Fila de calendar, ca pretext… Comentariu: Nicolae Tomescu

Publicat de nicolaetomescu, 28 aprilie 2017, 06:00

Indicatorul sistematic al succesiunii lunilor și zilelor unui an (Wikipedia) înscrie – în dreptul lui 28 aprilie – un multiplu de… Irak

• 28 aprilie 1937: se năștea Saddam Hussein, al 5-lea președinte al Iraqului (executat în 2006)…
• 28 aprilie 2004: CBS a difuzat fotografii în care erau surprinși soldați americani maltratând și umilind prizonieri irakieni din închisoarea d’Abou Ghraib, de lângă Bagdad; imaginile datau din perioada octombrie-decembrie

*

Traseul puterii

Se părea că Președintele Irakului, moștenitorul regilor cruzi și însetați de sânge din Mesopotamia antică, este „ales” pe viață. Când agenții Serviciului de informații al Israelului au oferit o mostră a scrisului de mână purtând semnătura lui Saddam Hussein, experții grafologi[1] rămăseseră bulversați. Un analist afirma că autorul rândurilor suferea de megalomanie severă, cu simptome pronunțate de paranoia. Alți autori susţin: precum înaintaşii săi, Saddam era, fără îndoială, nebun. Aş spune că a fost, mai curând, omul dispus să facă orice pentru a dobândi ceea ce și-a dorit. Mai cred că aspiraţia lui esenţială a vizat dominaţia asupra Orientului Mijlociu[2]. „Este extrem de şiret, cu sânge rece, isteţime uşor bolnăvicioasă”, a exclamat un diplomat englez care îl întâlnise pe Saddam Hussein. „Viaţa oamenilor nu înseamnă nimic pentru el, modifică jocul complex al politicii din Orientul Mijlociu, pocnind din degete”… Un alt diplomat mărturisea: „Saddam face doar ceea ce crede că este eficace. Nu se lasă condus de ideologie sau capríciu. Îşi calculează cu rigoare fiecare pas. Este, pur şi simplu, un pragmatic brutal şi isteţ”. Dan Goodgame, corespondentul revistei Time: „ (…)întâlnindu-l, un vizitator este izbit de ochii săi; îţi trezesc spaima, sunt în acelaşi timp reci şi fără remuşcări, precum ochii şarpeluí în faţa prăzii. Sunt ochii unui ucigaş”. Originile instinctului criminal al lui Saddam Hussein îşi au rădăcinile în Takrit, localitate situată la 160 km nord de Bagdad. Născut în 1937, fiul unor ţărani, a rămas orfan la vârsta de nouă luni, fiind apoi crescut de unchiul său, Kairallah Talfah. Ultimul, ofiţer în armata irakiană, ura dominaţia britanică asupra regimului marionetă al monarhiei irakiene[3]. Tânărul Saddam a învăţat, din faşă, căile intrigii şi atacului pe furiş (Talfah a jucat un rol în lovitura de stat anti-britanică din 1941). Impresionat de acest joc periculos, viitorul dictator nu frecventase cursurile şcolare până la vârsta de 9 ani. Mai târziu, când s-a înscris pentru admiterea în elita Academiei Militare din Bagdad, Saddam s-a trezit respins din cauza calificativelor sale foarte modeste. Era o lovitură cumplită, resimţită în interiorul fiinţei lui, determinând obsesia pentru folosirea forţei militare[4]. Deşi Saddam părea încântat să apară îmbrăcat în uniformă militară, acest lucru s~a petrecut după ascensiunea lui la putere, după ce şi-a atribuit calitatea de general.

Drumul ales pentru a lupta? Asasinatul… Ca student, s-a înscris în Partidul Baas, mişcare socialistă pan-arabã şi grupare subversivă anti-occidentală. Partidul l-a desemnat să facă parte dintr-o echipă care trebuia să-l asasineze pe conducătorul militar irakian Abdul 7 Karim Kassem[5]. Saddam şi acoliţii săi au pulverizat vagonul în care staţiona Karim Hassem şi care traversa, în viteză, Bagdadul, dar au greşit ţinta… De altfel, bodyguarzii ucíseseră câţiva atentatori, Saddam ieşind cu faţa curată (doar un glonte în piciorul stâng). În cuvinte glorificatoare, înscrise hagiografiei personale, adevărul despre evenimente este mai puţin dramatic. „El şi-a extras glonţul cu un brici îmbibat în iod, apoi s-a deghizat într-un beduin, a trecut înot Tigrul, a furat un măgar traversând cu acesta deşertul Siriei, dar a fost capturat până la urmă şi închis”… Ultimele cuvinte din hagiografie conturează imaginea preşedintelui egiptean Gamal Abdel Nasser, exponent charismatic al pan-arabismului. Nasser l-a ajutat pe Saddam să se transfere la Cairo… La 25 de ani, îl găsim pe Saddam într-o postură mai puţin obişnuită: studiază dreptul. Dar inima lui se afla în altă parte. Acordând credit unei anecdote, Saddam Hussein s-a simţit exasperat atunci când, la Cairo, colegii săi de studii, stând în jurul unei cafele, dezvăluiau câteva aspecte ale politicii locale. „De ce argumentaţi? – ar fi ţipat Saddam. De ce nu puneţi imediat mâna pe armă să-l împuşcaţi?” Saddam s-a întors la Bagdad în 1963 şi a început să organizeze o miliţie a Partidului Baas. La 8 februarie, acelaşi an, partidul prelua puterea, dar despre caracterul permanent al acesteia nu se poate. vorbi decât din 1968. Sub conducerea generalului Ahmed Hassan al Bakr[6] omul care deţinea controlul real asupra puterii era Saddam. Punând lucrurile la punct şi în familie, el s-a căsătorit cu Sajida Talfah, fiica ofiţerului care îl îngrijise. Prin retragerea lui al Bakr (1979) iată-1 pe Saddam asumându-şi întreaga responsabilitate a conducerii[7]. Noul preşedinte celebra, prin ordin, executarea celor 21 de membri ai Cabinetului, incluzându-l pe unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, sub acuzaţia dubioasă de trădare. „El, care mi-a fost atât de apropiat, este atât de departe de mine atunci când greşeşte”, ar fi spus Saddam. Amnesty International estimase la câteva sute numărul anual al execuţiilor din Irak şi faptul că poliţia secretă se afla pretutindeni. Tortura reprezenta un fapt obişnuit. Delictele minore erau pedepsite cât se poate de aspru[8]. Se considera crimă să posezi propria ta maşină de scris fără permisiunea poliţiei. Însemna moarte să vorbeşti împotriva Părintelui-Conducător. Fiecare ştia că nu se află în siguranţă…

Încă din 1980, Saddam aproape că şi-a adus regimul la ruină – atacând Iranul. Cândva, el îşi căutase refugiul la ayatolahul Khomeiny. Acesta 1-a izgonit din Iran, sub presiunea Şahului. Conflictul iraniano-irakian nu trebuie privit doar ca o dispută teritorială. Într-un fel, preşedintele irakian a fost provocat de ayatolah, care începuse să numească regimul lui Saddam regim blasfemic (conducătorul irakian era musulman sunnit, deşi mulţi compatrioţi aparţineau/aparțin ramurii rivale şiite). Răspunsul s-a concretizat prin invadarea Iranului. Conştient de puterea sa, prea încrezător însă că echipamentul sovietic din dotarea armatei va pulveriza miliţiile ayatolahului, Irakul a primit o replică dură şi a apelat la gaze toxice, armă oribilă scoasă în afara legii bătăliilor după Primul Război Mondial. Atunci când lupta cu Iranul, Saddam a prevăzut şi războiul împotriva rebelilor kurzi[9]. Dictatorul a ordonat folosirea gazelor toxice şi aceasta nu împotriva unor soldaţi, ci a civililor (femei şi copii). Primul război din Golf a însemnat pentru Irak pierderea a 75.000 până la 150.000 de vieţi şi ruinarea economiei. Pentru a reface ţara era nevoie de mai mult petrol, iar atunci când Kuweitul s-a intersectat cu planurile sale, Saddam a hotărât invazia.

Sunt date care populează câmpul reprezentărilor. Acesta ni-l înfăţişează pe Saddam nu atât de popular pe cât era de temut ca om, nemilos în intenţia de a-şi prezerva puterea. Chipul său omniprezent (uneori, portretele au câţiva metri acoperind aproape faţada unui bloc), tabloul care spânzura în fiecare birou, în fiecare magazin, chiar în majoritatea locuinţelor particulare, de teama poliţiei secrete, toate acestea trebuiau respectate cu sfințenie iar cei care nu s-au conformat au fost nevoiți să plătească. Se povesteşte că un bătrân general l-ar fi prevenit pe Saddam în legătură cu marile prejudicii pe care le-ar aduce Irakului un atac ordonat de dictator; Saddam 1-a invitat pe general în camera învecinată, pentru a discuta chestiunea. in spatele uşilor închise a răsunat o împuşcătură. Saddam s-a (re)întors de unul singur, punându-şi pistolul în toc.

Saddam se distingea de ceilalţi conducători ai ţărilor arabe prin faptul că nu părea deloc mulţumit să poarte titlul de Preşedinte. El avea viziunea — unii îi spun amăgirea – grandorii personale şi măreţiei Irakului…

–continuare… sâmbătă, 29 aprilie 2017–

[1] Adevărat, grafologia este considerată un domeniu situat la marginea ştiinţei – în orice caz, la mai mare distanţă de judecata ştiinţifică decât psihiatria – dar ea probează dovada suplimentară că Saddam şi-a orientat, prin diferite forme, pulsiunile agresive împotriva personalităţii.

[2] Într-o măsură chiar mai mare decât a reuşit să o determine Nabucadnezar.

[3] Trei regi au alcătuit dinastia Haşemită: 1921-1933, Faisal I; 1933-1939, Ghazi I; 1939-1958, Faisal II (în perioada 4 aprilie 1939 şi 2 mai 1953, sub regenţa unchiului său, emirul Abdul Illah). Între 14 februarie şi 2 august 1958, Irakul s-a unit cu Iordania în Federaţia Arabă; între 19 mai şi 14 iulie 1958, prim-ministrul Federaţiei a fost Nuri as~Said, iar în scurtul interval 18 mai-14 iulie 1958, Ahmed Mukhtar Babah a deţinut funcţia de şef al cabinetului provincial. La 14 iulie 1958, monarhia este înlăturată, Irakul proclamându~se republică.

[4] Am preluat ideea de la analiştii israelieni…

[5] Între 14 iulie 1958 şi 8 februarie 1963, şeful Consiliului de Stat a fost Mohammad Najib ar-Rubai, iar Abd al Karim Kassem – conducătorul efectiv din perioada amintită, fără a fi preşedinte.

[6] Irakul a cunoscut, pentru perioda de care mă ocup, următorii preşedinţi: între 8 februarie 1963-13 aprilie 1966, Abd al Salim Mohammad Aref; Abd ar-Rahman Mohammad Aref (16 aprilie 1966-17 iulie 1968); Said Ahmed Hassan al-Bakr (17 iulie 1968-16 iulie 1979) şi, din 16 iulie 1979, Saddam Hussein.

[7] De fapt, din 10 mai 1969 au fost unificate funcţiile de preşedinte şi de prim-ministru. Tendinţa de concentrare a puterii nu reprezenta invenţia absolută a lui Saddam Hussein.

[8] În legătură cu această realitate, Comitetul de ajutorare de pe lângă biserica română din Viena, şi nu Amnesty International, a reuşit să recheme în memorie principiile toleranţei, adevărul potrivit căruia o lume fără Dumnezeu, fără iertare, fără altruism, este o lume fără de înţeles. Lămuriri esenţiale se aflau cuprinse într-un răspuns la iniţiativa amintitului Comitet.

Bagdad, 10 ianuarie 1995

Stimată doamnă Atena Munteanu, Confirm prin prezenta primirea scrisorii dvs. din 23 noiembrie 1994, ca şi a pachetului trimis domnului Mihai Buliga, sosit la Bagdad la 7 ianuarie a.c. şi înmânat destinatarului două zile mai târziu, cu ocazia vizitei făcute acestuia la închisoare. […] Referitor la interesul dvs. faţă de cetăţenii români deţinuţi in Irak, iată, foarte pe scurt, principalele date de interes: În închisoarea Abu Ghraib (circa 30 km de Bagdad) se află 3 cetăţeni români: Timofte Ştefan (născut în 1953, maistru macaragiu, căsătorit), Buliga Mihai (născut în 1964, electrician, necăsătorit) şi Ciolan Mircea (născut în 1964, electrician, necăsătorit). Toţi trei au venit în Irak pentru lucrări de cooperare în legătură cu firma română Romelecto. La 8 septembrie au furat anvelopele unui autobuz particular. Au fost arestaţi la 12 septembrie 1988. În ianuarie 1989, au fost judecaţi de Tribunalul din Kirkuk şi condamnaţi la 3 ani închisoare. La 10 iunie 1989, prin hotărârea nr. 292, Curtea de Casaţie din Bagdad a anulat verdictul iniţial, a rejudecat procesul şi a pronunţat pedeapsa cu moartea (conform art. 443/3 din Codul criminal nr 111/1969: furt organizat în timp de război). Urmare a recursului, Tribunalul a acordat circumstanţe atenuante, făcînd apel la art. 132 din acelaşi Cod criminal şi a pronunţat condamnarea la 16 ani închisoare, sentinţă definitivă. Toţi trei sunt oameni deosebiţi şi fapta săvîrşită în urmă cu peste 6 ani a fost în mod evident o greşeală stupidă care i-a costat enorm. Situaţia lor constituie o preocupare permanentă a ambasadei române şi a autorităţilor din ţară (într-o scrisoare adresată lui Ion Iliescu, inimoasa româncă amintea că «au mai fost şi alţi deţinuţi străini in aceeaşi închisoare, dar care au fost eliberaţi în urma intervenţiei autoriftăţilor din ţările cărora le aparţineau» – n.n.). Au fost făcute numeroase demersuri la nivelul preşedintelui României, a prim-ministrului nostru, la nivelul M.A.E. şi al ambasadei, pentru punerea lor în libertate. În aprilie 1994 a sosit în Irak un trimis special, în persoana secretarului de stat în M.A.E., domnul Marcel Dinu, cu mesaj pentru preşedintele Saddam Hussein, solicitându-se eliberarea celor 7 cetăţeni români aflaţi la acea dată în închisoarea Abu Ghraib. S-a obţinut graţierea doar pentru 4 dintre ei, condamnaţi ca urmare a intrării ilegale în Irak[.„]. Faţă de situaţia specifică din Irak (ţară supusă sancţiunilor internaţionale), cei trei cetăţeni români din închisoarea Abu Ghraib supravieţuiesc numai ca urmare a ajutorului primit din afară. Până acum au contribuit cu bani întreprinderea Romelectro şi ambasadele române din Amman şi Bagdad, precum şi mai mulţi români din .S`.U.A. şi Elveţia. Noi, cei de aici, îi vizităm cel puţin lunar şi le ducem câte puţin din toate[…]. […]Nu vă recomand să folosiţi poşta internaţională, fiind nesigură (pachetul trimis a ajuns deschisl)[…] Cel mai rapid ar fi să depuneţi banii la oficiul diplomatic român din Viena, şi automat suma depusă acolo se scoate din casieria noastră şi se predă beneficiarului; În speranţa că am reuşit să ofer răspunsurile aşteptate, vă transmit cele mai bune urări de sănătate şi La mulţi ani/

Cu stimă, Ion Isar

În cele din urmă, Atena Munteanu a avut de ce să-i mulţumească preşedintelui de atunci al României – Ion Iliescu:[…] pentru prompta şi fructuoasa intervenţie în eliberarea celor 3 deţinuţi din închisoarea Abu Ghiraib din Bagdad…

[9] Kurzii alcătuiesc aproape 19% din populaţia Irakului.