Destinul a doi oameni iluștri. Shakespeare și Cervantes… Eseu: Nicolae Tomescu

Publicat de nicolaetomescu, 23 aprilie 2017, 06:00

Să fie potrivirea (întâmplătoare) a unor lucruri, evenimente, fapte?

Trecerea la cele veșnice i-a reunit în aceeași lună a aceluiași an…

Lui William Shakespeare (23 aprilie 1564–23 aprilie 1616), dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză[1], numit, adesea, poet național al Angliei și „Poet din Avon” („Bard of Avon”) sau „Lebăda de pe Avon” („The Swan of Avon”)[2], i se atribuie câteva recorduri ale vieții private, deopotrivă cu emiterea unor speculații privind aspectul fizic, sexualitatea, credințele religioase, paternitatea operei sale dramatice…

Miguel de Cervantes Saavedra (29 septembrie 1547, Alcalá de Henares[3]–22 aprilie 1616, Madrid), romancier, poet și dramaturg spaniol, simbolul literaturii spaniole[4], cunoscut, în primul rând, drept autor al romanului El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha[5] – pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale, a trăit, la rându-i, o viață de poveste (din care nu au lipsit duelul, implicarea în mari bătălii, starea de sclavie etc).

*

Ce îi deosebește în orice analiză comparativă? Shakespeare s-a căsătorit la vârsta de 18 ani, cu Anne Hathaway[6]. Cervantes se căsătorește cu Catalina de Salazar y Palacios, într-un sat din provincia Toledo[7]; Catalina, spre deosebire de soața (26 de ani) englezului genial, era o tânără care nu împlinise 20 de ani, nu avea cine știe ce zestre, căsnicia lor sterilă transformându-se într-un eșec[8]. Anterior, scriitorul întreținuse relații amoroase cu Ana Villafranca de Rojas, soția lui Alonso Rodríguez, un crâșmar; a rezultat o fetiță, botezată Isabel de Saavedra, pe care scriitorul a recunoscut-o.

Între 1585 și 1592, Shakespeare a început o carieră de succes în Londra ca actor, scriitor, proprietar[9] al unei părți din compania de jocuri numită „Oamenii Lordului Chamberlain” (The Lord Chamberlain’s Men), cunoscută mai târziu sub numele de „Oamenii Regelui” (King’s Men). Cu toate că nu avem date certe în legătură cu prima sa perioadă de viață, cei mai mulți biografi sunt de acord că Shakespeare a fost, probabil, educat la Noua Școală King (King’s New School) în Stratford, o școală liber privilegiată în 1553; școala ar fi asigurat o educație, intensă, în gramatica latină și studiul limbilor clasice.

Tatăl lui Miguel de Cervantes, cu strămoși în Galicia, se numea Rodrigo de Cervantes și era bărbier-chirurg[10]. Către anul 1551, Rodrigo de Cervantes s-a mutat, împreună cu familia, la Valladolid; din cauza datoriilor a fost încarcerat timp de câteva luni și bunurile i-au fost confiscate; în 1556 a plecat la Córdoba pentru a-și lua în primire moștenirea lăsată de Juan de Cervantes, bunicul scriitorului, și pentru a scăpa de creditori. Nu există date exacte privind primii ani de studiu ai lui Cervantes, care, fără îndoială, nu a apucat să se înmatriculeze la universitate. Totuși, se pare că ar fi putut studia în Valladolid, Córdoba sau Sevilla. De asemenea pare posibil să fi studiat în cadrul Companiei lui Isus[11].

*

Shakespeare a scris majoritatea lucrărilor sale cunoscute între 1589 și 1613. Piesele începutului[12] s-au cantonat pe teritoriul comediei și/sau dramei istorice[13], genuri cărora le-a conferit maximum de rafinament artistic (până la sfârșitul secolului al XVI-lea). Înaintea anului 1608, a scris în special tragedii/strălucite lucrări în limba engleză (Hamlet, Regele Lear și Macbeth). În ultima parte a vieții[14], a conceput și publicat comedii tragice/aventuri romantice, a colaborat cu alți dramaturgi[15]. Multe dintre piesele sale de teatru[16] au fost publicate chiar pe timpul vieții (însă în ediții de diverse calități și precizii). În 1623, doi dintre colegii săi de teatru au publicat The First Folio, ediție care a reunit lucrările dramatice, în afară de două dintre piesele de teatru recunoscute, recent, ca fiind ale lui Shakespeare. De asemenea, a scris 154 de sonete și multe poezii[17]. Dintre acestea, unele sunt considerate drept cele mai strălucitoare opere scrise vreodată în literatură, datorită priceperii lui Shakespeare de a depăși narațiunea și de a descrie cele mai intime și profunde aspecte ale naturii umane. Se crede că majoritatea operei a scris-o între 1585 și 1613, deși datele exacte și cronologia pieselor de teatru atribuite lui nu se cunosc cu precizie.

A primit respectul contemporanilor, dar părerea publică favorabilă, renumele, faima, celebritatea nu au atins o altă dimensiune înainte de secolul al XIX-lea. Ideile romantice, în particular, au ieșit în întâmpinarea genialității lui Shakespeare, iar cei care au dat naștere epocii victoriene s-au închinat lui Shakespeare cu o stimă pe care George Bernard Shaw a numit-o „idolatrizarea lui Shakespeare”. În secolul trecut, munca lui a fost recunoscută și redescoperită de noile abordări ale artei spectacolului de teatru[18]. Influența exercitată asupra vorbitorilor de limba engleză din întreaga lume se reflectă prin recunoașterea, imediată, a unor citate din piese, a titlurilor operelor bazate pe fraze și a numeroasele adaptări ale pieselor sale[19].

*

Pe piatra lui funerară stă scris: Binecuvântat fie cel ce lasă (în tihnă) aceste pietre și blestemat fie cel ce-mi mișcă oasele (în limba engleză modernă: „Blest be the man that spares these stones, and cursed be he that moves my bones”).

*

Miguel de Cervantes se stabilește la Madrid (în 1566). Asistă la ore de gramatică predate de profesorul universitar Juan López de Hoyos[20]. Descoperă pasiunea pentru teatru, odată cu vizionarea unor reprezentări ale pieselor lui Lope de Rueda[21].

Se pare că Cervantes a decis să se refugieze în Italia în urma acuzației de a-l fi rănit într-un duel pe ilustrul necunoscut Antonio Sigura[22]. A ajuns la Roma (în decembrie 1569); acolo a citit poemele cavalerești ale lui Ludovico Ariosto și Dialogurile de amor ale evreului sefard León Hebreo, de inspirație neoplatonică, ce aveau să contureze concepția despre dragoste a lui Cervantes[23]. Intră în serviciul lui Giulio Acquaviva, care avea să devină cardinal în 1570 și pe care, probabil, scriitorul îl cunoscuse la Madrid; cei doi au mers, împreună, la Palermo, Milano, Florența, Veneția, Parma, Ferrara. S-a angajat ca soldat în compania căpitanului Diego de Urbina (îmbarcându-se pe galera „Marquesa”). Pe 7 octombrie 1571 a participat la bătălia de la Lepanto[24], în cadrul armatei creștine condusă de don Juan de Austria (fratele vitreg al regelui spaniol Filip al II-lea). Ulterior, avea să treacă prin orașe din Sicilia și Sardinia, din Genova și Lombardia. A stat doi ani în Napoli, până în 1575.

În timp ce se întorcea din Napoli în Spania la bordul galerei „Sol” (26 septembrie 1575), o flotă turcească de dimensiuni reduse[25] i-a făcut prizonieri pe Miguel de Cervantes și pe fratele său Rodrigo. Dus în Algeria, Cervantes a fost vândut ca sclav renegatului grec Dali Mamí. Faptul că s-au găsit asupra lui scrisori de recomandare semnate de don Juan de Austria și ducele de Sessa i-a făcut pe răpitori să creadă că Cervantes era o persoană foarte importantă și că puteau obține o recompensă apreciabilă; s-au cerut 500 „escudos” de aur în schimbul libertății sale. În cei cinci ani de închisoare, Cervantes, spirit puternic și bine motivat, a încercat să evadeze de patru ori; pentru a evita represaliile împotriva colegilor săi de detenție, s-a declarat, de fiecare dată, unicul responsabil; a preferat să fie torturat decât să devină trădător[26]. În luna mai a anului 1580, au ajuns în Algeria călugării Antonio de la Bella și Juan Gil, doi reprezentanți ai ordinului creștin „Părinții trinitari”, care se ocupa cu eliberarea deținuților, acceptând (uneori) să fie luați ei înșiși deținuți în schimbul eliberării captivilor. Călugării dispuneau de 300 sute de escudos, au încercat, în primă instanță, să-l elibereze pe Cervantes, pentru care se cerea suma de 500; atunci, au făcut apel la negustorii creștini prezenți în zonă pentru a strânge banii care lipseau; au reușit tocmai când guvernatorul se pregătea să plece spre Constantinopol (19 septembrie 1580), Cervantes fiind eliberat. Ajuns în Spania pe 24 octombrie, a rămas un timp la Valencia, iar în luna noiembrie sau decembrie s-a întors, împreună cu familia, la Madrid.

În luna mai a anului 1581, Cervantes s-a mutat în Portugalia, unde își avea pe atunci sediul Curtea lui Filip al II-lea al Spaniei, în scopul găsirii unei modalități de a-și reface viața și de a plăti o parte a datoriilor contractate de familie pentru a-l elibera din Algeria. A fost trimis cu o misiune secretă în Oran, întrucât avea cunoștințe prețioase privind cultura și obiceiurile din nordul Africii[27]. S-a întors la Lisabona și, spre sfârșitul anului, se îndrepta către Madrid. În februarie 1582, solicită, fără succes, să ocupe o funcție rămasă vacantă în Indii.

Probabil că Cervantes a scris prima sa operă literară importantă[28], La Galatea, între anii 1581 și 1583, carte publicată prima dată la Alcalá de Henares în anul 1585. La Galatea a apărut împărțită în șase capitole, reprezentând doar „prima parte” a operei[29]. În anul 1587, călătorește în Andaluzia în calitate de comisar al aprovizionării pentru Armada Invencible; parcurge, de nenumărate ori, drumul între Madrid și Andaluzia, trecând prin Castilia–La Mancha; acesta este itinerariul lui Rinconete și al lui Cortadillo. Se stabilește în Sevilla, ajungând să lucreze ca perceptor de impozite, slujbă ce îi va atrage multe necazuri[30], deoarece era însărcinat să meargă din casă în casă și să strângă impozitele, majoritatea destinată cheltuielilor pentru războaiele în care era implicată Spania. Din 1604 se instalează la Valladolid (pe atunci Curtea Regală a lui Filip al III-lea al Spaniei), iar în 1605 reușește să publice prima parte din opera sa principală, „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”; aceasta a marcat începutul realismului ca estetică literară și a creat specia denumită roman modern, polifonic, ce va avea o influență remarcabilă, prin cultivarea a ceea ce s-a numit „o scriere dezlănțuită”, în care artistul se poate manifesta „epic, liric, tragic, comic”, cu o aparentă ingenuitate parodiind toate genurile literare. A doua parte, El ingenioso caballero don Quijote de la Mancha, nu apare până în 1615. Ambele părți îi permit autorului să intre în istoria literaturii universale și îl transformă într-un autor canonic al literaturii occidentale, alături de Dante, Shakespeare, Michel de Montaigne, Goethe. Între cele două părți ale lui Don Quijote apar, în 1613, Nuvelele exemplare[31]. Cervantes s-a ocupat, totodată, de critica literară; apare în Galatea, în Don Quijote și într-o carte de sine stătătoare, Viaje del Parnaso (Călătoria Parnasului)[32]. În 1615, publică Opt comedii și opt intermedii noi și niciodată reprezentate. Drama La Numancia (foarte populară în zilele noastre), precum și „El trato de Argel”, au rămas necunoscute până în secolul XVIII…

***

[1] Lucrările lui Shakespeare au supraviețuit, incluzând și unele realizate în colaborare, opera sa fiind alcătuită din aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 lungi poeme narative, precum și alte multe poezii. Piesele lui de teatru au fost traduse în aproape fiecare limbă vorbită și sunt jucate mai des decât cele ale oricărui alt dramaturg. Multe dintre piesele sale au fost montate pe scena teatrului Globe, unul din cele mai populare ale epocii Elisabetane, a cărui deviză era Totus mundus agit histrionem, reluată în Cum vă place sub forma metaforei lumii ca scenă de teatru: All the world’s a stage, And all the men and women merely players: They have their exits and their entrances/Lumea întreagă este o scenă iar bărbații și femeile sunt actorii ei, ei intră și ies pe rînd din ea. Rivalul cel mai important al lui Shakespeare din epocă a fost un alt redutabil dramaturg, Christopher Marlowe, fiind ucis într-o cârciumă, în urma unui conflict iscat din senin. William Shakespeare a rămas astfel dramaturgul cel mai jucat și mai respectat, inclusiv de către regina Elisabeta. Recent, un celebru dramaturg englez contemporan, Tom Stoppard, a realizat scenariul filmului Shakespeare in love, propunînd o variantă controversată, prin care susține idee că moartea lui Marlowe ar fi fost provocată de rivalitatea cu colegul său, Shakespeare, fapt neconfirmat de istoricii literari englezi. Unii cred că Christophore Marlowe ar fi scris chiar o parte dintre piesele marelui Will, datorită faptului că „Lebăda de pe Avon” ar fi provenit dintr-o pătură socială destul de umilă și nu ar fi posedat educația necesară pentru a scrie aceste piese sau sonete, dar este vorba din nou de o teorie hazardată.

[2] S-a născut și a crescut în Stratford-upon-Avon.

[3] Se presupune că Cervantes s-a născut în Alcalá de Henares, la 29 septembrie 1547, de Sfântul Mihail (potrivit calendarului romano-catolic). A fost botezat la 9 octombrie 1547, în parohia Santa María la Mayor. În certificatul de naștere figurează: „Duminică, a noua zi a lunii octombrie, în anul Domnului o mie cincisute patruzeci și șapte, a fost botezat Miguel, fiul lui Rodrigo Cervantes și al soției sale doña Leonor. L-a botezat reverendul Bartolomé Serrano, preot prin harul dat de Maica Domnului. Martori au fost Baltasar Vázquez, Sacristán și cu mine, care l-am botezat și apoi am semnat. Bachiller Serrano”. Potrivit unor cervantologi (Américo Castro, Daniel Eisenberg ș.a.), Cervantes avea o ascendență cordobeză prin ambii părinți; teoria nu este acceptată în unanimitate. Se cuvine subliniat faptul că numele de familie «Saavedra» nu apare în niciun document din tinerețea lui Cervantes, nici nu a fost folosit de frații săi. Inițial, a fost folosit de o manieră oficială «Miguel de Cervantes Cortinas»; «Saavedra» a fost adăugat numai după eliberarea sa dintr-o închisoare algeriană (probabil, pentru a se diferenția de un anume „Miguel de Cervantes Cortinas” care căzuse în dizgrația Curții regale).

[4] A fost supranumit „Principele ingeniozității”…

[5] „Hidalgo” era un reprezentant al micii nobilimi…

[6] Curtea consistorială a Diocezei de Worcester („Diocese of Worcester”) a emis certificatul de căsătorie la 27 noiembrie 1582. Ceremonia pare să fi fost aranjată în pripă, câtă vreme, la șase luni după căsătorie, Anne a dat naștere unei fete, Susanna, botezată pe 26 mai 1583. Gemenii, Hamnet și Judith, s-au născut aproape doi ani mai târziu și au fost botezați la 2 februarie 1585. Hamnet a murit din cauze necunoscute la vârsta de 11 ani și a fost îngropat la 11 august 1596. După nașterea gemenilor, Shakespeare a lăsat puține urme istorice în documentele vremii, până când este menționat în „lumea teatrală” a Londrei(1592). Oamenii de știință se referă la perioada cuprinsă între 1585 și 1592 ca „anii pierduți” ai lui Shakespeare.

Biografii, în încercarea de a ține seama de respectiva perioadă, au adus în spațiul public multe povești nesigure; Nicholas Rowe, primul biograf al lui Shakespeare, amintește o legendă a Stratford-ului în care Shakespeare dispare din oraș ca să scape de acuzația braconajului de cerb… O altă poveste din secolul al XVIII-lea afirmă că Shakespeare a început cariera teatrală având grijă de caii patronilor de teatru din Londra. John Aubrey ne informează că Shakespeare a fost un învățător provincial. Mulți oameni de știință ai secolului al XX-lea au sugerat posibilitatea ca dramaturgul să fi fost angajat ca învățător de Alexander Hoghton din Lancashire, un proprietar de pământuri catolic care a numit un oarecare „William Shakeshafte” în testamentul său…

[7] În 12 decembrie 1584…

[8] Cervantes nu își menționează soția în numeroasele texte autobiografice, deși este cel care a introdus, în literatura spaniolă, tema divorțului (printr-un intermediu intitulat „Judecătorul divorțurilor”), imposibil într-o țară catolică; autorul susține că „cel mai slab concert valorează mai mult decât cel mai bun divorț”.

[9] Documente ale unor chestiuni legale și ale unor tranzacții dovedesc că Shakespeare devenise o persoană importantă în anii petrecuți la Londra. Se descurcase destul de bine pentru a putea cumpăra o proprietate în cartierul londonez Blackfriars și deținea cea de a doua casă, ca mărime, în Stratford.

[10] În epocă, termenul avea alt sens…

[11] Nuvela El coloquio de los perros (Colocviul câinilor) pornește de la o descriere a colegiului iezuiților, aluzie la viața sa de student.

[12] Nu ni se dezvăluie, în mod clar, pentru care companie a scris primele piese. Printre actorii care au lucrat pentru Shakespeare: Richard Burbage, William Kempe, Henry Condell, John Heminges.

[13] Primele lucrări oficiale de Shakespeare sunt Richard III și cele trei părți din Henry VI, scrise la începutul anului 1590, perioadă cu apetit pentru drama istorică.

[14] Rowe a fost primul biograf care nu a luat în considerație legenda potrivit căreia Shakespeare s-a retras la Stratford-upon-Avon cu puțini ani înainte să moară; Shakespeare a continuat sa viziteze Londra. În 1612, a fost chemat în calitate de martor la Curtea de Instanță, pentru acordul căsătoriei fiicei lui Mountjoy, Mary. După 1606-1607, Shakespeare a scris puține piese de teatru și niciuna nu îi mai este atribuită după 1613. Ultimele trei piese ale sale au fost colaborări, probabil cu John Fletcher, care i-a succedat ca dramaturg pentru Oamenii regelui.

[15] Cei mai mulți dramaturgi din acea perioadă au colaborat cu alte persoane cu aceleași preocupări, și criticii sunt de acord că Shakespeare, mai ales în primii și ultimii ani din viața sa, a făcut același lucru. Unele piese, cum ar fi Titus Andronicus și primele istorii, rămân controversate, în timp ce The Two Noble Kinsmen și Cardenio au foarte bună demonstrarea documentării contemporane. Primele piese au fost influențate de scrierile altor dramaturgi elisabetani, în special Thomas Kyd și Christopher Marlowe.

[16] Nu se știe, cu exactitate, când a început Shakespeare să scrie, dar aluziile contemporanilor și așa-numitele recorduri de performanță arată că mai multe dintre piese au fost montate pe scenă, la Londra, doar după 1592. Shakespeare a fost suficient de bine cunoscut la Londra, atât cât să fie atacat de dramaturgul Robert Greene (care îl acuză de plagiat: „o cioară parvenită, împodobită cu penele noastre”).

[17] În 1609, își publică sonetele, majoritatea poezii de dragoste (126) care – încărcate cu insinuări homoerotice – sunt închinate unui tânăr („frumos stăpân”), și restul (28) închinate amantei sale, o doamnă brună (the dark lady). Aluziile pe tema amorului masculin sunt un ecou ale situațiilor ambigue și jocurilor de cuvinte din comediile sale; ele vor cauza un anumit efort cenzorial din partea lui John Benson care, la douăzeci și patru de ani după moartea lui Shakespeare, îi publică poemele în așa fel încât să ascundă aspectul lor homoerotic. O admirabilă traducere în limba română a sonetelor aparține poetului Gheorghe Tomozei.

[18] Piesele lui de teatru rămân cât se poate de populare și sunt permanent studiate, jucate, reinterpretate în diverse contexte culturale și politice din întreaga lume.

[19] Alte semne ale influenței contemporane: includerea sa în primele 10 poziții într-un top al „Celor mai importanți 100 de britanici”, sondaj sponsorizat de BBC, frecventele producții bazate pe operele sale, cum ar fi BBC Television Shakespeare (un set de adaptări pentru televiziune ale pieselor sale) și succesul filmului Shakespeare in Love (1998), o ficțiune dedicată vieții scriitorului, bazată pe scenariul unui foarte cunoscut autor dramatic contemporan, Tom Stoppard, care a propus și o rescriere în cheie postmodernă a lui Hamlet, Rozencrantz și Guildestern sunt morți. Toate piesele au fost puse în scenă la Teatrul Globe, a cărui deviză era Totus mundus agit histrionem, traducerea în limba latină a unei replici celebre din piesa Cum vă place, „Lumea este o scenă și oamenii sunt doar actori”.

[20] În 1569, a publicat o carte despre îmbolnăvirea și moartea reginei Isabel de Valois, a treia soție a lui Filip al II-lea al Spaniei. López de Hoyos a inclus în acea carte și trei poezii scrise de Cervantes (primele sale manifestări literare), pe care l-a numit într-o ocazie „discipolul nostru scump și iubit”.

[21] După cum declară – în a doua parte din Don Quijote prin gura personajului principal, „se simțea atras de lumea actorilor”.

[22] Paradoxal, acțiunea l-ar fi mâniat pe regele Filip al II-lea al Spaniei…

[23] Scriitorul este influențat de stilul acelor autori și de arta italiană în general, fapt demonstrat de una dintre nuvelele sale, El licenciado Vidriera (titlul face aluzie la o persoană foarte delicată și timidă), precum și de alte aluzii presărate de-a lungul operei sale.

[24] Un raport oficial elaborat opt ani mai târziu avea să spună: „Când se putea zări deja armata turcă, în bătălia navală numită, numitul Miguel de Cervantes se simțea rău și avea febră, iar numitul căpitan… și mulți prieteni ai lui i-au spus, că dacă era bolnav și avea febră, să rămână în camera sa de pe galeră; și numitul Miguel de Cervantes a răspuns că ce s-ar spune despre el, și că nu asta ar trebui să facă, și că preferă să moară luptând pentru Dumnezeu și pentru rege, decât să rămână sănătos ascunzându-se… Și s-a luptat plin de curaj cu numiții turci în numita bătălie, în locul unde se dezambarcase, ascultând ordinele căpitanului, împreună cu alți soldați. Și odată terminată bătălia, știind don Juan cât de bine luptase numitul Miguel de Cervantes, i-a crescut onorariul cu patru ducați… Din acea bătălie navală a ieșit rănit de către două săgeți, în piept și în mână, rămânând ciung.” De aici provine porecla „ciungul de la Lepanto” (în spaniolă „el manco de Lepanto”). În realitate, nu i-a fost amputat brațul stâng, doar i s-a anchilozat după ce o bucată de plumb i-a secționat un nerv și nu a mai putut să-l miște cu atâta ușurință. Se pare că acele răni nu au fost prea grave, deoarece după șase luni de spitalizare în Messina, Cervantes și-a reluat viața militară în 1572. A făcut parte din expedițiile navale în Navarino (1572), Corfú, Bizerta și Tunisia (1573). Toate s-au făcut sub comanda căpitanului Manuel Ponce de León, în regimentul lui Lope de Figueroa, menționat în opera dramatică El alcalde de Zalamea (Primarul din Zalamea) a lui Pedro Calderón de la Barca. Cervantes s-a arătat mândru de participarea sa în bătălia de la Lepanto, care a fost, după cum avea să scrie în prefața la a doua parte din Don Quijote, „cea mai mare ocazie pe care au putut-o vedea secolele trecute, cel prezent, și pe care nici nu speră să o poată vedea cele viitoare”.

[25] Comandată de Arnaut Mamí – în zona a ceea ce, actualmente, poartă numele de Costa Brava…

[26] Informațiile privind anii de detenție provin din rapoartele oficiale și din spusele lui Cervantes, precum și dintr-o carte care s-a dovedit a fi scrisă tot de marele scriitor, care e posibil să fi exagerat gesturile sale de eroism. Prima încercare de evadare a eșuat deoarece maurul care trebuia să-l conducă pe Cervantes și colegii săi la Oran, i-a abandonat încă din prima zi. Deținuții au trebuit să se întoarcă în Algeria, unde au fost din nou puși în lanțuri și supravegheați mai atent ca înainte. Între timp, mama lui Cervantes reușise să strângă o anumită sumă de ducați, care nu s-a dovedit suficientă pentru a-i elibera pe ambii fii ai săi. Miguel a preferat să fie pus în libertate fratele său Rodrigo, care, ajuns în Spania, a conceput un plan pentru a-i elibera pe fratele său și pe ceilalți deținuți. Cervantes s-a reunit cu ceilalți deținuți într-o peșteră ascunsă, așteptând venirea unei galere spaniole. Aceasta a venit dar nu a reușit să se apropie de coastă și până la urmă a fost capturată. Creștinii ascunși în peșteră au fost descoperiți datorită trădării unuia dintre ei, poreclit „el Dorador”. Cervantes s-a declarat unicul responsabil pentru organizarea evadării și guvernatorul turc al Algeriei a decis înlănțuirea sa și închiderea într-un loc bine păzit, unde avea să rămână vreme de cinci luni. Al treilea plan de evadare a fost gândit de Cervantes cu scopul de a ajunge până la Orán pe uscat. A trimis acolo pe un maur credincios cu scrisori pentru generalul Martin de Córdoba, în care i se explica planul și i se cerea un ghid. Din păcate, mesagerul a fost prins și scrisorile descoperite. Ele arătau clar că Miguel de Cervantes plănuise tot. A fost condamnat să primească două mii de lovituri, dar sentința nu s-a executat deoarece au intervenit mulți în sprijinul său. Ultima încercare de evadare s-a produs mulțumită unei sume importante de bani pe care i-a înmânat-o un negustor venețian prezent în Algeria. Cervantes a achiziționat o fregată capabilă să transporte șaizeci de deținuți. Când totul era deja aranjat, unul din cei care trebuiau să fie eliberați, fostul doctor dominican Juan Blanco de Paz, a dezvăluit planul guvernatorului turc. Drept recompensă trădătorul a obținut un „escudo” și un ulcior de untură. Guvernatorul l-a mutat pe Cervantes într-o închisoare și mai sigură, chiar în palatul său. După aceea, s-a hotărât să-l ducă la Constantinopol, de unde fuga ar fi fost practic imposibilă.

[27] Pentru munca sa a primit 50 de escudos…

[28] Până atunci, Cervantes publicase doar câteva compoziții în versuri, ca parte a unor antologii care reunea diverși poeți.

[29] Cervantes a promis că o va continua; cu toate acestea, n-a ajuns la imprimerie. În prefața sa, opera este calificată drept „eglogă” și autorul insistă asupra veșnicei sale pasiuni pentru poezie. E vorba de o nuvelă pastorală, specie introdusă în Spania de Jorge de Montemayor. În nuvelă pot fi observate influențe din călătoriile scriitorului ca soldat în Italia.

[30] În 1597, încarcerat în Închisoarea Regală din Sevilla, ca urmare a falimentului băncii unde Cervantes depozita impozitele, a fost acuzat de însușirea banului public, găsindu-se unele neregularități în calculele de care se făcea responsabil. Don Quijote a fost „conceput” chiar la închisoare, sau cel puțin asta a scris Cervantes în prefață, nefiind clar dacă a început sau nu să-l scrie cât timp fusese încarcerat. Cealaltă detenție a lui Cervantes a fost una de scurtă durată, în Castro del Río (Córdoba).

[31] O grupare de douăsprezece narațiuni scurte, unele dintre ele compuse cu mulți ani înainte, ce dau dovadă de originalitate. Autorul explorează diferite formule narative, cum ar fi satira lucianescă (Colocviul câinilor), nuvela picarescă (Rinconete și Cortadillo), miscelaneul (El licenciado vidriera) nuvela bizantină (Spaniola englezoaică, Amantul liberal) sau chiar nuvela polițistă (Forța sângelui). Pentru câteva dintre ele, cum ar fi El celoso extremeño (Gelosul din Extremadura), s-a păstrat o a doua variantă, revizuită de Cervantes. Ar fi fost de ajuns doar Nuvelele exemplare pentru ca Cervantes să fie recunoscut ca unul din marii autori de limbă castiliană…

[32] Poem lung pe bază de terține…