George Emil Palade, singurul om de ştiinţă de origine română care a luat premiul „Nobel”

Publicat de nicolaetomescu, 6 octombrie 2021, 21:40

George Emil Palade, copilul genial născut în Iaşi[1], studentul briliant[2], medicul energic[3] (precum un ventricul al unei inimi tinere), remarcat[4] la distanţă de-un ocean şi-un continent, confirmat – la Stockholm[5] –, a explicat balanţa organică subtilă a eliminării şi arderii deşeurilor microscopice, drept consecință – balanţa energiei vieţii…

Nucleul biologiei celulare construise, cu răbdare şi devotament, reputaţia celui mai bun „cercetător american în biologia celulară[6], născut-român”.

Niciodată nu a renunţat la cetăţenie; vorbea îndulcit moldoveneşte, ca în dulcele târg (pe Strada „Sărăriei”)…

Multidisciplinar, perfecţionist, şarmant, s-a dispensat de tot ce era redundant, de tot ce era întâmplător, tot ce putea să distragă. A călătorit pe o şosea pustie, ca şi cum n-ar fi văzut în stânga şi în dreapta, cu ochii aţintiţi la idealul propus.

George Emil Palade s-a înveșnicit, la 7 octombrie 2008, în San Diego-California. Mai avea o lună şi ar fi împlinit patriarhala vârstă de 96 de ani. Incinerat (fără vreun impediment mediatic), cenuşa i-a fost împrăştiată, de copiii săi[7], în Masivul Bucegi, pe Vârful cu Dor…

[1] Cf. Autobiografiei doctorului Palade, publicată în documentele „Fundației Premiului Nobel”, „M-am născut în (19) noiembrie 1912 în Iaşi, vechea capitală a Moldovei, în estul României. Educaţia mea a început în acel oraş şi a continuat prin luarea bacalaureatului la Liceul «Al. Haşdeu» din Buzău. Tatăl meu, Emil Palade, a fost profesor de filozofie, iar mama mea, Constanţa Cantemir Palade, a fost învăţătoare. Mediul familial m-a ajutat să capăt, cu timpul, un mare respect pentru cărţi, şcoală şi educaţie.”

La vârsta de 7 ani, și-a început pregătirea școlară la Școala nr. 33 „Mihail Kogălniceanu” din Iași, aflată pe strada Lascăr Catargi nr. 28, unde a învățat timp de trei ani (1919-1922); clădirea școlii datează din 1895 și este monument istoric (IS-II-m-B-03795); pe peretele școlii, lângă intrare, a fost amplasată o placă memorială cu următorul text: „În această școală, între 1919 – 1922, și-a început drumul spre știință GEORGE EMIL PALADE, medic de origine română, născut la Iași, pe stradela Sărărie, la 19.XI.1912. Descoperirile sale reprezintă eforturile susținute în domeniul cercetării fundamentale în biologie și medicină, eforturi apreciate de Comunitatea științifică internațională, prin acordarea în 1974 a Premiului Nobel, ceea ce conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești.”

În 1923 se stabilea în Buzău, continuându-și studiile prin înscrierea la Liceul „Al. Haşdeu”…

[2] „Tatăl meu a sperat ca eu să urmez, ca şi el, filozofia în mediul universitar, dar am preferat lucruri tangibile şi mai specifice – şi astfel, influenţat de rudele de vârsta mea – în 1930 am intrat la «Şcoala de Medicină» de la Universitatea din Bucureşti. Încă din primii ani de studenţie am manifestat un interes crescut pentru ştiinţele biomedicale, ascultându-i şi vorbind cu Francisc Rainer şi Andre Boivin, profesori de anatomie şi biochimie. Ca urmare, am început să lucrez ca asistent la laboratorul de anatomie, în timp ce eram student.”

[3] „M-am pregătit timp de 6 ani în spital, mai mult în medicină internă, dar mi-am făcut teza de doctorat în anatomie microscopică, pe o temă destul de puţin utilizată: nefronul unui cetaceu (Delphinus delphi). A fost o încercare să înţeleg structura sa, în contextul adaptării unui mamifer la viaţa marină. Am absolvit în 1940 şi, după o scurtă perioadă în care am lucrat ca asistent de medicină internă, m-am întors la catedra de anatomie, întrucât discrepanţa între cunoştinţele pe care le aveau cei ce practicau medicina şi cele aşteptate de la aceştia m-a făcut să mă simt destul de inconfortabil.”

[4] „În timpul celui de-al Doilea Război Mondial am făcut parte din corpul medical în armata romană, iar după război – încurajat de Grigore Popa, succesorul lui Rainer – am venit în Statele Unite în 1946 pentru alte studii. Am lucrat timp de câteva luni în Laboratorul de Biologie al lui Robert Chambers la Universitatea din New York. În timp ce lucram acolo l-am cunoscut pe Albert Claude, care a venit pentru a face o prezentare privind activitatea sa în microscopia electronică. Am fost fascinat de perspectivele deschise de constatările sale şi extrem de fericit atunci când, după o scurtă discuţie, el m-a rugat să vin să lucrez cu el la Institutul «Rockefeller» de Cercetări Medicale în toamna aceluiaşi an. Această întâlnire cu Albert Claude a fost una oportună mai ales că Chambers s-a pensionat în acea vară. La Institutul «Rockefeller», Claude a lucrat în Departamentul de Patologie al lui James Murphy cu George Hogeboom şi Walter Schneider ca şi colaboratori direcţi; Keith Porter a fost în acelaşi departament, dar a dezvoltat propria linie de cercetare în microscopia electronică, pe culturi de celule animale. La început, am fost implicat în activităţi de fracţionări celulare şi am dezvoltat cu Hogeboom şi Schneider «metoda zaharozei» pentru omogenizarea şi fracţionarea ţesutului hepatic. Acest prim «grup Rockefeller» a avut, mai degrabă, o existenţă destul de scurtă: Schneider a revenit la Universitatea din Wisconsin, Hogeboom s-a mutat la Institutul Naţional de Cancer şi Claude a mers înapoi în Belgia în 1949 să-şi asume directoratul de la Institutul «Jules Bordet». Numai Porter şi eu am rămas la Institutul «Rockefeller»; doi ani mai târziu, am devenit «orfani» şi am fost «adoptaţi» de către Herbert Gasser, director al Institutului, de vreme ce niciunul din noi nu aveam rangul necesar pentru a conduce un laborator.”

[5] În 1974, echipa formată din Albert Claude, Christian de Duve şi George Emil Palade a primit premiul „Nobel” pentru Fiziologie sau Medicină.

Doar în 1975, Academia Română îl alege membru de onoare (încă din 1961, era membru al Academiei de Ştiinţe din S.U.A.; primise o serie de premii pentru munca ştiinţifică: Premiul „Lasker”/1966, Premiul Special „Gairdner”/1967 şi Premiul „Hurwitz” – împărţit cu Albert Claude şi Keith Porter/1970).

[6] „(…)laboratorul nostru a devenit suficient de bine cunoscut şi a funcţionat de la început ca un centru de formare în biologie şi microscopie electronică. Circumstanţele ce au permis această dezvoltare au fost neobişnuit de favorabile: nu aveam griji pentru fondurile de cercetare (deoarece eram sprijiniţi de către Herbert Gasser), am avut practic libertatea deplină în selectarea obiectivelor noastre, am avut parte de o concurenţă acerbă care ne-a menţinut alerţi şi de excelenţi colaboratori care au ajutat la menţinerea avansului nostru. La mijlocul lui 1950, am simţit că timpul era prielnic pentru o revenire la fracţionarea celulară ca un mijloc de definire a compoziţiei chimice şi a rolului funcţional al componentelor nou descoperite. Intenţia a fost de a folosi microscopia electronică pentru monitorizarea celulelor fracţionate. Am început de la structură şi morfologie; criteriile păreau adecvate pentru evaluarea gradului de omogenitate (sau heterogenitate) a fracţiunilor celulare. Philip Siekevitz s-a alăturat echipei noastre în 1955 şi împreună am arătat că microzomii descoperiţi de Claude erau fragmente de reticul endoplasmatic (aşa cum postulase el în 1948) şi că ribozomii erau particule de proteine ribonucleice. Pentru a afla mai multe despre funcţia reticulului endoplasmatic şi despre ribozomii ataşaţi, am început analiza morfologică şi biochimică a proceselor secretorii în pancreasul porcilor de Guineea.

În 1961, Keith Porter, care a fost conducătorul grupului nostru din 1953 s-a alăturat Laboratorului de Biologie de la Universitatea Harvard şi, cu plecarea sa, istoria celui de-al doilea grup «Rockefeller» a ajuns la sfârşit. În această perioadă, biologia celulară a devenit un domeniu de cercetare recunoscut în ştiinţele biologice şi datorită faptului că Jurnalul de Biologie celulară şi Societatea Americană pentru Biologie Celulară au fost fondate, grupul nostru a participat în mod activ pe tărâmul noilor cercetări aflate în desfăşurare. În 1960 am continuat să cercetăm procesele secretorii, folosind în paralel sau în succesiune două tipuri de abordări. Prima se baza exclusiv pe fracţionări de celule şi a fost dezvoltată în colaborare cu Philip Siekevitz, Lewis Greene, Colvin Redman, David Sabatini şi Yutaka Tashiro; aceasta a condus la caracterizarea granulelor de zimogen şi la descoperirea segregării produselor de secreţie în canaliculele reticulului endoplasmatic. Cea de-a doua abordare se baza în principal pe autoradiografie şi a implicat experimente pe animale intacte sau pe felii de pancreas, care au fost efectuate în colaborare cu Lucien Caro şi, în special, cu James Jamieson. Această serie de investigaţii a produs o bună parte din ideile actuale despre sinteza intracelulară şi despre prelucrarea proteinelor pentru export. În paralel cu activitatea procesului de secreţie exocrină a celulelor pancreatice, am păstrat interes în aspectele structurale pentru permeabilitatea capilară, care se întoarce la începutul anilor 1950, când am găsit o mare populaţie de vezicule plasmagene în interiorul celulelor endoteliale ale capilarelor sanguine. Pe lângă această linie de cercetare, Marilyn Farquhar şi eu am investigat capilarele din glomerulii renali şi am recunoscut că, în cazul lor, membrana bazală este bariera de filtrare pentru molecule de 100A diametru sau mai mari. Un produs secundar al acestui lucru a fost definirea complexelor joncţionale într-o gamă largă de epitelii. Capilarele viscerale (fenestrate) au fost investigate împreună cu Francesco Clementi, iar capilarele musculare cu Romaine Bruns şi Nicolae şi Maia Simionescu.

Cercetările referitoare la capilare s-au bazat, în primul rând, pe utilizarea unor molecule de «probă» de dimensiuni cunoscute, detectate individual sau mai multe în acelaşi timp (după reacţii citochimice) de microscopia electronică. Ele au dus la identificarea unor pasaje prin care treceau molecule solubile în apă de dimensiuni mari în ambele tipuri de capilare şi molecule de dimensiuni mici în capilarele viscerale. Căile urmate de moleculele mici, solubile în apă în capilarele musculare sunt încă în curs de investigare.

La mijlocul anilor ’60 (n. n. – ai secolului al XX-lea), în laboratorul nostru au început o serie de investigaţii despre biogeneza membranelor în celulele eucariote, folosind ca model, fie reticulul endoplasmatic al hepatocitelor mamiferelor (cu P. Siekevitz, Gustav Dallner şi Andrea Leskes), fie membrane verzi de alge marine (Chlamydomonas reinhardtii) (cu P. Siekevitz, Kenneth Hoober şi Itzhak Ohad). Aceste studii au arătat că «noile» membrane sunt produse de expansiunea membranelor vechi, deja existente (nu exista asamblări în membrane de «novo») şi că noile molecule sunt inserate asincron şi distribuite la întâmplare în întreaga membrană aflată în expansiune. Asincronismul se aplică, de asemenea, la răsturnarea proteinelor membranei în reticulul endoplasmatic, aşa cum ne arată rezultatele muncii cu P. Siekevitz, Tsuneo Omura şi Walter Bock.

În 1973, am plecat de la Universitatea «Rockefeller» pentru a deveni membru al «Medical School» la Universitatea Yale. Principalul motiv pentru a mă muta a fost credinţa că a venit timpul pentru fructuoasa interacţiune între noile discipline de biologie celulară şi tradiţionalele domenii de interes medical al şcolilor, şi anume patologie şi medicină clinică. În plus, munca mea de la Universitatea «Rockefeller» a fost finalizată: când am plecat de acolo am lăsat cel puţin alte cinci alte laboratoare care lucrau în diferite sectoare ale biologiei celulare.”

[7] A avut o fiică, Georgia Palade Van Duzen, şi un fiu, Filip Palade/dintr-o primă legătură oficială cu Irina Malaxa; se căsătorise, în 1970, cu Marilyn Gist Farquhar (de formație biolog)…