Hasidism şi Haskala: faţete ale identităţii evreieşti (II)
Publicat de nicolaetomescu, 5 august 2016, 07:19
Tot potrivit unui „Glosar”, Hascala este „termenul folosit pentru definirea Iluminsmului evreiesc; curent apărut în Europa Occidentală şi Centrală la sfârşitul secolului al XVIII-lea; în Ţările Române, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Adepţii Hascalei militau pentru ieşirea evreilor din ghetoul spiritual, pentru însuşirea limbilor populaţiei majoritare în ţările în care trăiau, pentru folosirea limbii ebraice, pentru integrarea evreilor în cultura europeană”[1]. Mai exact, Haskala desemnează o mişcare pornită din Berlin prin anii 1770-1780, avîndu-l ca strălucit reprezentant pe Moses Mendelssohn[2]. „Partizanii acestei mişcări, maskilim-ii, au vrut să modernizeze viaţa evreilor, îmbinînd toate tradiţiile religioase cu emanciparea necesară integrării în lumea contemporană lor.”[3]
Care era, de fapt, nivelul cultural al evreilor la sfârşitul de veac XVIII? Izolaţi prin consecinţele războaielor generate de Reformă, evreii rămăseseră închistaţi într-un ghetou cultural comparabil cu cel fizic (o anomalie în istoria evreilor). Conştienţi de situaţie, câţiva dintre rabinii şi intelectualii aparţinând elitei au încercat să lărgească orizontul cultural şi sistemul de educaţie tradiţional, bazate exclusiv pe studiul Talmud-ului[4] – cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi perioadă, şcolile sefarde (la Amsterdam, Livorno, Bordeaux ş.a.), pe lângă învăţătura tradiţională, promovau predarea Tanah-ului (Vechiul Testament), ebraicii, dar şi a materiilor laice (matematica, geografia, limbile străine). Această lărgire a orizontului cultural trebuie analizată în relaţie cu toate condiţiile sociale ale vieţii evreieşti. După terminarea războaielor religioase din Europa (1648), evreii au început să se împrăştie prin numeroase locuri, în grupuri (uneori) atât de mici încât nu-şi puteau permite să accepte un rabin. Se putea întâmpla ca un asemenea grup să înconjoare un „evreu de curte”.[5] Noile condiţii duc la o dezintegrare a comunităţii autonome evreieşti. Începînd cu perioada iluminismului[6], evreii sunt, în mod progresiv, integraţi structurilor administrative şi fiscale ale ţărilor unde locuiesc. Această evoluţie a societăţii evreieşti a creat condiţiile pentru afirmarea curentului iluminist în lumea evreiască. Conflictelor legate de formarea şi afirmarea identităţii evreilor, variabile după loc şi perioadă, li se adaugă noua scindare, apărută odată cu Iluminismul şi cu varianta acestuia, Haskala: contrar evreimii care exercita presiuni din Ghetto, reprezentată prin Moses Mendelssohn şi discipolii săi, se va menţine o „evlavie” fundamentalistă, restrânsă, pe cât posibil, la „ghetoul mesianic”. Conflictele „intracomunitare” vor lua naştere între ortodoxia evreiască poloneză şi modernizarea prin asimilare. În spiritul iluminst, Revoluţia Franceză urma să asigure emanciparea evreilor conform celor două etape: cea a sefarzilor (1790) şi cea a askenazilor (1791). Dar, o dată cu dobândirea unor drepturi civile egale în cuprinsul a ceea ce se va numi „nation une et indivisible”, îşi vor pierde drepturile colective tradiţionale de comunitate autonomă, urmînd să dispară ca popor şi religie (drept consecinţă a procesului de asimilare individuală). Anexiunile vor duce, pe mai departe, la ambivalenţa emancipării evreilor cu ajutorul francezilor, Napoleon I restrângînd-o, deja, prin ceea ce se va numi „decret infame” (1808). În secolul al XIX-lea, evreii se vor lăsa asimilaţi, semnificativ, nu numai în Germania, ci pretutindeni în Europa[7]. În anul emancipării askenazilor din Franţa (1791), Rusia ţaristă va găsi soluţia, moderată pentru ea, la chestiunea evreilor; problema apăruse ca un efect secundar (nedorit) al împărţirii Poloniei – îi va izola pe evrei în zona vestică, pe baza unui statut special (1791), care va instituţionaliza şi va înăspri „statutul evreului” (1804). Represiunea autocraţiei ţariste nu va ocoli minorităţile, dar antisemitismul adus la rang de politică de stat va provoca o explozie în existenţa specific evreiască; evreii secularizaţi se vor angaja intens în mişcarea revoluţionară menită să conducă la răsturnarea autocraţiei, să rezolve în spiritul egalităţii problemele socio- naţionale, implicit propria chestiune. După jumătate de veac de la apariţie, prin 1820, Haskala ajunge în Rusia – unde găseşte aderenţi puţin numeroşi, dar foarte influenţi. Aceştia vor să ofere cultură şi educaţie „marii mase evreieşti”, punînd accentul pe învăţarea limbii ruse. Societatea tipăreşte ziare şi reviste în rusă şi ebraică, oferă burse studenţilor şi elevilor lipsiţi de mijloace materiale, atât în şcoli de stat cât şi în şcoli cu program iluminist unde, pe lângă studiile clasice – ebraica şi talmud –, se introduc materii laice (rusa, matematica, geografie). Şcolile fuseseră înfiinţate cu sprijinul guvernului rus, dornic să aplice orice măsură menită să se finalizeze prin asimilarea evreilor. Dar problemele vitale ale evreimii ruse nu puteau fi soluţionate nici de filozofia reformatoare a Haskalei, nici de măsurile liberale ale lui Alexandru II.[8] Populaţia evreiască va creşte enorm. Din 1820 până în 1880, de la 1,6 la circa 4 milioane, o creştere de 150% faţă de indicele de 90% pentru restul populaţiei din aceeaşi perioadă (explicaţia converge către căsătoriile timpurii, mortalitatea infantilă mai redusă la evrei datorită bunei îngrijiri, bucuriei prin care era întâmpinată înmulţirea familiilor, independent de greutăţile materiale). Dar, toată această populaţie rămâne îngrădită în limitele de aşezare[9]. După 1869, din cauza foametei şi a tifosului, mare parte a evreilor migrează spre sud. În Odesa, numărul evreilor se triplează din 1854 până în 1873, supraaglomerare pe care unii vor să o justifice exclusiv prin ascendenţa kazară. Certă rămîne săracia extremă: un muncitor evreu lucra aproximativ 14-16 ore/zi, pentru un salariu derizoriu, în fabrici de alimente, tutun, textile, prelucrarea lemnului, fabrici mici şi primitive al căror patron, tot evreu, era cu foarte puţin mai înstărit decât salariaţii săi. La sfârşitul secolului XIX, se formează un proletariat evreu cu activităţile sale politice şi culturale. În martie 1881 este asasinat ţarul Alexandru II, de către membrii partidului „Narodnaia Volia”; acest partid includea numeroşi evrei, dintre care o tânără direct implicată în complot. După câteva săptămâni, izbucnesc pogromuri în diverse localităţi. Autorităţile le consideră „o răsplată a exploatării ţăranului rus de către arendaşul evreu”. Pogromurile vor continua (1903, în Chişinău; 1905, în Odesa; etc).
Astfel stînd lucrurile, vom înţelege de ce raporturile poporului evreu cu sine însuşi nu presupun contradicţii între ideile sioniste „a fi noi înşine“ şi „a fi o naţiune ca toate celelalte naţiuni“. Distorsionările provocate de evreul-mit se datorează, pe de o parte, aglomerării de prejudecăţi, de calomnii antisemite ancestrale (alergia la „diferit“); pe de altă parte, propagandei conjunctural-diversioniste în momente de dificultate socială. Atunci, sloganul „evreul – cauza tuturor relelor” este scos de la naftalină prin intermediul unor regimuri/politicieni-pescuitori în ape tulburi şi reciclat în funcţie de epocă.
Definiţia evreităţii ca experienţă particulară/general-umană este valabilă oricărui popor în relaţiile cu propria-i identitate şi cu lumea. Sigur, în cazul evreilor, trebuie ţinut seama de exilul obiectiv la care au fost supuşi, comparativ cu popoarele care n-au ştiut ce înseamnă să fii lipsit de ţară. Faptul că nu s-au pierdut în „Răspândire” se datorează Cărţii cu rol de patrie spirituală unificatoare. După Haskala[10], după recidivele antisemite din ultimele două secole, nevoia evreilor înşişi de „soluţionare a problemei evreieşti“ îi conduce înspre sionism (cu cei mai mulţi aderenţi) sau implicare în mişcările social-revoluţionare din „patriile adoptive”. Este vorba de o minoritate de tineri intelectuali remarcabili, de altfel, „copii teribili” ai epocii, care renunţau, în anii interbelici, când nu puteau fi bănuiţi de niciun oportunism, la specificitate etnică, alegînd libera cugetare, cu încredinţarea că, prin justiţie socială la scară planetară, discriminările de natură etnică se vor rezolva de la sine. Vor fi fiind, primii, victimele utopiei lor…
Ceea ce a asigurat şi continuă să asigure iudaismului viabilitate, ferindu-l de osificare, este diversitatea curentelor dinlăuntrul său, care trebuie privită nu din unghiul încleştării, ci al organicităţii. Pe lângă cele două rituri, askenaz şi sefard, fiecare cu orizontul său complementar, au coexistat felurite orientări religioase (apropiere de Dumnezeu, fie prin respectarea canonică a Legii, fie prin intensitatea trăirii sufleteşti şi culturale)[11]. În prezent, raportarea la tradiţie are un spectru foarte larg. Există ultrareligioşi, religioşi moderaţi, antireligioşi, laici de felurite nuanţe: cei care respectă, în linii mari, tradiţia; cei care vor să reformeze iudaismul; cei care se dau în lături din calea oricăror controverse religioase; cei care vor să-şi uite evreitatea, fără ca antisemitismul să-i lase s-o facă. Diversitatea poporului evreu capătă noi expresii din unghi israelian modern. Iarăşi suite de aparente contradicţii, în realitate, bune coabitări… O aserţiune edificatoare: „în Israel, evreul îşi cară ţara de origine în valiză“. Seria continuă cu: israelism/evreu din Diaspora, israelism şi evreu din Diaspora; psihologia nativului israelian/dubla identitate a evreului născut şi educat în diaspora sau trăitor în Diaspora. Din nou falsa contradicţie, fiindcă ambii sunt moştenitori ai unei istorii comune…
Singurul personaj antinomic este „Duşmanul”, principiul anti-umanist, dintotdeauna, indiferent de înfăţişare, îndreptat asupra „evreului” şi a „celuilalt”, deopotrivă, chiar dacă pe acesta din urmă nu-l vizează direct/ imediat. Duşmanul nevoii de echilibru şi armonie a lumii este extremismul, din orice parte ar veni. Adăugînd o propoziţie afirmativă unui citat dintr-o scriere de Lévinas despre veşnicia poporului evreu („veşnicia se dobîndeşte prin respectul popoarelor”), facem, implicit, apel la ethos şi raţiune către toţi oamenii împărtăşind convingeri umaniste, indiferent cărei etnii şi confesiuni aparţin, pentru ca ascensiunea răului la început de secol XXI să poată fi oprită. În primul rând, ne vom adresa aşa-numiţilor oameni înzestraţi…
În fond, „De ce e unică drama evreiască, de ce e unic Holocaustul? Poate pentru că, cel puţin de la Haskala încoace, evreul a vrut să fie asemenea celor în mijlocul cărora trăia. A vrut să transforme exilul în împărăţie, să prindă rădăcini într-un pământ pe care l-a crezut şi al său. Înjurătura, apoi glonţul şi gazul au venit de la oameni cu care evreul tânjea să semene. Nu de la nişte brute nesimţite a venit şi vine încă înjurătura, ci de la intelectuali subţiri. Nu acuzaţia de omor ritual doare, ci antisemitismul raţional, gândit pe îndelete, la rece, cu aer de teoremă, cu motivaţii sofisticate, socio-economice, acela care identifică motive obiective pentru care eu trebuie să mă simt străin şi să recunosc că sunt, suntem prea mulţi. Toate discursurile acelea care încep cu N-am nimic cu voi, dimpotrivă, am foarte mulţi prieteni evrei şi se încheie cu dar trebuie să recunoşti că. Acel voi care te face să nu mai ştii unde şi cum stai, subtila distincţie dintre români şi buni români”.[12]
[1] Evreii din România în texte istoriografice. Antologie, p. 577.
[2] Moses Mendelssohn s-a născut, în 1729, la Dessau, într-o comunitate mică, înfiinţată de „un evreu de curte”; primeşte educaţia talmudică specifică epocii, dar, chiar înainte de bar-mitzvah, începe să studieze Tanah-ul, gramatica ebraică, pe filozoful medieval Maimonide etc.; urmându-şi profesorul la Berlin, în 1743, el continua studiul Talmud-ului; se alătură unui cerc de tineri studenţi evrei care-l ajută să înveţe limbile clasice şi moderne, să-şi continue studiile filozofice, să-şi însuşească o cultură generală evreiască. Documentele vremii ne spun că, în acea perioadă, existau în statele germane 470 de studenţi iluminişti evrei, proveniţi fie din familii înstărite din oraşe, fie din evreimea săracă a Europei de Est.
Prin ce s-a deosebit Moses Mendelssohn de ceilalţi studenţi evrei? De ce a rămas numele lui un simbol al Haskalei? Întrucât a reuşit să devină una dintre personalităţile de vârf ale iluminismului german, păstrîndu-se, în acelaşi timp, un evreu religios… Prin numeroasele sale lucrări filozofice, Moses Mendelssohn a contribuit la fundamentarea esteticii germane. La concursul organizat de Academia Regală Prusacă de Ştiinţă, în 1763, el a câştigat premiul I cu „Tratatul de evidenţă în ştiinţe metafizice”, în timp ce Kant a obţinut doar locul II. Inteligent, spiritual şi plin de farmec, a devenit una din figurile de seamă ale Berlinului, atrăgînd demnitari, intelectuali şi curioşi din toată Europa. Prietenia sa, strânsă, cu Lessing constituie un simbol al noului tip posibil de relaţii între evrei şi creştini, în cadrul iluminismului. Dincolo de lucrările sale în limba germană (care i-au adus o faimă europeană), Moses Mendelssohn a scris în ebraică lucrări „sincronizate” celor nemţeşti, străduindu-se să reînvie limba ebraică şi filozofia iudaică. A tradus Biblia în germană, tipărind-o cu litere ebraice. A purtat o corespondenţă asiduă cu cei mai învăţaţi rabini din lume. În jurul lui s-a strâns un grup de tineri intelectuali evrei, alcătuind „Societatea pentru propagarea limbii ebraice” (1783). Ca filozof şi în calitate de evreu religios, a devenit „purtătorul de cuvânt” al evreilor şi al iudaismului, atât în relaţiile cu guvernul prusac, cât şi cu teologii/filozofii neevrei cărora le-a prezentat o teorie a emancipării evreilor, o nouă definiţie a iudaismului. Prin Moses Mendelssohn şi ceilalţi maskilimi, Haskala a oferit evreilor motive raţionale de a accepta emanciparea în acelaşi timp cu regenerarea.
[3] Apud Maurice-Ruben Hayoun, O istorie intelectuală a Iudaismului. Luminile de le Cordoba la Berlin (în româneşte de Dumitru Hîncu), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, volumul 1, p. 23.
[4] Cel mai grav măr al discordiei dintre partizanii Haskalei şi aceia ai vechii tradiţii a fost(…) statutul Legii orale şi locul Talmudului în sistemul educativ. Discordia era atât de profundă, încât adversarii Haskalei repetau pe toate drumurile că maskilim-ii urau Talmudul şi aggadot-urile. Desigur, în acest slogan exista şi o umbră de adevăr; dar ar fi greşit să se afirme că ideologia generală a Haskalei avea o orientare antitalmudică. Maurice-Ruben Hayoun, O istorie intelectuală a iudaismului. Luminile de le Cordoba la Berlin (în româneşte de Dumitru Hîncu), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, volumul 2, p. 27.
[5] Reamintim cum a apărut acest termen în istoria evreilor. S-a întâmplat, deseori, ca unii principi să redeschidă evreilor graniţele, din motive economice; din aceleaşi motive, să aleagă un sfetnic evreu care să le administreze finanţele, să le dezvolte comerţul şi industria statului. În jurul sfetnicului se dezvolta o comunitate pe care, în funcţie de caracterul său, evreul de curte o ajuta sau o ignora. Această comunitate, încă din Evul Mediu, în schimbul taxelor pe care le plătea, reuşise să-şi păstreze autonomia în materie de lege, religie, educaţie, viaţă socială. Dar, în noul context, comunităţile, precum evreul de curte, sunt supuse îndeaproape principelui care vrea să le guverneze ca pe ceilalţi supuşi ai săi, fără a mai ţine cont de autonomia lor.
[6] Iluminismul a câştigat, treptat, şi în cadrul iudaismului est-european o importanţă deosebită, începând cu 1800 (realizându-se prin idiş, anume prin idişul modern – neoidişul). Cei mai de seamă reprezentanţi ai iluminismului estic sunt, în primul rând, Mendel Levin (1749-1826), Joseph Perl (1774-1839) şi fondatorul „Ştiinţei iudaismului” („Wissenschaft vom Judentum”), Isaak Baer Levinsohn, considerat un Mendelssohn slav. Elementele Modernului au apărut târziu în lumea iudaismului est-european, s-au impus însă rapid, pătrunzând adânc în inima shtetel-ului evreiesc. Au fost editate primele ziare iluministe în idiş, foarte important fiind săptămânalul „Kol He Wasser” (Glasul solului), apărut la Odesa între 1863-1872, ziar în care au publicat autori precum Israel Asksenfeld (1787-1866), Salomon Ettinger (1799-1855), Abraham Baer Gottlober (1810-1899), Mendele Mocher Sforim (de fapt Scholem Jakob Abramovitsch, 1835-1917), Jizchok Linecky (1839-1915), Abraham Goldfaden (1840-1908).
[7] Acolo unde au avut ocazia – cazul Norvegiei, după 1850.
[8] Într-adevăr, decretele acestuia aplicate în perioada industrializării, au permis îmbogăţirea rapidă a unui mic număr de evrei – constructori de căi ferate, bancheri, industriaşi, exportatori. Totodată, accesul la universităţi a dus, prin 1870, la creşterea spectaculoasă a numărului de studenţi evrei, în special la medicină şi la drept. Ca întotdeauna, norocul unora a însemnat neşansa altora. Din cauza apariţiei căilor ferate au rămas fără pâine o mulţime de evrei care îşi duceau viaţa de pe o zi pe alta: hangii, surugii, căruţaşi, cărăuşi. Căile ferate au afectat şi viaţa localităţilor: Berdisev decade, Odesa se dezvoltă, ceea ce influenţează viaţa comunităţilor din aceste oraşe.
[9] Ţarul Alexandru I confirmase autonomia comunităţilor – numite cahal –, dar le-a redus prerogativele legale şi le-a interzis folosirea limbii ebraice, a idiş-ului în tranzacţiile oficiale. Cahalul are dreptul să-şi menţină şcolile, dar se introduce în “programa analitică” şi limba de predare din celelalte şcoli; se interzice evreilor costumul lor tradiţional; totodată, se deschid evreilor porţile învăţământului de stat, pentru a încuraja asimilarea. Guvernul dispersează multe comunităţi, evacuîndu-i forţat pe evreii din anumite sate, stabilind colonii agricole sau dirijîndu-i spre oraşe. Limita de aşezare s-a extins, politica faţă de evrei fiind oarecum îmblânzită de teama ca aceştia să nu se alieze cu Napoleon împotriva Rusiei; dar evreii au rămas credincioşi ţării în care locuiau. Când urcă pe tron (1825), Nicolae I observă imensa diferenţă dintre evreii ruşi, închistaţi în comunităţile lor religioase tradiţionaliste, şi evreii din Europa de Vest, asimilaţi, în timp, societăţii în mijlocul căreia locuiau. Nicolae I hotărăşte să forţeze asimilarea evreilor prin orice mijloc. În 1827, ţarul impune un nou sistem de recrutare: neevreii erau recrutaţi odată la doi ani; dintre tinerii între 18 şi 25 ani, evreii erau recrutaţi anual, începînd de la vârsta de 12 ani; aceşti copii de 12 ani erau duşi în tabere premilitare până la vârsta de 18 ani, apoi începeau să-şi efectueze stagiul militar cu durata de 25 de ani – rupţi de orice contact cu lumea evreiască, erau supuşi tuturor persecuţiilor fizice şi morale menite să-i îndepărteze de religia, limba şi obiceiurile lor (unii au fost botezaţi prin tortură); în cei aproape 30 ani de domnie ai lui Nicolae I, au fost recrutaţi 70.000 de evrei, dintre care 50.000 sub 18 ani; jumătate au fost nevoiţi să accepte botezul. Politica de recrutare a mai avut un efect negativ asupra comunităţilor evreieşti. Cota cerută de recruţi trebuia furnizată de conducerea comunităţii. Uneori, pentru a nu despărţi o familie abia înfiripată, era trimis la armată un băiat sub 12 ani. Alteori, era favorizat unul mai bogat în detrimentul unuia mai sărac; s-a slăbit încrederea şi coeziunea din sânul comunităţii. Prin Regulamentele pentru evrei (1835) şi prin decrete ulterioare, Nicolae I reduce limita de aşezare, înfiinţează şcoli speciale ruseşti pentru evrei, închide tipografiile evreieşti, îi obligă pe evrei să-şi rusifice numele. El dislocă unele comunităţi, desfiinţează cahalul, plasîndu-i pe evrei sub autoritatea poliţiei şi a autorităţilor municipale. Aceste măsuri au rămas, însă, fără urmări, evreii păstrându-şi propriul sistem de justiţie şi boicotînd şcolile de stat. Următorul ţar, Alexandru II, a cărui domnie începe în 1855, trebuia să facă faţă neliniştii sociale generale din imperiu, precum şi umilitoarei înfrângeri din Crimeia (1856). Hotărît să modernizeze viaţa Rusiei, el aduce şi în viaţa evreilor o undă de speranţă, anulînd recrutarea juvenilă, legile care barau evreilor accesul la serviciul statului; permite unui număr foarte restrâns de negustori bogaţi şi cu studii să părăsească limita de aşezare. Astfel, au apărut comunităţi evreieşti în Moscova şi Sankt Petersburg. Viaţa comunităţilor evreieşti din Rusia, mereu frământată din cauza statutelor, regulamentelor, reformelor impuse de diversele guverne ţariste, începe să sufere importante modificări şi din interior. În timp ce marile academii talmudice înfloresc în Lituania, iar rabinii hasidici continuă să domine în Ucraina şi în fostele regiuni poloneze, unii evrei din estul Europei sunt atraşi de Haskala.
[10] Emanciparea fizică şi spirituală a evreilor europeni.
[11] Simbioza elenism-iudaism; conlucrarea evreo-arabă în „secolul de aur” spaniol; contribuţia la civilizaţia europeană modernă.
[12] Liviu Ornea („Observator cultural”, 29 iunie-5 iulie 2006).
Bibliografie:
Dubnov, Simon, Istoria universală a poporului evreu (versiune românească de dr. S. Bainglass, Bucureşti, 1946); Istoria hasidismului, I-II, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998.
Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, Evreii din România în texte istoriografice. Antologie (introducere, selectarea textelor, note şi comentarii, traduceri din limbile maghiară, germană şi franceză, bibliografie, indici de Lya Benjamin), Editura Hasefer, Bucureşti, 2002.
Hayoun, Maurice-Ruben, O istorie intelectuală a iudaismului. Luminile de le Cordoba la Berlin (în româneşte de Dumitru Hîncu), Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, 2 volume.
Iancu, Carol, Evreii din România. De la emancipare la marginalizare. 1919-1938, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000.
Idel, Moshe, Hasidism între extaz şi magie, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001.
Neumann, Victor, Tentaţia lui homo-europaeus. Geneza spiritului modern în Europa Centrală şi de Sud-Est, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
fragment al unei viitoare cărți
Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii
