George Coșbuc: „O luptă-i viața; deci te luptă…”

Publicat de nicolaetomescu, 18 septembrie 2021, 06:25

George Coşbuc (20 septembrie 1866[1], Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, astăzi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — 9 mai 1918, Bucureşti[2]),

şi-a început (1871) studiile[3] la şcoala primară din Hordou; din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urma cursurile şcolii din Telciu[4] (învăţând germana cu unchiul său, Ion Ionaşcu, directorul şcolii); în clasa a VII-a, Coşbuc fusese ales vicepreşedinte al societăţii[5], iar la 2 octombrie 1883 devenise preşedinte…

A publicat primele poezii[6] în paginile revistei „Muza someşeană”…

În mai 1884, susţinea examenul de bacalaureat, iar, după reușită, în toamna anului 1884, se înscria la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj…

În noiembrie 1886, bolnav şi cunoscând dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publica, la revista din Gherla, „Cărţile săteanului român”; în „Tribuna”[7], continua să tipărească poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara); corespondența cu Slavici[8] i-a adus chemarea în Sibiu (redacţia ziarului)…

Debutul publicistic propriu-zis desemnează un fapt al anului 1884, atunci când revista „Tribuna” din Sibiu îi publică, sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii.

(…)„În urmă să ştiţi şi-aceea că sunt mulţi dintre plugari,

Ageri, cumpăniţi la fire ca oricare cărturari,

Nu filozofia-l face pe om înţelept sub soare

Ci mintea cea sănătoasă, câştigată cu sudoare,

De-aceea nicicând plugarul nu-l luaţi în râs de sus:

În oala acoperită nu ştie nimeni ce-i pus! ”

În august 1887, ajungea la Sibiu[9] (acolo unde va rămâne până în 1889). Anii petrecuţi în redacţia tribunei sibiene (1887-1889), alături de I. Slavici, au culminat cu apariţia poemului Nunta Zamfirei.

„E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, – fata lui –
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.(…)”

Către anul 1889, „Tribuna” începuse să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi (printre care şi cel al lui Coşbuc); la insistenţele lui Slavici, Titu Maiorescu l-a cheamat pe Coșbuc la Bucureşti (pe la mijlocul lunii decembrie 1889)[10]; i se oferea un post la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Publica, totodată, în „Convorbiri literare”, poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892), dar a continuat să publice în „Tribuna” (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

„(…)Şi-acum dă-mi mâna! A sunat
Cornistul de plecare,
Du Oltului din partea mea
O caldă salutare,
Şi-ajuns în ţară, eu te rog,
Fă-mi cel din urmă bine:
Pământul ţării să-l săruţi
Şi pentru mine!”

După ce a demisionat din postul de funcţionar şi era cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau Carte românească de citire, i-a apărut (în 1893) primul volum de versuri, Balade şi idile; edita, în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista „Vatra”[11] (1894)[12]. La 28 martie 1902, Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numea în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. A condus revista „Viaţa literară”, fiind numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907, a lucra la traduceri; era numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907).

„(…)N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!”

Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu afirmase în raportul său: „Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale.”

„Port străin şi cărţi străine,
Tot ce din străini ne vine;
A ne-ntrece cu ocara
Şi-a batjocori mereu
Ori hulind pe Dumnezeu
Şi nesocotind bărbaţii
Care ne ridică ţara,
Ori umblînd ca apucaţii
Să ne batem vecinic pieptul:
De-am fi oricît de nemernici,
Să ne credem toţi puternici,
Toţi cu cap şi toţi cu dreptul
De-a fi călcători de lege
Şi-ntr-un sat fără de cîni:
Astea sunt deocamdată
Voi, iubiţii mei români,
Marfa cea mai căutată.
O, dar nu te-nspăimînta:
Nu la noi, se înţelege,
Ci-ntr-o ţară-ndepărtată
Sub pămînt, pe undeva.”

[1] Al optulea dintre cei 14 copii ai Mariei (fiica unui preot greco-catolic) și ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc, şi-a petrecut copilăria la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului; primele noţiuni despre învăţătură le-a primit de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise că „ştie poveşti”; a învățat să citească, încă de la vârsta de cinci ani, îndrumător fiindu-i bătrânul diac Tănăsucă Mocodean…

[2] „Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru…” rostea Bogdan-Duică la înmormântare… La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase că „poezia lui (…) este de o virtuozitate extraordinară”, publica un necrolog: „(…)Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut”… În ziarul „Lumina” (Bucureşti), Liviu Rebreanu scria, la 14 mai 1918: „Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii … A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”

[3] Le va întrerupe, din motive de sănătate, după clasa I…

[4] Comună de pe Valea Sălăuţii…

[5] Citea, la şedinţele societăţii, traduceri din Rückert, Petőfi, inclusiv o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă….

[6] Despre începuturile sale literare, Coşbuc avea să scrie: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti”…

[7] Din vara anului 1887, poetul începa să lucreze ca redactor la „Tribuna”, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în cariera sa…

[8] „Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori…” (Slavici, Amintiri)

[9] Slavici consemna: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”… Mişcarea literară a ziarului des invocat a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc în raport cu literatura, la orientarea interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, către limbajul popular, în esenţă către idealul restabilirii unităţii culturale a românilor…

[10] Maiorescu l-a primit în şedinţa „Junimii” din 23 decembrie 1889, Coșbuc citind, alături de I.L. Caragiale…

[11] Înfiinţată, pe 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista concepută în descendenţa „Daciei literare” şi a „Tribunei” a apărut în 44 de numere, bilunare, până în august 1896…

[12] Anul următor (1895) s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea; i s-a născut, la Craiova, unicul fiu (Alexandru), care va muri, în august 1915, într-un accident de automobil; Coşbuc s-a izolat, a încetat să mai publice. „O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide” (scria Nicolae Iorga în toamna lui 1915)…