de „huţ”, iar spre sud şi vest cea de „moţ”, asemenea cuvântului Vorona care are forma aceasta spre nord, cea de Voroneţ spre vest şi Vrancea spre sud. Gh. Nimigeanu conchide: numele de huţani” este dat de populaţia de la şes acestor munteni; la început, numele de „Huţ”, de unde derivă şi cel de huţul, a avut sens peiorativ, dar cu timpul acest înţeles s-a ameliorat şi s-a extins asupra întregii populaţii muntene, care prezintă anumite caractere distincte faţă de alte populaţii cu care vin în contact; cu atât mai mult este întărită această părere cu cât muntenii din alte părţi, Moţii din Apuseni, şi-ar trage numele din cuvinte care la început au avut sens peiorativ (I. Nistor, 1997). La acea vreme, populaţia „nu corespundea mărimii existente a terenului”, mulţi „ţărani îşi vindeau o parte a imaşurilor şi păşunilor străinilor” (T. Bălan, 1929)…
[9] Conform Dicţionarului Explicativ, „huţúl”, -ă, huţuli,-e, persoană care face parte dintr-o populaţie slavă din regiunea muntoasă de la izvoarele Siretului şi Ceremuşului şi care vorbeşte un dialect ucrainean; huţan (2). 2. Adj. Care aparţine huţulilor (1), privitor la huţuli (din ucraineanul „hucul”).
Opinia celor mai mulți lingviști şi istorici este că huţulii sunt de origine slavă, vorbesc un dialect al limbii ucrainene, dar păstrează în limba lor influenţe germane, polone şi, în ultimul timp, românești; fenomenul poate fi explicat: germana a fost limba oficială a Imperiului habsburgic, polonezii au fost vecini şi, petru o perioadă limitată, au stăpânit teritoriile Moldovei de Nord, unde locuiau huţulii, românii aveau dreptul asupra teritoriilor Carpaţiilor păduroşi, unde locuiau împreună cu huţulii. După decembrie 1989, Mugur Andronic, arheolog, expert la Complexul Muzeal Bucovina, laureat al Academiei Romane, în lucrarea sa Huţulii – o minoritate din Bucovina, pe baza unor izvoare scrise, a încearcat să lămurească unele aspecte istorice, arheologice, antropologice şi lingvistice ale acestui grup etnic; Andronic a preluat concluziile lingvistului I. Pătruţ, care a studiat dialectul huţul din valea superioară a Sucevei, constatând că nu există nici o trăsătură fonetică romanească în graiul huţul…
Alții consideră că limba huțulă, fără alfabet scris, este unică, diferită de ucraineană și de dialectul rutean, cu influențe poloneze și împrumuturi românești vechi (se identifică multe elemente romanice), mai ales pentru inventarul pastoral: stepyn (stapan), cobán (cioban), vátax (vataf), bryndza (brânză de oi frământată), zyntyca (jintiță); limba huțulă este pe cale de dispariție, fiind vorbită, între fruntariile României, din ce în ce mai rar de segmentul tânăr, deopotrivă supusă schimbărilor provenite din limbile română și ucraineană (studiată în școală drept limba străină a majorității elevilor huțuli) – rezultă și posibilitatea de a învăța un dialect modificat, în pericol de a fi confundat cu limba ucraineană… R. F. Kaindl, fost profesor de istorie la Universitatea din Cernăuţi/în perioada austriacă, susţinea că huţulii sunt „sciţi romanizaţi şi apoi slavizaţi”; acest lucru fiindu-i neclar, revine, susţinând că ar fi „rămăşiţele slavizate ale sciţilor, goţilor, cumanilor sau mongolilor” sau că „ar descinde din români şi ruteni”, mulţumindu-se la urmă să constate că „prin vorbă, aşezări, moravuri şi obiceiurile de toate zilele sunt slavi (Viena, 1891, citat de I. Nistor, 1997). Kalužniacki (citat de I. Nistor, 1997) atribuie huţulilor origine cumană, derivând numele „huţul” din „(g)uzi”-cumani slavizaţi în zona Carpaţilor Nordici, lucru puţin probabil în condiţiile în care cumanii, popor de stepă, nu s-ar fi putut adapta traiului la munte; în favoarea acestei ipoteze ar pleda cultul huţulilor pentru cal, singurul şi indispensabilul mijloc de locomoţie al locuitorilor de stepă. Bazându-se pe toponime, terminologie pastorală, port şi acel ton valah, valachischer klang, care se întâlneşte la huţuli şi români, se afirmă că strămoşii huţulilor au fost o populaţie care vorbea româneşte, dar numele derivă, totuşi, de la uzi (cumani). În aceeaşi ordine de idei a încercat Korzeniowschi, la 1845, să deducă numele de huţul de la „koculi” = nomad, derivat din „kociovati”/a nomadiza; huţulii înşişi considerau o injurie la adresa lor, susţinând că apelativul se aplică numai cailor huţuli, huţanii supărându se când li se spunea pe nume (secolul al XIX-lea); la acea vreme, ei îşi spuneau „ruski liudi” (oameni ruşi), „chrestiani” (creştini), „hirski” (munteni) sau „verhovinţi” (locuitori ai piscurilor de munte). Într-un studiu asupra relaţiilor lingvistice ruteano-române, publicat în 1926, Jan Janow susţine: „particularităţile idiomelor huţule arată că huţulii reprezintă un amestec al vechii populaţiuni româneşti cu acele resturi de populaţie lehitică (poloneză) care, sub presiunea popoarelor din răsărit (slavii de est), s-au desprins din trunchiul populaţiei lehitice ce tindea spre apus şi s-au abătut în Carpaţi”. Pare a fi posibil, dovadă că substratul românesc, din respectivul conglomerat etnic, s-a păstrat în limba huţulă şi în toponimia munţilor de pe valea Ceremuşului (Bucovina de Nord care, după ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940, „devenise” teritoriu sovietic şi, după 1991, ucrainean), a Moldovei şi a Sucevei superioare. Kalužniacki notează: „Sigur rămâne numai faptul că strămoşii huţulilor erau un popor de limbă română”, susţinând originea lor daco-getică sau română. Elementele lingvistice (glugă, cheptar, zgardă, bărbânţă, bouar, vataf, fiu, flăcău, bucată, arcan, colibă, urdă, chiag, armăsar, brânză, jintiţă, păcurar şi alte multe cuvinte cu originea în păstorit, ocupaţie tradiţională a locuitorilor regiunii românești), din spaţiul locuit de huţuli, constituie argumente pentru ideea anteriorității românești în detrimentul sosirii slavilor. Denumirile de munţi, râuri, sate (Izvor, Măgura, Feredeu, Chicera, Lucina, Arşiţa) sunt, de asemenea, româneşti. „E adevărat că numărul cuvintelor româneşti din graiul huţulilor e destul de mare. Fără îndoială că însemnata influenţă românească, lexicală asupra graiului huţul nu poate fi urmarea numai a unui contact lateral, între români şi huţuli. Îndeosebi multe numiri topice de origine românească de care sunt pline regiunile locuite de huţuli arată în mod categoric urme de aşezări româneşti în acele locuri… Graiul huţul face parte integrantă din grupul graiurilor ucrainene carpatice” (I. Pătruţ, citat de T. Bănăţeanu, 1975). Legăturile huţulilor cu românii atestă preluarea unor elemente lexicale româneşti de către huţuli încă din secolul al XI-lea (T. Bănăţeanu, 1975) – împrumuturi pe care le-au făcut huţulii de la români, niciodată invers. Dezvoltând ideea, observăm că, în plan etnografic, influenţele româneşti sunt foarte puternice (şi dinspre Moldova, şi dinspre Transilvania). Acelaşi mod de viaţă explică asemănările în domeniul etnografic. Tipul de casă, inventarul păstoresc şi terminologia pastorală le aflăm şi în Ucraina, dar nu şi la alte populaţii slave din nord şi est (T. Bănăţeanu, 1975). După cercetări aprofundate, Ioan Nistor, apreciază că patria străveche a huţulilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice. De acolo huţanii au trecut pe la începutul veacului al XVII-lea, apa Ceremuşului spre a se aşeza în Carpaţii Moldoveneşti şi anume mai întâi la Câmpulung Rusesc (Dovhepole) şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila în sus ei au sălăşluit în Putila, Dihtenet, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut valea Sucevei la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au coborât, cu o bifurcaţie la Cârlibaba, iar cu alta pe Moldova (Izvoarele Sucevei) în jos până la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe Boul (Valea Boului), Ostra şi Gemenea” (I. Nistor, 1997)…
[10] Multe dintre obiceiurile huţulilor s-au păstrat şi astăzi în satele bucovinene; cele mai importante tradiţii aduse de huţuli şi păstrate în Bucovina sunt încondeierea ouălor de Paşte şi împodobirea bradului de Crăciun…
