Despre Norman Manea, Casa Melcului (II)
Publicat de nicolaetomescu, 14 august 2016, 19:43
Orientarea, obiectivele, mijloacele şi metodele conduc, totodată, la responsabilităţi şi atitudini, la dovezi. Antisemitismul este repus în discuţie şi prin intermediul faptelor din perioada anterioară celui de-Al Doilea Război Mondial. Mie, cel puţin, îmi apar similitudini cu articulaţiile, de altă factură, exprimate în şi prin cartea Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare (Bucureşti, Editura Hasefer, 2000). Acolo, Carol Iancu, urmărind mai multe faze ale procesului de degradare politică (într-o ţară ale cărei fundamente naţionale şi istorice ne apar astăzi ca fragile), redă, în mod explicit, o evoluţie – altminteri ecranată sau mai puţin vizibilă – şi propune un tablou paradigmatic al respingerii evreilor de către Europa contemporană. Trebuind să facă faţă angajamentelor luate la Conferinţa de Pace, propriei sale legislaţii, principiilor democratice, dar şi involuţiei internaţionale, România nu ar predispune la individualizarea antisemitismului său[1]. Au avut românii o înclinare antisemită? Dacă da, s-a circumscris antisemitismul lor unei civilizaţii creştin-europene care imprima în imaginarul colectiv tratarea evreului ca străin? Pe cale de consecinţă – a fost antisemitismul o maladie europeană, nu una specific românească? Legitimat ştiinţific prin propriile contribuţii şi în „prefaţa” lui Pierre Guiral[2], Carol Iancu pleacă de la „exemplul românesc”, pe care îl situează „sub o lumină crudă”[3], întâlnindu-se cu problematica majoră a istoriei evreieşti contemporane (anume acţiunea politică şi percepţia îngrijorată a sporirii primejdiei). La pp. 269-270, Carol Iancu afirmă: „Vechilor invective li s-au adăugat, o dată cu naşterea României Mari, noi plângeri. După 1919, antisemitismul s-a preschimbat, după opinia noastră, în vectorul naţionalismului român, din cauza contextului iritant al unei variate palete de minorităţi naţionale căutând a-şi păstra individualitatea. În Basarabia, evreii au fost făcuţi răspunzători de progresele comunismului, iar conspiraţia iudeo-bolşevică – acuzaţie deloc originală”[4] – a fost de atunci înainte şi în mod permanent lansată împotriva lor şi extinsă la evreii din toate provinciile. „Este neîndoielnic că numeroşi preoţi ai Bisericii ortodoxe române au furnizat cadrele organizaţiilor fasciste, contribuind puternic la întreţinerea obsesiei iudeo-bolşevismului (…) În schimb, în Transilvania, evreii, în mare măsură asimilaţi culturii maghiare (ei au fost recunoscuţi ca cetăţeni începând din 1867 şi primiţi fără discriminare în şcolile ungureşti), au fost acuzaţi de iredentism. Nici una, nici cealaltă din aceste acuzaţii nu erau total lipsite de temei, dar numărul comuniştilor evrei ca şi al evreilor unguri iredentişti a fost minim. Cu toate acestea ele au fost cele două axe constante pe care s-a construit propaganda antisemită după Marele Război.”[5]. Carol Iancu consacră un loc însemnat manifestărilor „mişcării antisemite între anii 1919 şi 1933”, tulburărilor antievreieşti recurente declanşate de unii studenţi începând cu 1922[6]. După ce, între 1936-1937, guvernul Tătărescu a proiectat o politică de românizare excesivă[7] cabinetul Goga-Cuza marchează apogeul politicii antievreieşti, în ajunul celui de-Al Doilea Răboi Mondial… Norman Manea păstrează aceleaşi coordonate: „În preajma celui de-al doilea război mondial, mişcările de extremă dreaptă au devenit şi în România puternice, polarizând – sub efectul nazismului – latenţele şi deruta multora. Prigoana împotriva evreilor a găsit terenul bine pregătit de campania de ură isterică împotriva evreilor, declanşată de extrema dreaptă şi tolerată sau chiar folosită şi de alte forţe politice. Partidele istorice, Naţional-Ţărănesc şi Liberal, aveau caracteristicile unor partide burgheze… Antisemitismul nu intra, neapărat, în obligaţiile lor ideologice; devenea mai activ sau mai obscur, ca pragmatism politic.”[8]
Pe alocuri, Norman Manea are convingerea că trebuie folosită „cheia modelului cultural tradiţional”: „România a fost ultima ţară din Europa care a acordat drepturi legitime evreilor, abia în 1923; în situaţii de criză, această încetăţenire avea să fie, ulterior, pusă din nou în discuţie sau chiar revocată. Se pare că un nu ştiu ce, irepresibil, s-a perpetuat, tulbure şi viclean, în conştiinţa şi inconştientul unor intelectuali români (…)[9]. Acest lucru îl apropie de alt mare scriitor: Andrei Oişteanu. Potrivit ultimului, antisemitismul popular (inconştient şi pasiv) a influenţat antisemitismul intelectual (conştient şi activ). Preluarea (sau, dacă vreţi, migrarea) clişeelor dintr-un mediu cultural în altul s-a făcut pe următorul traseu: „tradiţional şi rural – cult şi urban – reformulare, reactivare, ideologizare, multiplicare, retransmitere prin presă (în spaţiul cultural care l-a generat)”[10].
Tocmai circumstanţele care, aparent, trebuiau să ne „întoarcă” la ideea că verdictul subiectiv (sub forma concluziilor) reprezintă o fatalitate, ajută să ne construim alt „sfârşit”. Istoria, filosofia etc. au nevoie şi de verdicte, dar mai ales de criteriile în numele cărora se poate da un verdict. Cu alte cuvinte, există ceva mai important decât verdictul şi anume drumul către el. Ceea ce îi dă preţ, de fapt, este demonstrarea probelor, motivarea. Deşi sentinţele ar putea fi de temut, cu rol inhibitor asupra „dezbaterii post-referat”, este bine să credem că numai procesul critic îl face util. Să începem, deci, lupta cu propriile noastre prejudecăţi. Dar tocmai în autoritatea criticii se află şi vulnerabilitatea ei. Pe de o parte, unii vor fi tentaţi – atunci când verdictul este defavorabil (persoanei, grupului, naţiunii etc.) – să-l conteste, acuzînd subiectivitatea sau „apartenenţa” criticului (negînd critica însăşi). Pe de altă parte, fascinat de puterea cu care este investit, criticul poate deveni victima puterii sale. Nelimitîndu-şi singur puterea, nu-şi va limita nici complexele. Ar merita să reflectăm asupra acestui paradox. Norman Manea o face…
După 50 ani de paradigmă antifascistă, combinată cu antisemitism şi naţional-comunism, Estul a fost (poate chiar mai apare) nepregătit (nu în ultimul rând, suspicios) pentru confruntarea cu trecutul pre-comunist. Cei mai mulţi nu au putut să înţeleagă, de aici ideea „atacului instrumentat de Occident la memoria traumatică a comunismului”, negarea Holocaustului (în unele cazuri)[11], exacerbarea Gulagului[12]; sfârşitul comunismului în 1989 a coincis cu o întreagă serie de comemorări legate de evenimentele anilor 1939-1945. Aşa cum puţini au înţeles dorinţa vesticilor şi speranţa lor că Estul, până atunci interzis, ar putea completa prin documentele din arhive viziunea asupra Holocaustului şi ar putea face comemorările, prin accesul direct la „siturile” originale ale crimei, mai veridice şi directe[13]. În Europa de Est, implicarea permanentă a factorului politic a făcut ca imobilismul să reprezinte caracteristica de bază a studiilor raportate la Holocaust. Înainte de 1989, confiscarea, de către R.D.G., în primul rând, a tradiţiei proletare antifasciste, a făcut posibilă stigmatizarea/culpabilizarea Germaniei Occidentale şi – în Ungaria, Polonia, România, state-satelit sau aflate sub ocupaţie nazistă –, a câtorva politicieni colaboraţionişti, intelectuali catalogaţi drept „marginali” şi „grupări fasciste”. Uciderea în masă a evreilor a reprezentat în istoriografia din fostele state comuniste un subiect mai curând tolerat şi chiar şi atunci tratat de plano drept o problemă strict germană. Dacă în Vest se poate vorbi despre reprimarea instrumentalizată politic a memoriei, în ţările din Est inexistenţa acesteia timp de aproape cincizeci de ani pare a constitui principalul obstacol în calea celor interesaţi de subiect. În linii generale, perioada post-comunistă nu a dus la o perfecţionare sistematică a situaţiei în acest caz particular. Dispariţia „Cortinei de Fier”, diminuarea interesului pentru Războiul Rece şi studiul Comunismului, au creat spaţiul necesar extinderii studiilor legate de Holocaust şi rolului jucat de regimurile din ţările Europei de Est. O reacţie pozitivă a existat însă mai curând în mediul academic occidental, printre istoricii evrei (Norman Manea nu absolutizează: „Frustrările îşi caută eşaparea. Naţionalismul este vechea, prosteasca, bine întreţinută şi mereu tânăra, hârcă bătrână, codoşită la toate. Naţionalism există peste tot. Şi în Vest. Antisemitism există şi în America”). Lipsa de detaşare a majorităţii elitelor din fostele ţări comuniste, dispariţia optimismului iniţial şi înlocuirea lui cu panica întreţinută de „intelighenţie” şi birocraţia de stat au dus, timp de aproape un deceniu, nu doar la respingerea dezbaterii şi a noilor perspective asupra Holocaustului ci chiar la catalogarea lui drept o „invenţie evreiască”, menită a stigmatiza şi reduce considerabil din „mândria naţională” şi „valoarea simbolurilor îndelung oprimate”. Negarea Holocaustului şi refuzul exorcizării, limitarea dezbaterii la cazul Germaniei în baza argumentului oferit de absenţa în celelalte cazuri a rasismului biologic, a orientării ideologice antisemite de tip monomaniacal specifică naziştilor, victimizarea competiţională a propriei naţiuni şi banalizarea uciderii în masă a evreilor prin intermediul Gulagului, a „Holocaustului roşu,” nu mai pot reprezenta „soluţii”[14]. „Merită reamintite (…) cuvintele scrise înaintea morţii de Petru Creţia, pe care le-am citat şi în eseul meu despre Sebastian: Cunosc personaje publice care, afişând o etică impecabilă, o ponderaţie înţeleaptă şi, la unii, însoţită de o anume pompoasă solemnitate, sunt capabili, în privat, uneori chiar şi altfel, să facă spume la gură împotriva evreilor, aici şi acum. Nu cred că este o situaţie nouă. Este ceva vechi-nou, doar că, aşa cum spunea Petru Creţia, „cel mai monstruos, după Holocaust, este persisitenţa, fie şi minimală, a antisemitismului”[15].
Iată de ce Casa Melcului (Dialoguri) reprezintă mai mult decât un episod; atâta timp cât pasajele pot provoca conştiinţa critică a cititorilor este ilustrarea faptului că lumea trebuie pregătită pentru un alt tip de abordare a problemelor, o trimitere la imaginea celuilalt – ceea ce contribuie la formarea cunoştinţelor despre alţii, dar şi despre noi înşine, o expunere profitabilă, întrucât nu rămâne suficient să judeci decât dacă procesul critic se transformă în problemă de interioritate ce defineşte (ar trebui să definească) societatea românească.
Iași, articol din 2006,
pe vremea când Leon Volovici era Profesor Universitar Doctor, Director Cercetare la Centrul Internaţional de Studiere a Antisemitismului,
Universitatea Ebraică din Ierusalim
[1] Într-adevăr, România era (în secolul XIX, apoi în perioada interbelică) în „topul” primelor trei state cu cea mai mare populaţie evreiască şi în privinţa procentului evreilor raportat la întreaga populaţie. De aceea cred, precum Lucian Boia, că „pierzându-şi evreii, românii au pierdut (…) o parte din sufletul românesc” (România. Ţară de frontieră a Europei, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 196).
[2] „Prejudecăţile rămân, urile persistă. Rădăcinile creştine ale antisemitismului sunt mai viguroase în România. În cazul celei mai bune ipoteze, evreul rămâne străinul, chiar dacă a trăit de mai multe secole în Bucureşti, sau la Iaşi, ori în alte oraşe din România. Evreii sunt percepuţi ca o entitate străină, ameninţând omogenitatea şi însăşi existenţa poporului român. Nefericiţii evrei cumulează: ei sunt în acelaşi timp jidanii împuţiţi dispreţuiţi şi creaturile diavolului; invidiaţi, temuţi pentru inteligenţa lor şi pentru puterea lor financiară. Apărarea lor este considerată o presiune inadmisibilă a puterilor occidentale, ele însele iudaizate.” – Carol Iancu, op. cit., p. 7.
[3] Nici mie nu mi se pare un merit să nu ucizi şi voi considera întotdeauna o crimă să ucizi (inclusiv prin indiferenţa faţă de semenul tău). Negarea sau minimalizarea actelor profund negative este incorectă şi nu ne foloseşte.
[4] În trecut, imaginarul comploturilor era dominat de figura evreului. Despre evreu s-a crezut că manipulează, din spatele scenei, oameni şi lucruri. Confuzia între indivizi, jocul metonimic dintre individ şi statul naţional, i-a ajutat pe tot felul de indivizi să dezvolte o ură nediferenţiată şi distrugătoare, orientată atât împotriva statului cât şi a indivizilor. Teoriile conspiraţiei sunt gnoze, de aceea sunt populare. Creează impresia unei cunoaşteri rapide, profunde şi definitive. Cel care demască un „complot” crede că a înţeles realitatea în profunzimea sa, că a descoperit principiul teist după care se întâmplă lucrurile. Conspiraţionismul este un populism nu doar pentru că simplitatea îl face accesibil mulţimii, ci şi pentru că apelează mai curând la emoţii, sentimente, decât la raţiune. Anti-evreismul din România interbelică (având rădăcini în epoca modernă) se traduce într-un set de idei rudimentare recurente, mai mult, într-un evantai de aversiuni, complexe de inferioritate, frustrări. Modalitatea în care este interpretată poziţia evreului lucrează în folosul coagulării acestui scenariu conspiraţionist. Românii nu au creat scenariul, dar s-au lăsat incluşi – cu rol prescris şi, se pare, imposibil de modificat. Anti-evreismul, ca ideologie, îndeplinea funcţii vitale pentru anumite comunităţi sau grupuri…
[5] Într-un fel de oglindă, ideile lui Norman Manea – despre perioada postbelică: „Printre comunişti se aflau şi evrei, bineînţeles; proporţia lor era importantă, poate, în efectivul general al comuniştilor, dar reprezenta un procentaj extrem de redus faţă de ansamblul populaţiei evreieşti. Cum spunea cineva: între comunişti erau mulţi evrei, dar între evrei erau puţini comunişti. Aveau să devină, însă. Unii din convingere şi naivitate, alţii din oportunism, cum s-a întâmplat şi cu românii ne-evrei.” Norman Manea, Casa Melcului (Dialoguri), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 34.
[6] Plasate sub semnul revendicării lui numerus clausus. Adevărat, intelectuali de mare talent şi renume au simţit nevoia unei voci comune cu studenţii exaltaţi; Nicolae Iorga îi face pe arendaşii evrei răspunzători de revolta ţărnească din 1907; biserica ortodoxă manifestă atitudini şi comportamente aflate în imediata apropiere a delirului; liberalii contribuie la agitarea “economiceşte-interesată” a spiritelor; Partidul Naţional Ţărănesc nu refuză întotdeauna tentaţia demagogică; din nefericire, ideologia care dinamitează creştinismul şi drepturile elementare ale fiinţei umane şi-a găsit sprijinul în politica unor guverne interbelice. Numerus clausus a fost impus în profesiile medicale pe vremea când medicii evrei erau numeroşi; li se interzice absolvirea facultăţilor, baroul de avocaţi fiind supus aceloraşi reguli. Se succed manifestaţii violente, îndeosebi la Oradea Mare şi la Cluj; evreii de vârsta a treia au fost molestaţi, magazinele prădate, pentru a nu mai vorbi despre asasinarea unor oameni politici români. O atmosferă de teroare în care Legiunea Arhanghelului Mihail şi Garda de Fier stăpânesc, de facto, situaţia.
[7] Carol Iancu prezintă, în ordine cronologică, 13 măsuri luate în 1937 şi care urmau să concretizeze politica primatului etnic.
[8] Norman Manea, Casa Melcului (Dialoguri), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 30.
[9] Ibidem, p. 220.
[10] Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, lucrare supradocumentată, empatică şi critică; urmăreşte trecerea prejudecăţilor din mediul tradiţional şi rural în cel cult şi urban, supravieţuirea câtorva stereotipuri, dispariţia altora, originea, evoluţia în timp, răspândirea clişeelor care compun portretul fizic şi moral al „evreului imaginar”, evaluarea diferenţei faţă de portretul „evreului real”, modul în care legendele, credinţele mitologice, superstiţiile, tradiţiile populare, iconografia şi textele creştine (canonice şi apocrife), cunoştinţele insuficient digerate, fobiile şi prejudecăţile reflectă distanţa substanţială dintre cele două portrete etc.
[11] „Am citit stupefiat, acum câţiva ani, într-o publicaţie”, include Norman Manea – Casa Melcului (Dialoguri), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 15 şi urm., „un articol semnat Nicolae Minei, în care se spunea, textual: deportările dincolo de Nistru, efectuate de autorităţile antonesciene, nu au avut drept scop, fie el mărturisit sau ascuns, exterminarea celor în cauză”. “Mi-ar fi imposibil să urmez speculaţiile publicistului de azi şi când menţionează în 1943 şi 1944 un alt fapt unic în analele celui de-al doilea război mondial: readucerea în ţară a tuturor supravieţuitorilor”.
[12] „Ambii termeni, Holocaust şi Shoah au în vedere catastrofa în care a culminat situaţia poporului evreu între naţiunile lumii, cu lunga sa istorie de persecuţii şi masacre, al căror apogeu industrial a fost înfăptuit de nazişti şi colaboratorii lor. Fireşte, acest genocid nu este singurul din istorie, nici singurul din istoria ultimului secol. Sunt şi altele, teribile toate, în diversitatea şi amploarea ororii. Nu mi se pare că ele ar trebui să devină, însă, toate, variante, altfel colorate, ale aceleiaşi denumiri: Holocaustul negru (al sclavilor negri din America), Holocaustul roşu (Gulagul), Holocaustul galben (China sub teroarea maoistă, Cambodgia sub cea polpotistă), Holocaustul verde (Rwanda). Termenul de Gulag (…) numeşte cu exactitate genocidul organizat de serviciile birocratice de teroare ale sistemului sovietic, valabile şi pentru Europa de Est, fireşte. Asta nu înseamnă deloc că Gulagul, cu milioanele sale de victime, a cărui istorie sângeroasă şi macabră este doar parţial scrisă şi va fi completată, cu siguranţă, în anii următori, ar fi, cumva, datorită specificităţii numelui, de importanţă secundă, cum nici celelalte mari tragedii omeneşti nu sunt. Nu despre asta este vorba. Tocmai din respect pentru victime şi din respect pentru contextul istoric distinct, trebuie păstrată o anume specificitate.” Ibidem, pp. 226-227.
[13] „Există”, spune – în contextul paginilor 43 şi 44 – Norman Manea, „nişte interesante rapoarte germane din timpul războiului, ale armatei germane, adică, în care sunt sever calificate abuzurile şi cruzimea autorităţilor române faţă de evrei (…) Un paradox, fireşte, pentru că nimeni nu a făcut mai mult rău decât nemţii. Dar ceea ce îi contraria şi irita pe nemţi era lipsa de lege, de ordine (…) Dar n-ar trebui să credem că a fost doar asta. Au existat şi acte încă mai frenetice, deschise, de bestialitate. De pildă, pogromurile de la Iaşi şi Bucureşti”.
[14] Mai mult, din punct de vedere istoriografic, nu ar contribui decât la continuarea izolării, la perpetuarea unor stereotipuri şi înţelegerea deformată a fenomenului politic ce a condus către imensa monstruozitate a secolului XX.
[15] Norman Manea, Casa Melcului (Dialoguri), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 222-223.
fragment al unei viitoare cărți
Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii
