Imaginea evreului în cultura română modernă: caracteristicile alterităţii. Reprezentări ale mentalului colectiv (III)
Publicat de nicolaetomescu, 10 august 2016, 08:26
Revenind la stereotipuri… Pe cât de „proverbială” este inteligenţa evreului, pe atât de „proverbială” este frica lui. Evreii par resemnaţi în faţa discriminărilor, expulzărilor, masacrelor, sentimentul absenţei unui stat în care să fie apăraţi şi în care să se refugieze îi covârşeşte, precum sentimentul inutilităţii oricărei forme de rezistenţă sau mentalitatea fatalistă; prea puţini au fost (sunt) ne-evreii care vor să lege cauza resemnării evreilor de condiţiile istorice în care s-a produs exilul prelungit, mai puţini nu cred în posibilitatea ca, odată înlăturată cauza, să dispară şi efectul. Pentru ca totul să provoace accente dispreţuitoare, frica evreilor faţă de câini devine proverbială. S-a ajuns până acolo încât mentalitatea populară consideră drept simptom de non-alteritate, de apartenenţă la acelaşi neam, faptul că un om nu este lătrat de câinii satului. Dacă, de regulă, evreul era considerat deştept, imaginarul colectiv consacrînd această generalizare drept un stereotip foarte puternic şi stabil, el devine naiv, dacă nu chiar prost în cazul snoavelor care ridiculizează frica. Laşitatea proverbială îi anulează inteligenţa proverbială, transformînd-o în opusul acesteia; un clişeu de forţă răstoarnă alt clişeu de forţă. Viciul etic (laşitatea) se completează cu viciul fizic[1] şi cu unul psihic (frica). Dinspre exemplul câinilor[2], fobiile pot fi extinse la lupi[3], tâlhari[4], la lipsa aptitudinilor războinice („Cal verde, armean cuminte şi jidan puşcaş nu se poate”, „E un erou, măcar că e ovrei”). Clişeu al mentalităţii colective, imaginea evreului fricos şi-a jucat din plin rolul în Primul Război Mondial: cu toate dovezile de eroism şi de loialitate (câte au existat), evreul a devenit „trădător şi „vânzător de ţară”, iar reacţia unei părţi (infime) a populaţiei româneşti se constituise în prelungirea „politicii” autorităţilor militare şi civile.
Iată cum prinde contur disocierea dintre „evreul bun” şi „evreul rău”. Primul „se integrează până la dispariţie”, celălalt „refuză asimilarea”. Să fi migrat disocierea din zona culturii populare în cea a culturii politice? În limbaj popular, concluzia este simplă: „Jidan bun, n-am văzut”[5]. Evreului i se reproşa răutatea însăşi. Cu toate acestea, imaginarul colectiv nu sedimentează consecvenţele maladiilor antisemite. Evreul rămâne evreu, „şi totuşi bun român”, „e om bun, măcar că-i jidan”, deşi „jidanul tot jidan rămâne”, „este ceea ce (nu) mănîncă” – „porc de evreu” „cei mai buni prieteni ai mei sunt evrei”[6], „dacă toţi evreii ar fi ca tine”, „nu toţi evreii sunt răi”, pot fi evrei de bun augur[7].
Caracterizarea evreului a îmbrăcat forme diferite, una din acestea adresîndu-se prezentării viciilor şi virtuţilor sale în comparaţie cu viciile şi virtuţile altor etnii. Schemele sunt paradoxale, presupun chiar răsturnări spectaculoase: evreul poate să apară în postura celui înşelat („ţiganul fură, armeanul jură şi jidanul plăteşte gloaba”). Să fi fost sugerată aici frecventa discriminare şi persecuţie, faptul că evreul era culpabilizat, indiferent de vinovăţie sau nevinovăţie? Se credea că Divinitatea împarte „daruri” diverselor naţii, semnificativă, în acest sens, fiind o scurtă invocaţie populară în care Dumnezeu este chemat să le dea „bunătăţi” creştinilor şi „răutăţi” tuturor celorlalţi: „Să trimeată Dumnezeu sănătate / La creştinătate,/ Păgânii,/ Să-i mănînce cîinii,/ Să dea ciuman-n turci,/ Rîia în jidani, /Boala-n ţigani”[8]. Dar adevăratele „daruri” etnice sunt distribuite de Dumnezeu o dată cu facerea lumii (subiect comun al mai multor legende populare etiologice, din care aflăm cum au fost stabilite, pentru totdeauna, „caracteristicile etnice”). Gândirea stereotipă poate fi dusă, în acest caz, până la limită; în mod reducţionist, rămâne ori un „semn cultural”, fie se aleg doar câteva „semne” definitorii. „Determinarea etno-culturală” stă sub semnul dublei autorităţi; pe de o parte, este înfăptuită de Dumnezeu însuşi, pe de altă parte, se produce chiar la începutul mitic al lumii, in illo tempore. Prima propoziţie din legenda românească enunţă, în mod explicit, datele problemei: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam”. Pentru „jidovi” au fost alese patru semne culturale, care încearcă să comprime, la maximum, destinul şi istoria evreilor: 1) decalogul; 2) deicidul; 3) prigoana; 4) banii.
Evreul fiind, pentru mentalitatea europeană, homo alienus (prin excelenţă), prototip al „străinului”, al „celuilalt”, apare ca „firească” desemnarea „calităţii” sale de client predilect al Iadului. Într-o versiune românească a legendei apocrife „Călătoria Maicii Domnului în Iad”, datînd din secolul al XIV-lea, Sfânta Maria îi cere călăuzei, nimeni altul decât Arhanghelul Mihail, să o conducă în Infern, „la muncile cele marile”; acolo, ea vede „un râu de foc şi întuneric mare, şi viermii neadurmiţi şi smoală clocotind ca focul” în care sunt chinuiţi „jidovii ceia ce-au răstignit pre Domnul nostru Iisus Hristos”. Cu toate că alături de evrei se găsesc şi ne-creştini („toţi ceia ce n-au crezut în Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh şi s-au lepădat de cinstita cruce şi de sfântul botez”), „jidovii” sunt singurii menţionaţi, ca etnie sau confesiune, printre păcătoşii „munciţi” de flăcările Iadului[9]. Faţă de textul religios (fie el şi apocrif), credinţele populare sunt caracterizate prin blândeţe. Se crede că, din fuiorul de cânepă pus de femei pe crucea preotului la Bobotează, Sfânta Maria alcătuieşte o mreajă mare pe care o va arunca în Iad, la a doua pogorâre a lui Iisus; sufletele care se vor prinde în această plasă (nu se mai specifică dacă sunt de creştini sau de evrei) vor fi scoase din Iad şi mutate într-un soi de Purgatoriu (ceea ce este inedit pentru credincioşii creştin-ortodocşi), „un loc de odihnă, nu de mare fericire ca la Raiu, dar nici la veşnică muncă”; nu se mai face discriminarea din textul religios, evreii nu mai sunt excluşi, în mod explicit, de la mântuire[10].
Identificarea evreului cu „omul roşu”, cu solomonarul[11], nu a constituit regula, ci s-a produs doar în unele cazuri şi în unele zone ale României. Desigur, fenomenul arată tendinţa ţăranului de a-l asocia pe „celălalt”, pe „străin”, cu vrăjitori şi personaje demonice din folclorul mitic. Nefiind botezat, evreul cade pradă Diavolului. Credinţele populare româneşti pun în ecuaţie Sinagoga, evreii şi Diavolul: „la sărbătorile de toamnă ale evreilor”, Diavolul „trebuie în fiecare an să fure din fiecare Sinagogă câte un jidov, pe care-l duce apoi cu sine în Iad”. Dacă, pentru mentalitatea populară, Diavolul poate intra oricând într-o Sinagogă, în schimb, nu numai că „Dracul nu face biserici” (proverb românesc), nu numai că Dracul nu poate intra în lăcaşul sfânt al creştinilor-ortodocşi, dar el nici măcar nu se poate apropia de vreunul; toate componentele bisericii îl ţin la distanţă pe Diavol sau chiar îl omoară[12]. Conform logicii mentalităţii tradiţionale, femeia (în general), evreica în particular are o relaţie privilegiată cu Diavolul; apar simptomele unei demonizări[13] deoarece – aşa cum sunt alcătuite descântecele româneşti – coordonatele spaţiului mitic extramundan se localizează „în talpa iadului”, „în gheena focului nestins”, „în fundul Mării Roşii”, „unde se duc toate apele”, „unde de Hristos nu se pomeneşte”, „unde clopot nu se trage”. „Evreul imaginar” este localizat într-o ţară, la rându-i imaginară („Palestina imaginară”), asociată adesea cu „lumea de dincolo”…
Motivul evanghelic „Patimile lui Iisus” a generat, în folclorul ţărilor europene, legenda „Evreului rătăcitor”. Propriu-zis, nu evangheliile – fie ele canonice sau apocrife – conţin această justificare metaforică, din punct de vedere creştin, a diasporei evreieşti. Iniţial, povestea lui Cain părea să deţină toate argumentele pentru a deveni motivul legendei „jidovului rătăcitor”; într-un fel, a şi jucat acest rol, dar numai până la naşterea legendei lui Ahasverus. Evreii Evului Mediu european trebuiau să fie urmaşii cizmarului, „ucigaşul lui Iisus”, nicidecum urmaşii agricultorului, „ucigaşul lui Abel”; protagonştii Cain şi Ahasverus, primul acuzat de fratricid şi blestemat de Iehova, respectiv Ahasverus, acuzat de deicid şi blestemat de Iisus, sunt pedepsiţi să devină pribegi (rătăcitori în spaţiu) şi nemuritori (rătăcitori în timp). Cognomenul depreciativ atribuit lui Ahasverus apare în funcţie de accentul acordat, de diverse culturi, uneia sau alteia dintre ipostazele pedepsei. Mai mult, în Moldova şi Ţara Românească (spre deosebire de Transilvania) legenda Jidovului rătăcitor nu s-a bucurat de prea mare atenţie[14]. Avînd, implicit, un pregnant caracter etiologic (şi iudeofob), ea răspunde la întrebările „de ce şi de când rătăcesc evreii în lumea largă?”; pentru mentalitatea populară, Ahasverus nu este un evreu, ci evreul generic, toţi evreii – urmaşii celor care l-au crucificat pe Iisus. Conform teoriei lui Augustin (Cetatea lui Dumnezeu), existenţa evreilor în cuprinsul comunităţii creştine trebuia tolerată, întrucât ei joacă rolul de „martori ai adevărului” (testes veritatis), martori ai morţii şi renaşterii lui Iisus. „Dacă toţi evreii ar fi fost convertiţi de Isus Cristos”, scria Blaise Pascal, preluînd teoria augustiniană, „n-am fi avut decât martori suspecţi. Iar dacă ar fi fost exterminaţi, n-am fi avut martori deloc.” Or, „jidovul rătăcitor” poate întruchipa, la modul ideal, martorul nemuritor al patimilor cristice. Cel mai important ciclu de legende populare româneşti referitoare la „jidovi” este cel care, în cadrul antropogenezei mitice, îi prezintă ca pe o specie preumană, o populaţie ratată de androizi giganţi, nimicită de potop[15]…
[1] Ar fi nedrept să interpretăm, aşa cum am întîlnit în anumite studii, faptul că „evreii nu aveau urechi de auzit” şi aceasta se încadra defectelor lor fizice. Vezi, spre exemplu, Marcu 4, 9 şi 23, unde Iisus spune: „Cine are urechi de auzit, să audă”. Unul dintre cei care „nu are urechi de auzit” învăţăturile lui Hristos este evreul; el are auzul foarte bun, dar refuză să audă; din aceeaşi perspectivă creştină, evreii refuză să perceapă ceea ce – pentru creştini – desemnează evidenţa, adică realitatea mesianică a lui Iisus. Pentru a înfăţişa evreul ca pe o fiinţă opacă, insensibilă la învăţătura creştină, i s-a pus în seamă, pe lângă surzenie – beteşugul vederii. Nu mai este vorba de orbirea credinţei absolute a evreului vetero-testamentar, precum cea a lui Avraam, care – „legat la ochi” (în ebraică, akeda; reprezintă chiar titlul respectivului capitol biblic, Facerea, 22) – este gata să-l sacrifice pe fiul său, Isaac; ajungem la orbirea lipsei de credinţă a evreului neo-testamentar…
[2] Una dintre imaginile cele mai hilare este aceea a unei „oşti jidoveşti” îngrozită de lătratul câinilor. Două proverbe româneşti rezumă imaginea: „Jidanii când au mers la resboi, au zis să se lege câinii” şi „Leagă câinii de gard să treacă armata noastră”. Pentru imaginarul colectiv, evreul este un negustor tipic şi un soldat atipic.
[3] Ideea îi aparţine lui Andrei Oişteanu, op. cit., p. 243.
[4] În spatele tonului persiflator al snoavelor se află o realitate cruntă: secolul XIX abundă de documente privind uciderea şi prădarea, de către tâlhari, a evreilor negustori şi meseriaşi care circulau pe drumurile dintre târguri.
[5] Există o snoavă populară care descrie, din perspectivă anecdotică, originile zicalei. Mai mulţi evrei ar fi călătorit împreună cu rabinul Guterjud (în idiş, Guter Jud=„jidan bun”), însă evreii s-au rătăcit de acesta şi au început să-l caute, întrebând oamenii dacă l-au văzut. La întrebarea „Bade, n-ai văzut pe Guterjud?”, ţăranii români răspundeau „Jidan bun?, N-am văzut”.
[6] Antropologul Martin N. Marger pune în discuţie acest tip paradoxal de gândire, „manifestarea tendinţei de a privi colectivitatea etnică evreiască într-o lumină negativă, dublată de exprimarea unor idei pozitive referitoare la unii dintre membrii individuali ai acestei colectivităţi”. Este un model uzual de gândire printre cei cu mentalitatea bazată pe prejudecăţi, indiferent de colectivitatea etnică în discuţie, cel mai bine reprezentat de formula obişnuită „Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt…” Martin N. Marger, Race and Ethnic Relations. American and Global Perspectives, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1991.
[7] Andrei Oişteanu aminteşte, în Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 344-355, de magia începutului de drum (în conformitate cu o veche credinţă populară, atunci când un creştin se întâlneşte, la început de drum, cu un evreu, va avea noroc în tot ceea ce va face), magia primului oaspete (apariţia unui evreu în visul nostru este benefică), magia darului inaugural („prima mâncare de carne din noaptea întîia de Crăciun şi de Paşti trebuia să fie de la un evreu”)…
[8] Beneficiind de influenţă în actualitate, unele „principii” care guvernează tipul de schemă mentală paradoxală şi dihotomică au generat limbaj metaforic, în care iudaismul este asociat cecităţii, întunericului şi rătăcirii, iar creştinismul clarviziunii, luminii şi căii drepte. Clişeul mental a ajuns, repede, un clişeu literar, regăsindu-se în acte oficiale (laice sau bisericeşti).
[9] B.P.Hasdeu, Cuvente den bătrâni. Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI, Ediţie îngrijită şi note de G.Mihăilă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, vol. II, 1984, pp. 256-258. „Nu mă rog dereptu (=pentru) necredincioşii jidovi”, se continuă la p. 262; transpare acea mentalitate religioasă, exprimată prin dictonul „Un creştin păcătos este mai bun decât un evreu nepăcătos”, ecuaţie mentală care, cu termeni răsturnaţi, defineşte şi mentalul colectiv evreiesc.
[10] Desigur, nu este înlăturată imaginea damnării evreului. Într-una din colindele populare, Sfânta Maria îi spune pruncului Iisus că „păgânii de jidovi” sau „câinii de jidovi spurcaţi / şi de lege lepădaţi” se pregătesc să-l răstignească. În alt tip de colinde, Iisus apare înfăţişat ca purtînd un „greu război” cu „câinii de jidovi şi cu câinele de Iuda”. Motivul literar va supravieţui în paralel cu cel iconografic, dar încercarea noastră nu-şi propune „substituirea”, prin cuvânt, a semnificaţiilor unor miniaturi vest-europene, erminii post-bizantine, fresce de biserică. Oricum, în spaţiul românesc, plasarea (aproape fără discernământ) a catolicilor, evreilor şi musulmanilor în preajma Iadului explică imaginarul colectiv ortodox („letinul”, „ovreiul”, „turcul/tătarul” primesc aceleaşi calificative de „păgâni”, „spurcaţi”, „şi-n cruce nebotezaţi”).
[11] „Stăpânit de Diavol” şi „hărăzit Iadului”, i-a fost atribuit statutul de vrăjitor. „De se întâmplă ceva rău, oamenii vedeau tot la străin, mai ales la jidan, motivul pentru molime, secete sau mai ştiu eu ce” – mi-a declarat un ţăran din Agăş (judeţul Bacău); era vorba de izbucniri mai vechi, explicitate mai nou, nu de o cotă îngrijorătoare a antisemitismului actual (pe care continui să-l consider oarecum neverosimil, într-o Românie aproape fără de evrei). Pentru alte timpuri, evreul a fost asimilat de români cu un tip de vrăjitor având trăsături mai puţin negre, un destin mai puţin dramatic şi activităţi mai puţin terifiante decât cele ale evreului-vrăjitor imaginar în vestul Europei. Solomonarii, conform credinţelor şi legendelor populare, „nu sunt oameni curaţi, ci blestemaţi de Dumnezeu, care şi-au vândut sufletul Necuratului, ca să aibă putere asupra văzduhului”. Printre altele, evreii ar fi controlat stihiile naturii, „la sărbătoarea cea mare” (Sukot)…
[12] Vezi, spre exemplu, credinţele populare conform cărora „Satana are frică de clopote, nu se atinge de ele, că sunt închinate”, zicala „Fuge ca Dracul de tămâie”, denumirile populare date Diavolului: „Ucigă-l toaca”, „Ucigă-l tămâia”, „Ucigă-l crucea”.
[13] Demonizarea, trebuie să subliniem acest lucru, nu este un sindrom specific mentalităţii populare româneşti, ci un fenomen de psihologie colectivă (uzual pentru Europa occidentală şi orientală).
[14] Într-o legendă versificată, nu se insistă, predilect, pe povestirea propriu-zisă, ci pe lamentaţia post factum a evreului.
[15] Oamenii ar fi urmat acestei populaţii mitice, dar ţăranii fac, adesea, confuzie între „jidovi” (evreii legendari”) şi „jidani” (evreii reali); pe seama primilor sunt aruncate viciile atribuite ultimilor („legea spurcată”)
fragment al unei viitoare cărți
Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii
