Gabriel García Márquez: „Visurile nu se mănâncă, dar hrănesc”

Publicat de nicolaetomescu, 16 aprilie 2020, 23:30

În ultima decadă a secolului al XIX-lea, mexicanul Rubén Darío conferise Americii Latine independența literară – prin inaugurarea modernismului (prima tendință poetică autohtonă). La jumătatea secolului al XX-lea, columbianul Gabriel García Márquez (6 martie 1927, Aracataca-Columbia – 17 aprilie 2014, Ciudad de México) era capabil să așeze narațiunea despre continentul sud-american în fruntea literaturii mondiale, odată cu publicarea cărții Un veac de singurătate (1967), capodopera așa-numitului realism magic…

Anterior, „lumea lui Macondo”, parabolă și reflectare a istoriei chinuitoare a Americii Latine, fusese prezentată în romane și colecții de povestiri scurte; noile capodopere i-au marcat cariera, recunoscută prin acordarea Premiului „Nobel” pentru literatură (în 1982): amintiți-vă doar de titluri precum Toamna Patriarhului (1975), Cronica unei morți anunțate (1981), Dragoste în vremea Holerei (1985); Márquez contribuia, decisiv, la proiecția fenomenului editorial care a presupus, de fapt, descoperirea internațională a numeroși romancieri – cunoscuți, până atunci, doar în arealul țărilor respective…

Mă voi îndepărta de abordarea biografică, aș reduce posibilitățile de înțelegere (în cazul de față, lecturarea operei); nu pot admite, inclusiv în cazul conceperii unui articol, că totul trebuie întemeiat pe reguli. Mai ales că Márquez, cristal fragil (asta îi era finețea, nicidecum slăbiciunea), nu s-a folosit de minciuni calculate care ascund un adevăr hidos.

Spre exemplu, când a fost chemat pentru acordarea Premiului „Nobel”, două fapte i-au confirmat sentimentul apartenenței; la festivitatea de premiere, în ținută clasică, fluidă, impecabilă, de lenjerie albă, amintind de costumul pe care bunicul său îl purta și îl folosea precum coloneii războaielor civile (încă reprezenta o etichetă în Caraibe), a ținut discursul despre „Singurătatea Americii Latine”; citit miercuri, 8 decembrie 1982, în fața Academiei Regale Suedeze, a fost auzit de 400 de invitați (totul, prin traducerea simultană în opt limbi), a frânt tiparele și frazele uzate cu care Europa se obișnuise (de o manieră „tradițională”); referindu-se la America Latină, a denunțat lipsa de atenție a superputerilor în ceea ce privește continentul sud-american, a arătat cum au greșit europenii în poziția lor exprimată și aplicată față de cele două Americi, rămânând doar cu „povara minunii și a magiei” cu care s-a trezit întotdeauna asociată această parte a lumii; Márquez sugera schimbarea paradigmei, prin crearea unei noi și mari utopii, a vieții, răspunsul Americii Latine la propria sa cale a morții; discursul rămâne o adevărată piesă literară, cu stil profund și cu un conținut autentic, o manifestare a personalității naționaliste, a credinței în destinele continentului, în popoare; scriitorul confirma angajamentul față de America Latină, fiind convins că subdezvoltarea afectează toate elementele vieții…

Oare doar scriitorii din acea parte a lumii ar trebui să se dedice realității sociale totale?