In Memoriam Alexandru Philippide

Publicat de nicolaetomescu, 11 august 2021, 21:37

Alexandru Philippide (1 mai 1859, Bârlad – 12 august 1933, Iaşi) este considerat întemeietorul școlii lingvistice ieşene.

După cursurile primare şi liceale la Bârlad, a absolvit (în 1881) „Facultatea de Litere şi Filozofie” a Universităţii din Iaşi. Între 1888 şi 1890 şi-a continuat studiile la Halle (Germania). A fost bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”-Iaşi (1881-1884), profesor la Liceul „Naţional” din Iaşi. Din 1893, devenea profesor universitar la „Catedra de Filologie Română”/înfiinţată în acelaşi an[1], iar, din 1898, membru corespondent al Academiei Române[2]. Decan al „Facultăţii de Litere şi Filozofie” (între 1913 şi 1916, cu prelungire până în 1918 (a înfiinţat, în 1927, Institutul „de Filologie Română”, care îi poartă numele)…

În activitatea la catedră şi în lucrările sale ştiinţifice, Alexandru Philippide s-a manifestat ca un reprezentant tipic[3] al „Şcolii neogramatice”, printre ai cărei corifei trebuie socotit nu numai în ţară, ci şi peste hotare…

A elaborat cărţi fundamentale pentru lingvistica şi filologia română: Introducere în istoria limbei şi literaturei române (1888), Principii de istoria limbii (1894), Gramatică elementară a limbii române (1897), Originea românilor (vol. I, subintitulat Ce spun izvoarele istorice, 1925[4]; vol. II, subintitulat Ce spun limbile română şi albaneză[5], 1928). Între 1897 şi 1906 a redactat o primă formă a  Dicţionarului limbii române al Academiei (porţiunea A – dăzvăţ, rămasă în manuscris)[6], stabilind principiile şi metoda de lucru adecvate Dicţionarului tezaur al limbii române…

A dat dovadă de probitate ştiinţifică, de rigoare, precizie, acribie, fiind neiertător cu impostura, pseudoştiinţa, superficialitatea. Încă din timpul vieţii, devenise o personalitate ştiinţifică „legendară”[7]…

[1] Nu numai Iorgu Iordan şi G. Ivănescu s-au numărat printre studenții săi, putem vorbi despre principalii reprezentanţi ai Şcolii lingvistice ieşene: G. Ghibănescu, V. Bogrea, G. Pascu, C. Găluşcă, T. Hotnog, I. N. Popovici, I. Şiadbei, D. Găzdaru, Gr. Scorpan, H. Mihăescu…

[2] (a fost ales membru titular în 1900)…

[3] Dar, prin comparaţie cu lingviştii străini care i-au servit drept model, Alexandru Philippide a prezentat puncte de vedere noi, idei şi teorii originale…

[4] În concepţia lui, teritoriul pe care s-au constituit poporul român şi limba sa cuprindea, după anul 268 e.n., numai provinciile romane de la sudul Dunării: Pannonia Inferior, Moesia Superior, Moesia Inferior şi Dardania/cu excluderea provinciei Dacia Traiana. Această concluzie a fost de mai multe ori ţinta câtorva atacuri, mai ales din partea diletanţilor. Ea decurgea însă din materialul lingvistic şi istoric studiat de Alexandru Philippide. Pe vremea redactării lucrării, printre sursele folosite, nu existau cele oferite de arheologie şi numismatică, discipline ale căror rezultate au schimbat, definitiv, concluziile privitoare la părăsirea de către întreaga populaţie romană a Daciei pe vremea împăratului Gallienus. Pe de altă parte, lingvistica romanică a ajuns între timp la alte rezultate privitoare la cronologia relativă a unor fenomene fonetice, cum ar fi africatizarea consoanelor din latina populară c + e, i şi g + e, i (a treia africatizare). Cronologia pe care romaniştii o atribuiau acestui fenomen constituia pentru Philippide al doilea argument de bază, de natură lingvistică de această dată, în sprijinul teoriei sale. De altfel, Philippide însuşi nu era atât de categoric atunci când s-a referit la continuitatea sau discontinuitatea populaţiei romane la nordul Dunării. Destul de nuanţat în gândire, el admitea, spre exemplu, că această populaţie „se redusese la mici resturi”, după ce majoritatea „emigrase în mare parte de-a dreapta Dunării”. „Aceste resturi”, continua Philippide, „sunt acele despre care spune proverbul că «apa trece şi pietrele rămân»”. Şi mai departe: „… putem fi siguri că printre locuitorii acelor teritorii româneşti actuale, care corespund teritoriilor unde s-a înjghebat românimea întâiaşi dată [autorul se referă la provincia Dacia Traiană], trebuie să se fi găsind români, care neam de neamul lor trăiesc acolo, unde azi se găsesc, încă de pe vremea pietrei necioplite. Câte n-au trecut peste dânşii!…”. Dar şi pe teritoriul aflat în afara graniţelor Daciei traiane, „pe întregul teritoriu românesc actual”, continuă Philippide, „se găsesc sigur locuitori de aceia, care n-au fost romanizaţi, ci numai românizaţi, şi care trăiesc acolo, unde astăzi se găsesc, de când lumea” (OR, I, p. 658–659)…

[5] Cele mai multe din rezultatele obţinute în această parte a cărţii îşi menţin valabilitatea; concepţia lui Philippide privind natura relaţiilor dintre cele două limbi este general acceptată: asemănările lingvistice româno-albaneze nu se datorează unor împrumuturi pe care strămoşii românilor le-ar fi făcut altădată din limba strămoşilor albanezilor, dar nici de către strămoşii albanezilor din limba vorbită de strămoşii noştri, ci, în fiecare din cele două limbi, elementele comune au rămas din substratul lingvistic antic – în română din substratul lingvistic preroman, traco-dacomoesic, iar în albaneză din limba illyro-pannonă, care a fost o limbă indoeuropeană independentă…

[6] Lingvistica avea de rezolvat două chestiuni fundamentale: marele dicţionar tezaur, istoric, popular şi etimologic al limbii române şi gramatica istorică sau istoria limbii române de la origini până astăzi. În ambele, Alexandru Philippide a adus contribuţii esenţiale. Între 1898–1906, a lucrat intens la realizarea Dicţionarului limbii române al Academiei (DA), adunând un material lexical de proporții colosale, împreună cu câţiva elevi ai săi, deveniţi colaboratori ai dicţionarului; a redactat cuvintele care încep cu literele A–D, întrunind un număr de aproximativ 12.000 de pagini in folio; manuscrisul poate fi găsit în Biblioteca Filialei Iaşi a Academiei Române și, cuprinzând contribuţii ştiinţifice originale, opera-unicat ar merita să fie publicată, în scopul de a deveni o lucrare de referinţă pentru viitoarele generaţii de lexicologi şi lexicografi ai limbii române…

[7] Am preluat ideea germanistului Karl Kurt Klein (și acesta a fost, pentru o vreme, profesor al Universităţii din Iaşi)…