Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare (II)
Publicat de nicolaetomescu, 11 august 2016, 08:06
Pentru a răspunde întrebărilor, Carol Iancu încearcă să înţeleagă mutaţiile petrecute în România Mare, conturînd – totodată – portretul comunităţii evreieşti. Dublarea suprafeţei şi a populaţiei, revenirea Basarabiei, Transilvaniei, Bucovinei la „patria-mamă”, transformă România; drept consecinţă, Carol Iancu a evaluat ponderea minorităţilor, în raport cu evoluţia economică şi politică a societăţii româneşti interbelice[1]. Ne-a interesat, pentru recenzia de faţă, importanţa numerică a minorităţii evreieşti (locul III, cu 4%, potrivit criteriului naţionalităţii, şi 4,2% după criteriul religiei); o repartizare şi mai semnificativă transpare atunci când privim populaţia oraşelor (13,6%, a doua colectivitate urbană, după români)[2]. Studiul procesului demografic dezvăluie o scădere a natalităţii la evrei (mergem însă atât de departe cu gândul şi o insinuăm drept consecinţă a antisemitismului?), importanţa urbanizării iudaicităţii române, incidenţele repartiţiei geografice a evreilor asupra structurii lor socio-profesionale, clişeele răspândite de propaganda antisemită (în special faptul că evreii „nu se încadrau activităţilor productive şi manuale”)…
Chestiunea emancipării evreilor este una esenţială, circumscrisă chestiunilor generale ale istoriei României. Cu metode moderne, discursul promovat de Carol Iancu se bazează pe o întreagă direcţie de cercetare legată de apariţia şi dezvoltarea “problemei evreieşti”, de lupta pentru emancipare, de neînţelegerile ivite între români şi evrei. Dacă, altădată, erau recunoscute unele excese de interpretare şi atitudine caracteristice ambelor părţi (cerinţe evreieşti formulate pe plan internaţional, diferenţele de comportament în privinţa organizaţiilor evreieşti, conceptul juridic al drepturilor minorităţilor), în Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare se articulează, mai ales, perspectiva statutului legal al evreilor din România interbelică; emanciparea nu presupune consecinţe pozitive imediate, marginalizarea apare ca rezultat al unei politici deliberate[3]. Argumentul ar trebui să privească articolul 7 din Tratatul minorităţilor, ratificat printr-o lege publicată, la 26 septembrie 1920, în Monitorul Oficial; din nefericire, pentru toţi românii (inclusiv sau mai ales pentru evreii români), Decretul-lege din 22 mai 1919 rămâne singurul document care fixa statutul evreilor[4]. Ce-i drept, doar înscrierea egalităţii civice în Constituţie putea oferi o soluţie juridică definitivă[5]; tot astfel, „observăm” cum, prin noua Constituţie din 28 martie 1923, se încerca anularea încetăţenirii colective a evreilor din Basarabia, Transilvania şi Bucovina. Potrivit lui Carol Iancu, aceste capcane erau evitate „graţie vigilenţei Uniunii Evreilor Pământeni, care a devenit în luna februarie 1923 Uniunea Evreilor Români. Au fost propuse mai multe redactări şi înlocuite, rând pe rând, de guvern, înainte de a se ajunge la textul definitiv al articolului 133. Acesta din urmă ratifica decretele-lege Brătianu, ansamblul decretelor-lege de naturalizare individuală şi permitea naturalizarea, prin prelungirea răgazului necesar stipulat de Decretul-lege din 22 mai 1919, tuturor acelora care erau privaţi de aceasta.”[6] Uniunea Evreilor Români, împreună cu alte organizaţii, nu va putea obţine[7] modificarea altei legi, dar a creat tot felul de „baraje” împotriva încercărilor guvernamentale de a-i spori eficacitatea. La 23 februarie 1924, Legea asupra dobândirii şi pierderii naţionalităţii române sau Legea Mârzescu introducea exigenţa prezentării de probe, dificil de furnizat pentru evreii ale căror nume nu fuseseră înscrise în listele de încetăţenire[8]. În schimb, vor fi abandonate proiectele legislative (1932) ale ministrului Justiţiei, Valer Pop, şi ale guvernului Tătărescu (1936), cu tendinţe de a revizui naturalizarea evreilor. Principiul a fost introdus şi aplicat doar în timpul guvernării Goga-Cuza (începutul anului 1938), comisiiile de revizuire retrăgînd (15 septembrie 1939) cetăţenia unui număr de 225.222 evrei (36,7%).
[1] Capitolul I, intitulat „Mutaţiile României Mari”, insistă asupra reconstrucţiei de după război, înfloririi industriale încurajate de o politică tarifară protecţionistă şi de investiţiile în uzinele de armament, concentrării (pe regiuni) a industriei, reformei agrare (care a găsit, printre beneficiari, şi câteva mii de evrei), noii structuri a proprietăţii agricole. Din punctul de vedere al autorului, după naşterea României Mari „aproape că nu s-a modificat structura populaţiei în raportul sat-oraş sau în activităţile profesionale (…)Asistăm, în schimb, la o adevărată mutaţie în ceea ce priveşte structura etnică a noilor cetăţeni.” Ibidem, p. 27, dar şi Tabelele cuprinse, într-o „logică a cronolgiei întortocheate”, la pp. 28-29 (compoziţia etnică în 1920, românii şi minorităţile naţionale, structura etnică în 1930), Tabelele care dezvăluie repartiţia populaţiei evreieşti în provinciile, judeţele Vechiului Regat, în oraşe şi sate, numărul evreilor din provinciile istorice ale României Mari – pp. 47-50, p. 52 (repartiţia geografică a evreilor în 1930, după religie, apartenenţă etnică şi limbă maternă), pp. 54-58 (lista localităţilor din Regat, Basarabia, Bucovina, Transilvania adăpostind peste 2.000 de evrei în 1930; mişcarea populaţiei evreieşti din România între 1899-1937, în 1934 şi 1935)…
[2] Tabele cu repartiţia activilor pe clase profesionale după religie, pe clase profesionale după naţionalitate, repartiţia profesională la evreii români în 1913, rata repartiţiei profesionale la evreii şi neevreii din România între 1930 şi 1938 (pp. 61-63)… Datele ne informează că majoritatea populaţiei evreieşti active se regăsea în domeniile industriei şi meşteşugurilor (41,7%), ale comerţului şi creditului (37,7%), le confirmă ponderea în activitatea economică a cele două sectoare; evreii exercitau, în majoritate, meserii (meşteşuguri), reprezentând, totodată, 23,2% din numărul total al medicilor, farmaciştilor, veterinarilor (singurele profesii liberale care le erau, deocamdată, accesibile)… Vezi şi Tabelele privind numărul debitelor de băuturi spirtoase, după originea etnică (1925), numărul de societăţi pe acţiuni în industria lemnului, textilă şi alimentară (1937). Din acestea nu ar rezulta că erau românizate firmele evreieşti, precum şi cele aparţinând altor minorităţi, dar Legea pentru folosirea personalului român în întreprinderi (16 iulie 1934) obliga patronii să dispună de personal românesc în proporţie de cel puţin 80%, 50% fiind procentajul necesar pentru membrii Consiliului de administraţie.
[3] Maliţiozitate imposibil de stăpânit atunci când se face trimiterea la liberalii români şi la faptul că aceştia „şi-au purtat rău numele”. Drept sprijin, Carol Iancu citează din Eugen Ţaţomir, Contribution à l’étude des Israélites comme élément productif de l’économie nationale, Bucarest, 1937, mergând chiar mai departe la p. 272 a cărţii recenzate: „Contrar denumirii, ideologia lor nu era deloc liberală, iar şovinismul economic al extremiştilor, rezumat prin sloganul Prin noi înşine, s-a tradus faţă de evrei prin formula Nici un ac de la jidani.”
[4] În 1922, aproximativ 30% din evreii Vechiului Regat vor rămâne lipsiţi de drepturi cetăţeneşti, prin „decretul Brătianu”.
[5] Trebuie spus că subcapitolul referitor la partidele politice şi evoluţia regimului parlamentar nu poate fi considerat unul de referinţă. Carol Iancu va constata: „cu câte dificultăţi şi-au dat acordul la acest principiu parlamentarii şi miniştrii români” – Op.cit., p. 266. Ne vom permite o precizare suplimentară… Aidoma sintagmei „supremaţia legii”, termenul constituţionalism poate fi utilizat în cel puţin două sensuri: a) relativ formal; b) mai de conţinut. Unul din sensuri reflectă definiţia Constituţiei – aşa cum a enunţat-o, spre exemplu, Sir Kenneth Wheare în lucrarea Modern Constitutions (Constituţiile Moderne): „Regulile care instituie şi reglementează sau guvernează guvernământul”; „În Marea Britanie”, observa el, „aceasta înseamnă, pur şi simplu, ansamblul regulilor juridice şi nejuridice care alcătuiesc sistemul de guvernământ”. Dincolo de insulele britanice, termenul desemnează o selecţie de reguli pur juridice reunite în unul sau mai multe documente strâns înrudite. Din ultima perspectivă, constituţionalismul ar fi, pur şi simplu, practica adoptării de constituţii, indiferent care ar fi conţinutul acestora.
[6] Ibidem, p. 267. Am înţelege că statutul juridic al evreilor români şi-a găsit, totuşi, soluţia – din punct de vedere constituţional…
[7] Intervine o problemă a evreilor înşişi… Faţă de evoluţia situaţiei internaţionale, reacţia evreilor din România nu a fost unitară, pe baza imaginii eterogene a comunităţilor. Înainte de 1933, atunci când partidele româneşti încă le mai căutau voturile, Uniunea Evreilor Români a sprijinit Partidul Liberal, în vreme ce Partidul Evreiesc susţinea Partidul Naţional Ţărănesc. După izolarea celor două formaţiuni evreieşti rivale, chiar şi apropierea timidă, generată de crearea Consiliului Central al Evreilor, nu a determinat reunirea forţelor. Pentru dezvoltări, capitolul VII „Reacţia politică a evreilor: asimilare sau particularizare?”, Carol Iancu, Evreii din România 1919-1938. De la emancipare la marginalizare, Bucureşti, Editura Hasefer, 2000, pp. 208-235.
[8] Prin intermediul legii respective, au fost „respinşi înafara cetăţii” aproximativ 100.000 de evrei, majoritatea locuitorilor din noile provincii – care renunţaseră, în cursul alipirii, la cetăţenia lor iniţială.
fragment al unei viitoare cărți
Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii
