Dreptul la amintire (desigur, și la uitare)

Publicat de nicolaetomescu, 2 aprilie 2017, 17:45

În tradiția chineză, atunci când cineva era prizonierul unui secret (chiar și sub chipul răutății la adresa cuiva) pe care nu-l putea împărtăși nimănui, urca un munte, afla un copac, scobea în trunchi, îl șoptea acestuia, acoperindu-l apoi cu pământ și lăsându-l închis pe vecie…

Drept replică, de la W. Somerset Maugham am învățat că „Tradiţia reprezintă un ghid, nu o închisoare”…

*

Pentru a ne construi identitatea, avem nevoie de recunoaștere socială. Pierderea unui loc de muncă presupune pierderea acelui ceva care dă sens vieții; pierderea stabilității raportului de muncă și schimbarea esenței unui post, ocupat în mod meritoriu, cauzează efecte negative importante.

Mi s-a întâmplat acum 5 (cinci) ani… În ziua de 2 aprilie 2012, am fost înlăturat din locul de muncă și din funcția pe care le ocupasem prin concursuri (aprilie 1990, respectiv 21 decembrie 2005). În pofida sentinței Civile nr. 568/21.02.2013, prin care Tribunalul Mureş a dispus anularea Deciziei de concediere disciplinară nr. 199/2012 și reintegrarea  pe postul deținut anterior (confirmarea Curții de Apel Mureș s-a produs la 25.06.2013), hărțuirea morală a avut în vedere un comportament irațional, repetat, a implicat o exercitare greșită a unei funcții sau abuz de funcție, față de care, în calitate de persoană vizată, am întâmpinat dificultăți în a mă apăra; am fost supus unor condiții incompatibile cu demnitatea umană, angajatorul abuzând de poziția dominantă și de situația de dependență profesională; faptele (nu aduc, cel puțín pentru moment, lămuriri suplimentare privind abuzurile săvârșite împotriva mea în perioada 2006-2010; m-am trezit eliminat, la 13 minute după reintegrare, prin suspendarea Contractului Individual de Muncă, preț de 18 luni/aprilie 2013-noiembrie 2014) au fost săvârșite în mod activ, comisiv, intenționat, au afectat, în mod clar, onoarea, reputația profesională, demnitatea subsemnatului, trecând peste orice limită.

Opoziţia față de politizarea Societății Române de Radiodifuziune (Radio România) a dus la declanșarea unei campanii îndreptate împotriva omului, funcției, sistemului de valori; actele emise de S.R.R. pot fi interpretate în această cheie, indică ansamblul semnelor de reper ale ostilității fără scrupule, ale șicanării repetate.

Mi-a fost îngrădită posibilitatea de a accede la un alt post în noua organigramă a Societății Române de Radiodifuziune (noiembrie 2013/condiții și criterii de participare la concursul care demască o selecție artificială, netransparentă, precum și caracter vădit discreţionar, îndreptat împotriva subsemnatului). Atribuţiile mele de redactor-şef au suferit restrângeri semnificative, pierzându-şi importanţa, trădând o vădită opoziție față de esența pentru care am candidat (în anul 2005), până la limita ștergerii oricărei similarități cu vechea structură, echivalând, practic, cu nerespectarea dispoziției de reintegrare. Chiar dacă postul pe care l-am obținut în urma unui concurs nu a fost, efectiv, desființat din organigrama societății, în același timp cu execuția mea profesională s-a înființat, practic, pe durata desfășurării proceselor care ne calificau ca părți în litigiu, altă funcție cu atribuții și responsabilități diferite decât cele prevăzute înaintea concedierii vătămătoare/2012 și suspendării/2013; contextul creat de conducerea politizată nu-l poate înlocui pe cel vechi, cu care are doar unele proprietăți comune (premeditarea unei asemenea stări de fapt). Aplicarea așa-numitei organigrame are la bază discriminarea evidentă în ceea ce mă privește, nu atât prin bagatelizarea postului de Redactor Șef, cât mai ales prin reînfiinţarea/transferarea atribuțiilor, competențelor, nivelului lui de responsabilitate, sub o altă formă, cu o altă denumire, dar, mai ales, prin subordonarea mea „cu dedicaţie”. Din Manager – așa cum am fost numit în acte oficiale care au emanat din condeiul Președintelui Director General, la câteva termene ale unor procese, s-a dorit „retrogradarea” în șef de serviciu și, desigur, concedierea mea pentru a treia oară. A fost singura situație din rețeaua Studiourilor Regionale în care unui fost redactor-șef i s-a anulat orice șansă de participare și de promovare a concursului vizând funcția de manager.

Trebuie remarcată maniera, atitudinea în care s-au desfăşurat toate aceste acţiuni, intimidarea fiind primul pas, în vederea destabilizării subiectului supus hărţuirii. Intimidările au continuat, mai mult, s-a trecut – după concediere – la un nivel superior: subminarea autorităţii. Printre metodele de hărţuire morală se înscrie şi izolarea mea în vederea unei mai bune manipulări a psihicului celor din juru-mi; acest lucru s-a întâmplat prin coroborare cu tragerea mea pe linie moartă. Am suportat, ani în șir, consecințele unor fapte comise împotriva mea. Și astăzi, rupte din contextul general al întregii acţiuni de hărţuire, anumite gesturi pot trece neobservate, însă ele fac parte dintr-un plan de creare a unei presiuni pentru a-mi prezenta demisia sau pentru a se găsi un nou motiv de desfacere a contractului individual de muncă. Deși există prevederea legală, obligaţia corelativă a angajatorului de a se abţine de la orice act/gest care ar putea aduce atingere demnităţii şi onoarei salariatului, din 2006 până în prezent (cu vârful perioadei 2011-2014) s-a dezlănțuit un tip de violenţă rece, perfidă, ipocrită, uneori invizibilă, dar, de cele mai multe ori, indecent de concretă. Hărţuitorul s-a simțit ameninţat şi, deţinând puterea, a atacat, scopul său fiind acela de a mă face să dispar din organizație.

Nu am clamat deteriorarea stării de sănătate (mai exact, nu am acceptat destructurarea mea); dar conflictele si enervările zilnice – la oameni ca mine, care nu sunt depresivi (cu demnitate, mi-a fost imposibil să înțeleg acele laturi, însușiri sau tendințe ale persoanelor care exclud, prin opoziție cu alt om, forța motrice a adevărului și definesc, prin ură, conținutul principal al propriilor acțiuni) –, au dus tocmai la expresia răului care mi-a provocat și dezechilibre financiare, suferințe de ordin psihic, atingeri aduse cinstei, prestigiului, onoarei, reputației, demnității mele…

Soluțiile rămân exact soluțiile sau lipsa de soluții din vremea comunismului, la care se adaugă totalitatea organelor de jurisdicție din statul post-decembrist. Tăcerea unora ar fi actul de conștiință obligatoriu (să însoțească plecarea lor, mai ales după hotărâri judecătorești definitive). Tot atât de adevărat, știind că politrucii au întotdeauna ceva de murdărit, pare dezirabilă tăcerea ta (prin muncă, oricât de contestată ar fi de cei care promovează un serviciu sinistru de îndrumător pervers către imbecilizarea colectivă). Nu poți / nici nu trebuie / să faci parte din spectacol fără să te contaminezi, fără să fii josnic și, oricum, scuipat…

Dacă „amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire”, atunci și „uitarea este o formă de libertate”…