Diktatul de la Viena

Publicat de nicolaetomescu, 29 august 2018, 21:55

Transilvania ocupată de Ungaria, U.R.S.S. stăpânitoare peste Moldova și Dobrogea, Germania nazistă folosindu-se, discreționar, de Muntenia… Cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul[1] germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”…

România a fost forțată să negocieze – cu Bulgaria/pentru Cadrilater, cu Ungaria/pentru Transilvania… În primul caz, cedarea teritoriului nu a creat mari emoții în rândurile opiniei publice; Transilvania s-a dovedit a fi nodul gordian, câtă vreme regiunea era văzută, pe de o parte, drept leagănul civilizației românești, Ardealul reprezentând, pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere (prin Trianon).

În august 1940, Ungaria face presiuni, prin note diplomatice; se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin[2]. Negocierile se împotmolesc și, în 24 august 1940, rămân fără niciun rezultat…

Ungurii încep să gândească acțiunea armată împotriva României; la 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atac asupra României. Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul de la Budapesta ia legătura cu Moscova, încercând să verifice atitudinea colosului comunist față de un conflict militar româno-maghiar; Molotov răspunde: „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”[3].

Confruntat cu propria sa viziune catastrofică, Hitler a acceptat ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar; considera arbitrajul drept cale de satisfacere a unei părți din pretențiile maghiare, însă nici statul român nu trebuia să fie lovit mortal (pentru a nu intra în colaps). Se ajunge la „soluția Viena”, cu 42.000 de kilometri pătrați cedați de România, un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care conducerea de atunci a țării noastre s-a arătat dipusă să-i cedeze[4] și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin. Linia trasată are o reflectare catastrofală în realitate – din punct de vedere economic, cele mai multe bogății rămâneau României, pe de altă parte, linia de cale ferată care mergea în „Ținutul Secuiesc” încălca, de cinci ori, linia de frontieră…

Preluarea nordului Transilvaniei, care a revenit Ungariei, s-a făcut între 5 și 13 septembrie 1940. Administrația românească a evacuat zona, s-au retras inclusiv armatele române; Ungaria a introdus, în prima fază, o administrație militară (până în noiembrie 1940). Conform prevederilor arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, precum cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă intenționa să se stabilească în cealaltă țară[5]. Au avut loc asasinate, masacre, expulzări. Din octombrie 1940 a început așa-numita politică de retorsiune[6], aplicată, de fapt, până în 1944. În vara anului 1942, situația s-a deteriorat de o asemenea manieră încât nu a lipsit prea mult să înceapă un război…

[1] În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită al doilea arbitraj de la Viena, deoarece putem vorbi despre un alt arbitraj/2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, până în 1945, decizia a fost numită arbitraj; abia după această dată începe să se discute în termenii unui dictat germano-fascist (fascisto-nazist) sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați; ulterior, s-a încetățenit termenul respectiv, pentru un arbitraj internațional cerut de statul român; există documente care demonstrează faptul că, de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări; în iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria, dar Germania era, în continuare, neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă, pe cale directă, cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică; în 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc, la Berchtesgaden, cu Hitler – acesta repetă aceeași poveste; la întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler răspunde negativ (avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea, primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia, și nu ne mai trebuie unul)…

[2] Cele două delegații, română și maghiară, erau conduse ardelenii Valer Pop și, respectiv, Andras Hory (clujean)… S-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată. Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă; acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci aproximativ două treimi din aceasta, până la linia Mureșului, în mare, dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea (inclusiv Brașovul)… Toate acestea se desprind dintr-un schimb de note diplomatice, preambulul tratativelor de la Turnu Severin. În 16 august 1940, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, deschidere largă pentru un schimb de populații; la auzul revendicării monstruoase, delegații români au un șoc, cer un răgaz de trei zile, discută, formulează contrapropunerea (prima dată, schimbul de populații, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră)…

[3] În acest context, în care U.R.S.S. declară, din nou, atitudinea condescendentă față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră; situația îl determină pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”. Inclusiv serviciul de informații german raportează că maghiarii urmau să atace pe 28 august (dimineață). Dar marea temere a lui Hitler era următoarea: în clipa în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați, poate chiar regiunea petroliferă din zona Ploieștiului/iată de ce își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică; pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere, câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o posibilă ocupație sovetică…

[4] În timpul întrevederii, din 26 iulie 1940, de la Berchtesgaden…

[5] Nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru; nu aveau niciun interes ca populația să părăsească zona; spre exemplu, pleacarea populației de origine română din Transilvania de Nord înlătura pretențiile asupra teritoriului, obstrucționa legitimitatea; guvernul ungar se folosea de maghiarii rămași în România, sperând pe mai târziu că va obține întreaga Transilvanie…

[6] Mai exact, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers… De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon; i-a expulzat, invocând expulzările făcute de guvernul român (la Simeria, 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece). Totul se răsfrânge asupra minorităților, asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei…