Despre Norman Manea, Casa Melcului (I)
Publicat de nicolaetomescu, 14 august 2016, 19:36
Despre Norman Manea,
Casa Melcului (Dialoguri), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999
Orgoliul celor mici constă în a vorbi totdeauna despre persoana lor. Iată de ce prefer oamenii înzestraţi care înţeleg spiritul altora, fără a-şi anula personalitatea. Cazul lui Norman Manea…
Din start, nu împărtăşesc – în întregime – punctul de vedere referitor la semnificaţia interviului: „a devenit (…) un fel de de interogatoriu public, manipulat adesea publicitar pe piaţa valorilor excesiv fluctuante, fie ele culturale sau politice sau de orice fel.”[1]. Dar nu este viaţa cu atât mai interesantă cu cât are parte de întruchipări diverse, autentice, pline de conţinut şi de sensuri adevărate – fie că ne plac, fie că nu ne plac? În înfăţişarea aspectelor, comode sau incomode, cel care iniţiază interviul are soluţiile sale. După cum dezbaterea reprezintă un tip de discuţie (conversaţie cu o componentă argumentativă puternică) între persoane care nu au aceeaşi părere în legătură cu un anumit subiect şi care se desfăşoară, de cele mai multe ori, într-un cadru prestabilit.[2] Eterogenitatea audienţei determină eforturi pentru captarea, menţinerea şi convingerea acesteia de către participanţii la interacţiune. Dezbaterea nu vizează întotdeauna obţinerea consensului/acordului. Astfel, ea se opune discuţiei (dialog în care interlocutorii caută cu bună credinţă şi fără parti pris cea mai bună soluţie a unei probleme controversate, iar fiecare parte este gata să-şi modifice părerea dacă i se aduc argumente relevante). Dar dezbaterea este diferită de ceartă, în sensul că obiectivul real al părţilor aflate în interacţiune este de a impresiona o a treia parte, judecător sau auditoriu, care se va pronunţa asupra valorii argumentelor utilizate. Tot spre deosebire de ceartă, dezbaterea este condusă de reguli stabilite, în general, la început.[3]
Norman Manea preferă dialogul. „Chestiunile abordate rămân, în general, pe conturul – dacă nu şi în miezul – problematicii culturale, chiar şi atunci când aceasta este constrânsă de conjunctura social-politică să-şi submineze stricta fidelitate faţă de ea însăşi.”[4] Dialogurile confirmă, cu adevărat, o solidaritate interogativă mai adâncă şi regăsesc o coerenţă tematică. Spre exemplu, în meta-tema, apăsat literară şi excesiv existenţială, a exilului „rămân lizibile (…) şi noaptea pe latura lungă a Holocaustului şi surdina deopotrivă elegiacă şi sardonică a captivilor coloniei penitenciare comuniste…”[5]
În general, istoricii au fost obişnuiţi să studieze tema supusă cercetării prin departajarea naraţiunilor simplificate şi investite cu sens, ignorînd ansamblul în favoarea particularului. Spre deosebire de mai vechea orientare, Norman Manea apreciază că o istorie a confluenţelor ne va putea arăta cel mai clar semnificaţia într-un perimetru mai larg, va ajuta la corecta înţelegere a rolului său de „pol aglutinator”[6]. O istorie care se cere privită, deopotrivă, sincronic şi diacronic, etnografic şi pragmatic, desfăşurîndu-se, ca timp şi spaţiu, între popoare, civilizaţii, culturi, instituţii, evenimente, împrejurări geografice, politico-spirituale, fiind expresia unei statornice raportări la legile sacre, dar şi a confluenţei continue. Simon Dubnov, creatorul unui moment de vârf al istoriografiei evreieşti, arăta că istoria iudaismului devine imposibil de interpretat dacă stabilim drept obiectiv doar un singur aspect/utilizînd o singură metodă de cercetare; rezultatele, în asemenea cazuri, rămîn întotdeauna inegale[7]. Dincolo de evenimente, nume, exemple din diaspora comunităţilor, am reluat şi comentat, în alte împrejurări, datele/ideile generînd verticalitatea spiritului iudaic, mijloacele morale ale iudaismului, interferate adeseori de luminile elitei, dar şi ale mentalului/culturii populare, istoria evreităţii surprinsă ca o deschidere în care nu primează doar explicaţia, cauzalitatea, determinismul fenomenelor, ci şi înţelegerea stilului de viaţă, individualitatea, realitatea practică etc.[8] Vom corija/depăşi/desfiinţa, la limită, realităţile neconforme prezentului (Norman Manea reamintindu-ne că „oricât am fi marcaţi de trecut, existăm, totuşi, în prezent”? Vom cultiva, drept consecinţă, specia de nihilism ofensiv, alt deghizament tonic al neantului? Sau vom recunoaşte rolul oricărei transcendenţe[9], vom merge mai departe de semnificaţiile livreşti ale unor termeni, de definiţiile care limitează?
Cred că Norman Manea a propus modelul de „investigaţie” serioasă, extinsă în mai multe direcţii şi planuri; cu pretenţia disimulată că paşii dintr-o direcţie vor fi urmaţi de alţii; mai mult, că odată îndrumaţi corect, aceşti paşi spre înţelegere pot fi hotărâtori. Rămâne nevoia permanentă de a fi în legătură cu lumea şi cu realităţile. Singurul personaj antinomic este „Duşmanul“, principiul antiumanist, dintotdeauna, indiferent de înfăţişare, îndreptat asupra „evreului“ şi a „celuilalt“, deopotrivă, chiar dacă pe acesta din urmă nu-l vizează direct/imediat. Duşmanul nevoii de echilibru şi armonie a lumii este extremismul, din orice parte ar veni.[10] Adăugînd o propoziţie afirmativă unui citat dintr-o scriere de Lévinas despre veşnicia poporului evreu („veşnicia se dobîndeşte prin respectul popoarelor“), voi face (aşa cum ne învaţă Norman Manea), implicit, apel la etos[11] şi raţiune către toţi oamenii împărtăşind convingeri umaniste, indiferent cărei etnii şi confesiuni aparţin[12], pentru ca ascensiunea răului în acest început de secol XXI să poată fi oprită. În fond, „De ce e unică drama evreiască, de ce e unic Holocaustul? Cel puţin de la Haskala încoace, evreul a vrut să fie asemenea celor în mijlocul cărora trăia. A vrut să transforme exilul în împărăţie, să prindă rădăcini într-un pământ pe care l-a crezut şi al său. Înjurătura, apoi glonţul şi gazul au venit de la oameni cu care evreul tânjea să semene. Nu de la nişte brute nesimţite a venit şi vine încă înjurătura, ci de la intelectuali subţiri. Nu acuzaţia de omor ritual doare, ci antisemitismul raţional, gândit pe îndelete, la rece, cu aer de teoremă, cu motivaţii sofisticate, socio-economice, acela care identifică motive obiective pentru care eu trebuie să mă simt străin şi să recunosc că sunt, suntem prea mulţi. Toate discursurile acelea care încep cu N-am nimic cu voi, dimpotrivă, am foarte mulţi prieteni evrei şi se încheie cu dar trebuie să recunoşti că. Acel voi care te face să nu mai ştii unde şi cum stai, subtila distincţie dintre români şi buni români”.[13]
Decelarea imaginilor (cele istorice nu pot face excepţie), după gradul de relevanţă, are impact pentru orientarea investigării spre „semnificativ”. Imaginile relevante formează un domeniu pe care Norman Manea vrea să-l cunoască, să-l interpreteze şi să-l evalueze corect. De acest lucru depinde, în mare măsură, modelarea mediului, perspectiva. În afara reflectării unor repere esenţiale ale istoriei[14], scriitorul a încercat numeroase şi binevenite incursiuni prin spaţiul „vieţii naţionale şi internaţionale”. Relaţia cu evenimentele culturale[15], politice, diplomatice etc. induce aspecte contradictorii, descifrează/apropie trecutul şi experienţele (faste, nefaste) de emoţiile şi configuraţiile mentale proprii.
[1] Norman Manea, Casa Melcului (Dialoguri), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 9 (ARGUMENT, New York, octombrie 1999).
[2] Schimbul verbal este organizat şi se supune unor reguli cum ar fi: limite de timp, durata şi ordinea intervenţiilor, numărul participanţilor, tema supusă discuţiei. Dezbaterea are, în general, un public şi un moderator care veghează la buna desfăşurare a interacţiunii verbale. Dezbaterea se caracterizează printr-un dispozitiv enunţiativ mai complex decât cel al schimburilor private: – la un prim nivel, participanţii vorbesc şi ocupă pe rând funcţia de emiţător şi receptor, iar moderatorul, prin intervenţiile sale asigură funcţia de structurare a schimbului verbal; – la un nivel secund, auditorii îi ascultă pe participanţii de la primul nivel şi se limitează la rolul lor de simpli receptori, simultan cu plasarea lor, de cele mai multe ori, la rangul de principali destinatari ai mesajelor.
[3] Practicarea acestui tip discursiv este supusă unei constrângeri, cea de autorizare, de acordare a calităţii; pentru a lua cuvântul trebuie să o faci într-o calitate (vezi satut, rol), să fii reprezentantul unui grup, membru al unei asociaţii etc. Există limite care privesc durata, obiectul, momentul în care poate avea loc; există reguli, reglementări, şi, prin acestea, dezbaterea are un puternic caracter normativ-prescriptiv. Schimbul nu este liber, depărtarea de subiect, abaterea, digresiunea sunt sancţionate prin apeluri la ordine; limbajul dezbaterii are adesea un caracter spontan.
[4] Idem.
[5] Idem.
6 Expresia apare frecvent la Victor Neumann, Tentaţia lui homo-europaeus. Geneza spiritului modern în Europa Centrală şi de Sud-Est, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 83.
7 Simon Dubnov, Istoria universală a poporului evreu (versiune românească de dr. S. Bainglass, Bucureşti, 1946), introducerea la volumul al III-lea unde istoricul evreu expune o posibilă metodologie de lucru, una dintre căile de acces spre cunoaşterea trecutului evreiesc. Aceeaşi imagine veridică a civilizaţiei iudaice, cu focalizarea pe datele importante ale unei faţete identitare, în Istoria hasidismului, I-II, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998.
[8] Desigur, nu putem concura, interpune sau analiza comparativ Dialogurile lui Norman Manea cu ambiţiosul eseu Evreul şi Celălalt (de Esther Benbassa şi Jean-Cristophe Attias), care şi-a propus o introspecţie a evreităţii, construită pe jocul de ambiguităţi evreu-celălalt, de la origini până în prezent. Chiar motto-ul cărţii – un fragment dintr-o scriere a lui Samuel Hugo Bergmann (1883-1975) – supune meditaţiei, plecînd de la binecunoscutele citate biblice („Aminteşte-ţi ce ţi-a făcut Amalek“, „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“), ceea ce Bergmann crede că ar reprezenta două tendinţe fundamentale în iudaism: „izolaţionismul“, respectiv „iudaismul iubirii şi al iertării“. Tendinţe discutabile, deoarece evreii nu s-au izolat, ci au fost izolaţi de-a lungul unei istorii prea încărcate de suferinţă; faptul le-a creat o mai mare receptivitate la suferinţa aproapelui. Semnificativ, în acest sens, este versetul-prolog din Hagada sel Pesah: „Toţi cei flămânzi să vină să stea cu noi la masă”. Ceea ce autorii definesc prin „evreul-celălalt intim“ formează conglomeratul de elemente structural iudaice, ferment pentru dezvoltarea civilizaţiei europene: spirit contestatar împotriva oricăror anchiloze de gândire; reevaluarea noţiunii de timp (activ şi fluid); orientare comportamentistă în filosofie; implicaţii în estetica romantismului, avangardismului ş.a. Eseul este axat pe ideea experienţei stimulative a alterităţii: „Celălalt mă face să fiu ce sunt, îmi permite să mă împlinesc”; „Celălalt“ este raportarea evreităţii la Dumnezeu, la umanitate, la sine; Evreitatea este studiu de caz, întrucât raportările mai sus-menţionate sunt general-valabile oricărei evoluţii umane, individuale şi colective. Vezi Esther Benbassa, Jean-Cristophe Attias, Evreul şi Celălalt (traducere din franceză de Andreea Vlădescu), Editura Est (Samuel Tastet Editeur-2005).
[9] „Dumnezeu are nevoie de oameni. Oamenii au nevoie de Dumnezeu“… Ideea transcende complexa relaţie evreu-celălalt, atingînd esenţa credinţei în sine, indiferent ce nume poartă. Această relaţie capătă mai mare acuitate în situaţii-limită de viaţă; omul nu poate trăi în singurătate absolută. Când nu mai avem pe nimeni, îl simţim accentuat pe Dumnezeu cu noi, lângă noi. Norman Manea pare mai mult fascinat de esenţial, de adevăr, de solidaritate: „Aş prefera ca despre antisemitism să nu mai vorbească evreii. Obositoare tematică, credeţi-mă! Când o tratează evreii, seamănă cu o lamentare, un soi de reclamaţie. Ca şi cum te-ai plânge dirigintelui clasei de răutăţile pe care ţi le fac colegii. Plângerea nici măcar nu se adresează Dirigintelui Divin, prea ocupat, s-ar zice, cu alte treburi decât cu aceea de a face dreptate aleşilor săi. Cui se adresează, atunci? Asistenţei? Dacă ar fi ultragiată, asistenţa ar reacţiona de la sine, presupun. Nu prea s-a grăbit să reacţioneze, să recunoaştem”. Norman Manea, Casa Melcului (Dialoguri), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 200.
[10] „Antisemitismul, Holocaustul…, conexiunile lor vechi şi noi sunt pentru mine nu doar dureroase, ci şi penibile. În 1981, când am replicat în presă revoltătorului text antisemit Idealuri, publicat nu întâmplător în revista Săptămâna, am parcurs stări contradictorii. Sentimentul neplăcut că tocmai eu, ca evreu, dau replica, în loc s-o facă un scriitor ne-evreu sau mai mulţi. Simţeam, în acelaşi timp, că, dacă n-o face nimeni, trebuie să-mi asum eu riscul. Era o obligaţie, nu doar a respinge o detestabilă provocare şi incitare antisemită, ci a atrage atenţia asupra degradării atmosferei generale. Antisemitismul este doar una dintre manifestările spiritului primar agresiv, totdeauna în relaţie cu viitoare degenerări sociale care privesc nu numai pe evrei”. Norman Manea, Casa Melcului (Dialoguri), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 28-29 (NU SUNT UN SCRIITOR AL HOLOCAUSTULUI).
[11] Chiar dacă, în urmă cu ceva timp, criticul Lucian Raicu a remarcat un „patos al neresemnării” în literatura scriitorului, „chinuitor de atentă la tot ce se întâmplă şi, mai ales, se poate întâmpla (…)”; Ibidem, p. 30.
[12] Atenţie însă! La pagina 218 a cărţii des amintite, ideea comună aparţinându-le celor intraţi în dialog – Norman Manea şi Edward Kanterian: „Mă irită în această dezbatere faptul că până şi pe plan terminologic se arată o diferenţă nepusă la îndoială, între români, pe de o parte, şi evrei, de cealaltă. În Germania este considerat, între timp, drept political incorrect a se vorbi despre evrei şi germani, deoarece evreu înseamnă o credinţă comună, pe când german (adică român) priveşte cetăţenia. Poţi fi evreu român sau român creştin, dar nu, simplu, român sau evreu.”
[13] Liviu Ornea („Observator cultural”, 29 iunie-5 iulie 2006).
Norman Manea cultivă nuanţe care nu trebuie transformate, nicidecum, în replică la articolul citat, ele doar întregesc: „Au reapărut, acolo unde era mai greu de crezut, clişeele naţionaliste, abil şi inabil cosmeticizate de un elitar limbaj democratic. Invocarea Gulagului drept contra-argument la Holocaust, şocanta insinuare privind monopolul evreiesc al suferinţei (adăugat, iată, la monopolul financiar şi politic al dominaţiei evreieşti mondiale (…)” – Norman Manea, Casa Melcului (Dialoguri), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 11.
[14] Vezi paginile 30-31, 41-48, 61-62, 194-228 ş.a. din op. cit.
[15] Norman Manea, la pagina 209 şi urm., propune aceeaşi cale precum în colecţia de eseuri Despre Clovni: din experienţa personală obţine un model general de interpretare a relaţiei putere-cultură.
fragment al unei viitoare cărți
Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii
