Hortensia Papadat-Bengescu: „Ce frumoşi sunt oamenii pe care nu-i cunoaştem!”

Publicat de nicolaetomescu, 7 decembrie 2020, 16:35

Universul celest şi universul lăuntric sunt marcate de… căderea astrelor luminoase. De la sensuri biblice, la explicaţii ştiinţifice, steaua poate semnifica fie „început”, fie „sfârşit”: „Când cade o Stea, moare un om”, se obişnuieşte să se spună în popor[1]. În Cartea Sfântă, stelele sunt asociate, de multe ori, cu îngerii[2].

Autorul dramaturgiei[3] A căzut o stea, aproape de condiția îngerului[4], adevărată stea a prozei, romanului și nuvelei din perioada interbelică, rămâne în conștiința posterității cu numele de Hortensia Papadat-Bengescu[5]. S-a căsătorit, la 20 de ani[6], cu magistratul Nicolae Papadat[7]. Debuta în presa culturală cu articole în limba franceză (1912)[8]. În anul 1913, publicase în revista „Viața românească”[9], debutul editorial[10] reprezentând o realitate a anului 1919. Din același an a început să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu[11] și să publice în revista acestuia[12]. Supranumită „Marea Europeană” – o recunoaștere a meritelor în modernizarea romanului românesc și sincronizarea lui cu cel european, cu „preferința” numită Marcel Proust[13], scrie și publică mai multe volume de nuvele. La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proza „obiectivă”[14]. Din 1933, se stabilește în București[15]; în 1946, obține Premiul Național pentru proză. Restul proiectelor privind romanele rămâne nefinalizat[16]…

Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotescă[17], a lumii pe care o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe modalități narative moderne ce adâncesc perspectiva[18]. Boala ocupă, programatic, un loc important în opera scriitoarei[19]. Totodată, se acordă atenție problemelor eredității[20]. Romanele sunt, prin acuitatea observației și prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice românești.

Interzisă de regimul comunisto-stalinist[21] și trăind, la bătrânețe[22], fără mijloace de subzistență, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată uitării de colegi și de criticii literari, la vârsta de 79 de ani; adevărat, după 1965, a fost, treptat, reintegrată în circuitul literar și academic…

„Vise… dau numai trecătorii”

[1] De unde venea/vine această asociere de fenomene, unul natural, altul spaţial? Oamenii de la sate, oamenii simpli, îşi duceau/duc existenţa mai aproape de „legile cosmice” şi, implicit, de legile biblice…

[2] Fiecare om are îngerul său, fiecare care stea reprezintă un înger şi atunci când lumina celestă se topeşte, automat, echivalentul material dispare…

[3] „Teatrul”, afirma Hortensia Papadat-Bengescu, „a fost cel mai însemnat cenzor al moravurilor, arma ascunsă dar tăioasă a spiritului critic al gânditorilor prin propunerea de exemple, prin contrastul binelui şi răului, totodată o reproducere dar şi o cenzură a epocelor pe care le-a înfăţişat. Arlequin, Paiaţă, cei care plângeau cu un ochi şi râdeau cu altul, au fost precursori ai fabulei. Teatrele, care sub formă glumeaţă, sau severă, confruntă omul cu sine. O lume întreagă, cea antică, cu pasiunile ei a rămas oglindită în operele dramaturgilor. De la început teatrul a avut nu numai scopul de a amuza ci şi pe cel de a aşeza în faţa contemporanilor o oglindă în care să-şi privească diformităţile şi anume pe cele mai bine ascunse, pe cele morale. Teatrul care urmăreşte un scop pur distractiv e o anexă secundară, dispensatoare a unei plăceri de ordin inferior, de aceea chiar mai lesne de satisfăcut”…

[4] În Gara din Focșani, în și prin calitatea de soră de caritate la „Crucea Roşie”, a îngrijit soldaţi bolnavi, în timpul Primului Război Mondial, experiență relatată în romanul Balaurul…

[5] Fiica profesoarei Zoe  și a generalului Dimitrie Bengescu s-a născut pe 8 decembrie 1876, în comuna Ivești/județul Galați, trecând în veșnicie din 5 martie 1955 (București)…

[6] După ce studiase la Institutul de domnișoare „Bolintineanu” din București…

[7] Căsătoria cu un om pe care îl va urma în numeroase transferuri prin ţară (Turnu-Măgurele, Buzău, Focșani – soţul ei a fost preşedintele tribunalului local, Constanța) şi viaţa de familie (avea cinci copii) i-au întârziat cariera literară. Lunga perioadă de greutăți i-a accentuat sentimentul dezolant de solitudine și de captivitate; imposibilitatea comunicării spirituale cu un soț refractar preocupărilor ei intelectuale a transferat nevoia confesiunilor, in lungi epistole, către o prietenă scriitoare, Constanța Marino-Moscu, care a îndeamnat-o „să treacă la scrisul literar”… „Un teanc de scrisori e un suflet” (mărturisea, mai târziu, în Marea)…

[8] A scris și poezii în respectiva limbă…

[9] Marcată de personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o va ajuta să debuteze… Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista „Viața românească”, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții ale sufletului feminin. Prozatoarea suplinește „un deficit colosal de existență” (Femei, între ele/„Oamenii grupaţi formează totdeauna o mică individualitate imbecilă în actele ei, şi numai omul izolat se poate înălţa până la cele mai bune măsuri ale lui”) urmărind atent „perpetua mișcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în fața oglinzii sunt concepute, predominant, dintr-o perspectivă care se apropie de o minuțioasă notare a senzațiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”…

[10] Volumul Ape adânci, lăudat de Garabet Ibrăileanu…

[11] Toate romanele sale vor fi citite întâi în cenaclu și apoi publicate… Eugen Lovinescu, unul din puținii susținători ai scriitoarelor femei, a avut rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern…

[12] „Sburătorul”… Participarea la ședințele cenaclului, căruia Hortensia Papadat-Bengescu îi și dedică, de altfel, primele ei romane, îi influențează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observație…

[13] A cărui metodă de creație o regăsim, mai mult sau mai puțin, și în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu…

[14] Așa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini)… Investigația psihologică se adâncește în romanele invocate și se întregește cu o incisivă prezentare a mediului social. Eugen Lovinescu vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluției necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei românești, dublată de cea de la rural la urban, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”. Opera scriitoarei ilustrează și un alt principiu lovinescian, acela al inspirației citadine. Marele oraș este mediul în care evoluează cu naturalețe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. Cetatea vie, cum numește Bucureștii Mini, personajul romanului Fecioarele despletite, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspirație sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru normal de viață. George Călinescu admira „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume” din proza sa. Romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns și Rădăcini alcătuiesc ciclul Hallipilor, numit astfel după familia ai cărei reprezentanți se află în centrul acțiunii care cuprinde și alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interes, precum Rim, Drăgănescu sau Maxențiu; creația scriitoarei reprezintă cel de-al doilea ciclu de romane din literatura română după Ciclul Comăneștenilor de Duiliu Zamfirescu. Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipilor sunt, în majoritate, îmbogățiți de dată recentă care își pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă și a pătrunde în societatea înaltă; snobismul, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada Razu și Coca-Aimée.

[15] Scrie Logodnicul (1933)…

[16] „Artistului” (scria în Autobiografie) „îi trebuie – medalie dublă – fremătare şi linişte. Linişte care să nu-l întoarne de la ascultarea permanentă a freamătului, conştiinţă de sine, necesară pentru a nu fi oprit în drum de întrebările conştiinţei”…

[17]  „Sunt idealistă deoarece caut frumosul pretutindeni. Ca să găsesc acest frumos ar trebui să scormonesc cu amândouă mâinile în urât. Sunt inseparabile.” (Femeia în fața oglinzei)

[18] Astfel, prezentarea evenimentelor și a personajelor de către narator alternează cu introspecția (analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuși) și cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiași situații. Apar și personajele-reflector, Mini și Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente și personaje; cititorul află despre situația din familia Rim sau despre cauza suferinței Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini și Nory iau ele însele cunoștință de aceste lucruri. „La domnia sa lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de observație” (Liviu Rebreanu)…

[19] Într-un interviu, Hortensia Papadat-Bengescu se arăta mirată că boala nu apare în aceeași măsură, ca temă centrală, la toți romancierii, ea reprezentând „compromisul firesc dintre viață și moarte”…

[20] Hortensia Papadat-Bengescu era interesată, constant, de detectarea și definirea „trupului sufletesc”… („Misterul fiecărui suflet. Ceea ce ar fi vrut să fie… Ceea ce ar fi trebuit să fie… Ceea ce ar fi putut să fie! ”/vezi Marea); „Opera mea s-a scăldat întâi în întregime în apa sufletului” (Autobiografie)…

[21] „Nimic mai frumos ca idealul – cui i se potriveşte. Nimic mai urât decât să denaturezi un om care are norocul să aibă o natură, aruncându-i o haină străină pe umeri” (H.P. Bengescu, Lui Don Juan, în eternitate)… Parcă este o prefață…

[22] Fără să aplice tot ceea ce scria în Marea: „Cine iubeşte viaţa, numai acela se omoară, nu poate îndura, nu se poate deprinde cu legea barbară a morţii! ”…