Gheorghe I. Brătianu: „Viaţa are valoare nu prin durata, ci prin conţinutul ei”

Publicat de nicolaetomescu, 23 aprilie 2019, 21:22

Născut[1] pe 21 ianuarie 1898, la Ruginoasa în judeţul Iaşi, şi-a petrecut, în anumite condiții, copilăria şi adolescenţa[2]…

În 1916, susținea examenul de bacalaureat la Iaşi, iar în vara aceluiaşi an îl vizita, pentru prima oară, pe Nicolae Iorga[3], la Vălenii de Munte…

După intrarea României în Primul Război Mondial, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, se înrolează voluntar (la 15 august 1916), fiind încorporat[4] în „Regimentul 2 Artilerie”; în vara anului 1917, a fost rănit participând la luptele de la Cireșoaia, dar, după însănătoşire, a ajuns din nou pe front, în Bucovina[5]…

După demobilizarea sa din armată (în anul 1918), și-a luat licenţa în drept la Universitatea din Iaşi (1919), licenţa în litere la Sorbona, Franţa (1921), a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuți (1923) şi doctor în litere (istorie medievală), tot la Sorbona (1929)… În 1924 a fost numit profesor titular la „Catedra de istorie medievală”[6] a Facultății de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi… Din anul 1928 a devenit[7] membru corespondent al Academiei Române…

În timp ce tatăl său domina viaţa politică din România, Gheorghe I. Brătianu a aderat la ideologia politică a Partidului Naţional Liberal; implicarea activă pe scena politică s-a produs abia după moartea bătrânului Brătianu (1926)[8]. Treptat, Gheorghe Brătianu s-a transformat într-o voce bine definită[9] în cuprinsul PNL. Atunci când s-a pus chestiunea restauraţiei carliste a apărut clivajul la nivelul elitei partidului[10]; urmare a atitudinii sale, Gheorghe I. Brătianu a fost exclus din partid[11]; fără o influenţă electorală notabilă, PNL-Georgist a sprijinit, în primii ani, politica lui Carol al II-lea, însă pe măsură ce acesta şi-a accentuat ostilitatea împotriva partidismului şi parlamentarismului, regimul său căpătând nuanţe autoritare, Brătianu a început să se distanţeze de atitudinile politice ale monarhului[12]; savantul a decis reîntoarcerea în PNL[13]…

În vara anului 1940, deşi nu a participat la şedinţele Consiliilor de Coroană care au decis soarta României, s-a declarat adeptul rezistenţei armate[14].

După 23 august 1944 a fost considerat adversarul comuniștilor; atacat în presa de stânga (cureaua de transmisie a intereselor Partidului Comunist din România), autorităţile i-au fixat domiciliu obligatoriu[15] în anul 1947 , interzicându-i şi contactele cu lumea din afara ţării; totodată, a fost suspendat şi de la Universitate şi de la „Institutul de Istorie Universală Nicolae Iorga”; la 9 iunie 1948, prin „Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale”, i-a fost retrasă[16] calitatea de membru al Academiei Române. Sfătuit de prieteni, încă din 1947, de să se refugieze în afara ţării, Gheorghe I. Brătianu a refuzat să procedeze astfel şi a continuat activitatea ştiinţifică pe durata anilor de domiciliu forţat (1947-1950), redactând patru mari lucrări: Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române, Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle, În jurul întemeierii statelor româneşti şi La mer Noire. Des origines a la conquete otomane…

În noaptea de 7/8 mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la „Penitenciarul pentru deţinuţi politici” de la Sighetu Marmației; fără să fi fost judecat şi condamnat, a murit în noaptea de 23/24 aprilie 1953. Prin grija familiei, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Ștefănești (judeţul Argeş), în Biserica „Florica”[17]; pe placa funerară, familia i-a închinat inscripţia: „Au murit la Sighet, neclintiţi în credinţa lor. Osemintele aşezate în aceeaşi criptă la 2.X.1971”…

[1] Fiul principesei Maria Moruzi-Cuza și al lui Ion I. C. Brătianu (1864-1927)… Mama sa era văduva lui Alexandru Al. Cuza, fiul lui Alexandru Ioan Cuza fostul domnitor al Principatelor Unite… Deşi părinţii s-au despărţit, la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea naşterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim şi a avut grijă să supravegheze formarea intelectuală a tânărului George…

[2] Alături de mama sa, la Ruginoasa şi la „Casa Pogor” proprietatea din Iași a acesteia…

[3] Nicolae Iorga a fost cel care i-a publicat primul studiu, în „Revista istorică”…

[4] Urmase cursurile „şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie”, în Iaşi (în perioada 10 octombrie 1916-31 martie 1917), iar pe 1 iunie 1917 era avansat la gradul de sublocotenent…

[5] Și-a expus experienţa de pe front în cartea File rupte din cartea războiului…

[6] A rămas în funcţie până în 1940, atunci când a fost transferat la Universitatea din București, în locul lui Nicolae Iorga, pensionat „la limită de vârstă”, fiind numit decan al Facultăţii de Litere în anul 1941…

[7] La propunerea lui Nicolae Iorga… În perioada menționată, Gheorghe I. Brătianu a fost recunoscut și de alte societăţi şi/sau organisme ştiinţifice, lumea ştiinţifică românească şi internaţională percepându-l ca pe un savant medievist…

[8] Anul următor, în 1927, Gh. I. Brătianu devenea deputat în „Reprezentanţa Naţională”, fotoliu păstrat fără întrerupere până la dizolvarea din 1940…

[9] Îndeosebi în rândurile tinerilor…

[10] Spre deosebire de majoritatea liderilor, în frunte cu unchiul său, Vintilă Brătianu, şi cu I. G. Duca, Gheorghe I. Brătianu a sprijinit reîntoarcerea în ţară a principelui Carol şi proclamarea acestuia ca suveran. În timpul discuţiilor din noaptea de 7 iunie 1930, la numai o zi după sosirea inopinată la Bucureşti a lui Carol, Brătianu l-a asigurat de sprijinul său total pentru anularea actelor de la 4 ianuarie 1926; obţinând sprijinul tuturor partidelor, cu excepţia PNL, Carol a fost proclamat rege al României la 8 iunie 1930…

[11] Cu toate acestea, Gh. I. Brătianu a reuşit să strângă, în jurul său, o serie de personalităţi ale culturii române: Ştefan Ciobanu, C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinţi, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, ş.a.; la 15 iunie 1930, a anunţat înfiinţarea propriei formaţiuni politice pe care a denumit-o tot „Partidul Naţional Liberal”…

[12] În alegerile din decembrie 1937, Gh. I. Brătianu a semnat „pactul de neagresiune electorală”, cu PNŢ şi „Garda de Fier”, împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim-ministru PNL (fără sprijinul bătrânilor din partid, în frunte cu Dinu Brătianu); după ce niciun partid nu reuşea să obţină cel puţin 40% din voturi pentru „prima majoritară” şi pentru a avea majoritate în „Cameră”/încât să susţină un guvern, Carol a chemat la guvernare partidul clasat pe locul patru, deschizând calea spre instaurarea dictaturii regale…

[13] S-a manifestat, în perioada interbelică, ca adept al statu-quo-ului; a atras atenţia asupra păstrării alianţelor României, considerând Rusia Sovietică un adversar şi un pericol pentru ţară… Drept consecință a modificării raportului de influenţă în Europa anilor 1935-1936, Gheorghe I. Brătianu a sesizat micșorarea influenţei Angliei şi a Franţei, un pericol pentru garanţia păstrării graniţelor României, obţinute după încheierea Primului Război Mondial; folosindu-se de deplasările în scop ştiinţific în Germania şi în scop politic, a fost primit de Adolf Hitler (la 16 noiembrie 1936), căruia a încercat să îi explice pericolul revizionismului maghiar, încurajat de Mussolini, dar nu a obţinut niciun rezultat…

[14] În clipa începerii operaţiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, cu gradul de căpitan de rezervă, până la data de 12 iulie 1941 1941; apoi, a fost ataşat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941; în martie 1942, obţinea gradul de maior, cu care era mobilizat din nou (între 16 iulie-24 septembrie 1942) la Corpul de Cavalerie, cu care a participat la luptele din Crimeea; în primăvara anului 1945, a revenit de pe front la „Şcoala Superioară de Război”, unde a ţinut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul „Formule de organizare a păcii în istoria universală” (în prezent, este cunoscută doar prelegerea cu numărul 1)…

[15] Pe strada „Biserica Popa Chiţu”, în Bucureşti…

[16] Alte 97 de personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti au suferit de pe urma „deciziei”…

[17] În anul 1971, împreună cu rămășițele pământești ale unchiului său, Constantin I. C. Brătianu, ucis – la rându-i – în temniţele comuniste…