Imaginea evreului în cultura română modernă: caracteristicile alterităţii. Reprezentări ale mentalului colectiv (II)
Publicat de nicolaetomescu, 9 august 2016, 18:58 / actualizat: 18 septembrie 2020, 8:53
Curat sau „Necurat”[1], pentru ceea ce numim, îndeobşte, „oameni simpli”, evreul „este inteligent” iar „evreica este frumoasă”[2]. Se conturează a altă legendă a vastei mitologii din jurul „evreului imaginar”. Expresii româneşti admirative, de genul „Jidăncuţă frumoasă” (în Moldova) erau uzuale în mediul ţăranilor sau al târgoveţilor. Sfânta Duminică a ţăranilor bucovineni (zi sfântă, întruchipată ca o femeie frumoasă, cu păr despletit, asociată curăţeniei şi veseliei) era personificată de o evreică: „Când o visezi, să închipuie ca jidaucă”[3]. Atracţia erotică faţă de evreică are, probabil, şi următoarea explicaţie: în general, bărbatul conferă senzualitate diferită femeii considerate diferite (etnic, rasial, religios); cu cât o fată este considerată mai „diferită”, cu atât mai profundă apare senzualitatea ca atribut al ei, crescînd, în acelaşi timp, „curiozitatea erotică”. S-ar putea spune că, în mentalitatea populară, întâlnim un fel de specializare, pe criterii etnice, a femeii; astfel se explică fenomenul paradoxal – persoane discriminate negativ din punct de vedere social sunt discriminate pozitiv din punct de vedere sexual. Desigur, erotismul dintre un ţăran român şi o „ovreică” nebotezată” putea să aibă loc mai mult în taină. Vechile pravile româneşti interziceau sau descurajau, cu asprime, „mestecarea de sânge”, produsă prin „împreunarea cu o jidoavcă”; sunt stigmatizate şi formele incipiente ale relaţiei erotice: la dans, „Pe sub mână de trei ori, / Pe sub mână că-i română, / Dac-ar fi de altă lege, / Pe sub mâna mea n-ar trece”. Adevăratul scandal a izbucnit, din cauza ambelor părţi[4], când legătura erotică se împlinea prin căsătorie. Cu toate acestea, în urma calculelor efectuate de antropologi, s-a constatat că spaţiul românesc înregistrează cel mai mare număr de căsătorii mixte din Europa, între evrei şi non-evrei.
Nu numai teritoriile locuite de români înregistrează un „clasament” straniu în privinţa „naţiunilor” care dau proba înşelării altora, cel puţin conform următoarei zicale româneşti: „Un grec înşală doi români, un armean doi greci, un ovrei doi armeni”. În conformitate cu insolita ecuaţie etnico-etică, viciul de căpătâi al evreului ar fi frauda, pe care ar practica-o de două ori mai bine decât armeanul, de patru ori mai bine decât grecul şi de opt ori mai bine decât românul. Subliniem faptul că, din perspectiva mentalităţii populare, a înşela este parte integrantă a activităţii de comerţ, în mod tradiţional percepută ca opunîndu-se muncii cinstite. Un vechi proverb românesc confirmă existenţa acestei mentalităţi: „Tot negoţul neguţătorului de înşelăciune spânzură”. De aici la sensul peiorativ al zicalei „Ovrei prost nu se poate”, combinată cu „Ovrei cinstit n-am văzut”; imposibil de găsit, evreii pot fi asimilaţi condiţiei unor făpturi ciudate, chiar fabuloase, cu semne fiziologice neumane[5]. Nu avem cum să traducem, în cheie antisemită, orice discurs – cu atât mai mult cu cât însuşi Nicolae Iorga se exprima: „Evreii au devenit colaboratori la crearea statului naţional român în Moldova”. Ce-i drept, folclorul urban din epocă nu a iertat pe unii domnitori: „Mihai Sturzea, lungă ghiară, / A băgat Jidanii’ţară”. Dar tot mentalitatea folclorică ţine în viaţă alt stereotip: „Nu se poate face afacere bună fără de jidan”.
Prototipul profesional al evreului rămâne însă cămătarul[6]. Predispoziţia de a accepta sau reproduce stereotipuri negative pare generată de persistenţa lor în tradiţia religioasă şi în folclor, de pătrunderea lor în limbajul cotidian, de existenţa unor false percepţii colective. În Evul Mediu occidental, camăta era interzisă creştinilor. În acest scop, va fi folosită, din plin, autoritatea unor pasaje biblice, fie ele vetero-testamentare (Exodul, XXII, 24); Leviticul, XXV, 35-37; Deuteronomul, XXIII, 20), fie neo-testamentare (Luca, VI, 34 ş.u.). Părinţii Bisericii (plus şirul întreg de concilii) aşezaseră, după cum observa Jacques Le Goff, „câte o piatră la zidul ridicat de Biserică pentru a opri valul cametei”[7]. Împărtăşim convingerea că evreii au ocupat „un sector profesional”, infirmînd chiar valabilitatea faimosului dicton aristotelian: Nummus non parit nummos; dar au devenit, totodată, „ţapii ispăşitori ai economiei”. Pe de altă parte, propensiunea evreilor pentru acumularea de bani poate fi explicată, dincolo de derapaje, şi prin faptul că lor le-a fost interzis, prin lege, să deţină proprietăţi funciare sau imobiliare; evreii au încercat să acumuleze, în locul celor deja menţionate, bunuri mobiliare, uşor de ascuns, uşor de transportat, înzestrate cu valoare mare şi volum mic; banii (respectiv, aurul sau bijuteriile) înmagazinau, cel mai „fericit”, averea unor oameni ameninţaţi, expulzaţi, rătăcitori… Folclorul românesc nu-şi putea permite (sau propune) o asemenea analiză. Relaţia evreului cu banul trebuie subliniată mereu, în diferite forme. Într-o legendă moldovenească, Sfânta Maria l-a blestemat pe Iuda: „Iar tu, şi neamul tău, să vă vindeţi pentru bani să vă ucideţi”; „Iuda se făcu negustor”, continuă legenda, „el şi urmaşii lui; aceştia pentru bani se mănâncă şi se vând unii pe alţii. Din neamul lui Iuda se trag iudeii, adică ovreii sau jidanii”. Într-o altă legendă, culeasă din folclorul ciobanilor bucovineni, Dumnezeu le-ar fi spus evreilor, la începutul lumii: „Să înduraţi mult necaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele”[8].
Alte credinţe şi legende populare româneşti par să depăşească banala perspectivă etică a consumului de alcool, apropiindu-se de una teologică în care „cârciuma Dracului” înfruntă Biserica Domnului. Crâşma devine un spaţiu al păcatului, un templu demonic în care îngerul nu poate pătrunde; după cum spune o ghicitoare: „Casa Dracului, în mijlocul satului”. Satul românesc trăia o perioadă în care biserica începuse să sufere concurenţa cârciumii (se ridică, în faţa primei, ca un loc alternativ de formare a atitudinilor colective). Aşa cum Biserica este „Casa Domnului”, cârciuma este, pentru imaginarul colectiv, „Casa Dracului”, unde oficiază evreul cârciumar. Proverbul „Dracu nu face biserici”, el „face cârciumi” trădează o anumită mentalitate bogomilică în perspectiva simetrică şi dualistă prin care cârciumii evreieşti (lăcaş al Diavolului) i se opune Biserica (lăcaş al Domnului). Din fericire pentru noi şi spre onoarea celor dispăruţi, în Europa creştin-ortodoxă, mai ales în Ţările Române, nu au circulat legendele conform cărora evreii, complotînd sau nu cu marginali/excluşi (leproşi, musulmani, eretici), otrăveau fântânile pentru a-i omorî pe creştini[9]. În schimb, acelaşi tip de mentalitate (evreul, ca agent periculos care încearcă să distrugă lumea creştină) a impus o altă legendă: otrăvirea băuturilor de către cârciumarul evreu. Nu este vorba de „botezarea” băuturilor alcoolice cu apă, ci de o acuzaţie mult mai gravă: falsificarea acestor băuturi cu ajutorul unor substanţe toxice. O colindă din Maramureş pare să indice supravieţuirea legendei privind cârciumarul evreu (Avrum) din mediul rural: „Să bem vin şi să bem rum, / Din hârdău, de la Avrum. / Da Avrum nu-i de-omenie, / Că ni-o dat vinu leşie”.
Este negativă majoritatea clişeelor care compun ceea ce Dumneavoastră aţi desemnat prin formula portret-robot al evreului imaginar. Nu lipsesc, desigur, câteva stereotipuri (aparent) pozitive, dar ele par lovite de falsitate; mentalitatea care operează nu este mai puţin nocivă, induce aspecte aparent pozitive, subliniind, de fapt, explicit sau implicit, trăsături de caracter negative[10]. „Proverbiala” inteligenţă, care a trezit exclamaţii admirative de genul „Deştept ovreiu” sau „Cap de jidan”, nu-şi găseşte expresii echivalente în idiş sau în ladino – A Jidischer Kop („Cap de evreu”) sau Mioiu de judio („Minte de evreu”) – acestea exprimînd caracterul speculativ al minţii, un anume specific în abordarea şi rezolvarea chestiunilor intelectuale. De altfel, înţelepciunea populară evreiască preferă să relativizeze situaţia, prin proverbe de genul: „Evreul de-i deştept e deştept şi de-i prost e prost”. Caracterul generalizator al stereotipului privind inteligenţa evreului rezultă şi din parimiile româneşti: „Grec galanton, ovrei prost şi ţigan cinstit nu se poate”.
După cum afirmasem în altă împrejurare: Dincolo de „atributele înăscute sau dobândite”, „predispoziţia naturală” către instrucţie şi cultură, subliniem faptul că evreii au înţeles educaţia şi ca integrare în spiritul românesc. Această tendinţă s-a reflectat, spre exemplu, în producţia literară; cu excepţia lui Iacob Groper (1890-1968), cel mai mare poet de limbă idiş din Moldova[11], în afara altor autori de lucrări în idiş, majoritatea scriitorilor din Regat şi-a redactat operele în limba română. Fără îndoială, evreii din Regat erau, aproape în exclusivitate, aşchenazi – mai exact, evrei care prin origine, limbă, nume, ritual de rugăciuni şi obiceiuri religioase se înrudeau cu cei din Polonia şi Rusia. La sfârşitul secolului al XIX-lea vorbeau idiş toţi evreii din Moldova, reprezentînd pe atunci trei sferturi din total, şi majoritatea evreilor din Muntenia. În această limbă, considerată de unii drept „jargon” precar, s-au dezvoltat literatura hasidică şi raţionalistă, presa şi teatrul. Dacă în Moldova evreii au rămas, vreme îndelungată, sub influenţa hasidimilor[12], curentul modernist şi raţionalist a apărut în Muntenia, de la mijlocul secolului al XIX-lea. Acest din urmă curent se datorează doctorului Iuliu Barasch (1815-1863). „Mendelssohn-ului român”, imigrat din Imperiul Austriac, autor a numeroase opere ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţelor naturii, şi-a asumat, prin scris, emanciparea civică şi politică a evreilor din România[13]. În Moldova, Haskala s-a manifestat, strălucit, prin intermediul reprezentaţiilor teatrale. La Iaşi, „centrul arhipelagului de ştetl”[14], în grădina de vară a restaurantului „La pomul verde” s-a constituit (1876) primul teatru evreiesc profesionist din lume[15], sub direcţia lui Avram Goldfaden (1840-1908). Mihai Eminescu s-a numărat printre primii cronicari dramatici, elogiind jocul interpreţilor[16]. Surse citate consideră că teatrul s-a născut din sinteza poemelor trubadurilor de limbă idiş – cel mai reputat fiind Wolf Zbarjer (Welwel Ehrenkrantz), prietenul lui Naftali Herz-Imber, autorul imnului sionist Hatikva (viitorul imn al Statului Israel) – şi „plebea evreiască din Moldova”, pentru a folosi expresia lui Goldfaden. Ultimul mărturisea, în scrierile sale, că şi-a propus – prin crearea acestei instituţii – să „smulgă” oamenii din apatie, să le facă acccesibilă propria lor istorie, să le trezească mândria naţională. Prin difuzarea marilor idei ale Haskalei, Teatrul Idiş din Iaşi provocase atât teama „ortodocşilor”, cât şi critica reprezentanţilor „evreilor asimilişti” (care vedeau în acesta un obstacol în calea emancipării).
[1] La români, Diavolul purta numele de „Necuratul sau Diavole necurate şi spurcate(…) cu rea împuţiciune” (într-un blestem vechi din 1794 şi cuprins de Dan Horia Mazilu în O istorie a blestemului, Editura Polirom, Iaşi, 2001).
[2] De regulă, clişeul referitor la frumuseţea evreicelor era asociat cu altul, avînd legătură cu virtutea lor. „Autorii falselor Protocoale”, scrie Andrei Oişteanu, “i-au făcut pe falşii înţelepţi ai Sionului să gândească şi să vorbească în aceşti termeni: printre “agenţii noştri”, meniţi să distrugă societatea creştină prin „desfrânare”, s-ar afla nu numai „negustorii noştri (de băuturi)”, care îi transformă pe non-evrei în „dobitoace îmbătate cu alcool”, dar şi „femeile noastre din localurile de petrecere ale creştinilor”. Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 109.
„Oamenii din popor” au fost mai reticenţi în adoptarea unui asemenea „curent de gândire”; descriind sărăcia la care a ajuns Moldova din cauza „arderii Iaşilor” (1827), un cântec popular pare să evoce înrobirea de către evrei şi greci a „frumoaselor româneşti”, dar nu este limpede dacă se invocă prostituţia – „La al Domnilor palat / Mare foc s-a ridicat / Moldov-ajuns la sapă / Vor să duc-acum la groapă / Fete româneşti / Roabe ovreieşti / Cele boiereşti / Tot ca slugi greceşti!” (G. Dem.Teodorescu, Poezii populare române/prima ediţie/, 1985, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, pp. 35-37).
[3] Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1998 (prima ediţie: Cernăuţi, 1903).
[4] Să ne amintim preceptele iudaice privitoare la endogamie: „Nu vei încheia căsătorii cu aceste popoare; nu-ţi vei da fiicele fiilor lor şi nu vei lua pe fiicele lor pentru fiii tăi” (Deuteronomul, VII, 3). Din perspectiva cealaltă, legile endogamice nescrise au fost dublate de cele oficiale: Codul Calimachi şi Codul Caragea interziceau căsătoriile între oameni de „altă lege”.
[5] Retorica, uşor de digerat şi care convine omului neistruit, a fost preluată de politicieni şi intelectuali români având conştiinţa eficienţei şi impactului „conservelor mentale”; prin exploatarea clişeelor antisemitismului popular (pasiv şi latent), acesta devine antisemitism politic (activ şi conştient). Stereotipul mental îi îmbracă pe toţi evreii în uniforma negustorului; un portret compus din mercantilism şi cupiditate, până la trădare şi deicid…
[6] Deşi se pot invoca, de asemenea, stereotipuri în privinţa evreului lăutar (dansurile populare, gen „Jidăncuţa” sau „Ovreicuţa”, au intrat în folclorul românesc) şi evreului căruţaş. Imaginea evreului comerciant, cămătar sau cârciumar este una tipică, pe când a evreului meseriaş este atipică. În schimb, imaginea evreului agricultor (sau cioban) este de neînchipuit. O veche zicală românească reflectă, din plin, percepţia: „O să se întâmple când s-or întoarce ovreii de la seceră” sau „când or ieşi jidanii la seceră”, adică niciodată…
[7] Jacques Le Goff, Negustorii şi bancherii în Evul Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 23.
[8] Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Gramar, Bucureşti, Bucureşti, 1996.
[9] Tot atunci, mai exact în secolul al XIV-lea, în Europa occidentală s-a declanşat şi psihoza potrivit căreia medicii evrei îşi otrăvesc pacienţii creştini. Secole de-a rândul, la portretul „evreului imaginar” a fost alăturat şi stigmatul care va „justifica” pogromuri speciale, arderi pe rug…
[10] Virtutea-stereotip („Evreul este inteligent”) se transformă într-un viciu stereotip („Evreul este viclean”); un clişeu basculează în contrariul său, inteligenţa evreului îi face viclenia mai primejdioasă.
[11] Moldova reprezentase bastionul idişkeit-ului românesc…
[12] Mulţi au păstrat portul polonez tradiţional şi stilul de viaţă „ortodox”. Nu uităm faptul că, în pofida unui număr de intelectuali evrei şi a inugurării Templului Coral, iudaismul reformat, de tip german sau maghiar, nu a prins rădăcini în Regat, chiar dacă ritualul de rugăciune al evreilor din Muntenia a fost occidentalizat.
[13] Publica, în 1860, la Paris, broşura L’émancipation israélite en Roumanie. A întemeiat, totodată, prima şcoală evreiască modernă.
[14] Expresia aparţine lui Carol Iancu, Evreii din România. De la emancipare la marginalizare. 1919-1938, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 71.
[15] Tot în România a văzut lumina tiparului „Judischer Telegraph”, cel dintâi cotidian idiş din lume.
[16] Textul referitor la Teatrul Evreiesc este reprodus în Mihai Eminescu, Articole şi traduceri, Bucureşti, Minerva, 1974, p. 191.
fragment al unei viitoare cărți
Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii
