În România, legea este o vietate pe care unii chiar o pot ucide

Publicat de nicolaetomescu, 12 decembrie 2016, 18:25 / actualizat: 13 decembrie 2016, 10:19

Când percepi pe cineva prin scrierile tale[1] (despre el), devii victima unui soi de iluzie cinematografică. Priveşti personajul evoluând într-o secvenţă de timp decupată din fluxul ireversibil; îl poţi întoarce ori de câte ori doreşti, dar va face, invariabil, aceleaşi lucruri, prins în texte ca într-o suită de instantanee luate din unghiuri unice; cum îţi place sau nu îți place, cum a căzut lumina în momentele imortalizării acelor instantanee, tot astfel te raportezi la personajul respectiv. Pentru a evita să arunci „gândurile urâte” în fața celorlalți, întâi trebuie să conștientizezi că exteriorizarea este nepotrivită, să simți și să ai puterea de a dovedi tărie de caracter. Deseori, ea poartă următorul nume: abținerea. Să nu arunci cu pietre în apele care se vor limpezite.

Tocmai abținerea a fost aceea care m-a făcut să nu scriu, până acum, despre domnul Liviu Dragnea. Sau despre alți reprezentanți ai Sistemului (având singurul „merit” că au primit girul apoi… dispensa politică în fruntea serviciilor publice de interes național). Mă interesează că se dușmănesc după ce au definit emanația acelorași interese? Care poate fi „setarea” implicită în cazul lucrurilor nespuse, dureroase sau cel puțin delicate, cuprinse în sfera largă a intimității sociale? Despre ce se poate vorbi liber și ce trebuie „păstrat sub cheie”? Fără îndoială, mărturisirile primite în taină sau sub promisiune de tăcere te leagă cumva cu „cătușele” onoarei și ale loialității. Nu le poți discuta decât prin încălcarea încrederii acordate și fără a reteza, uneori definitiv, importante conexiuni. Nu am nicio datorie în acest sens. Cu atât mai mult, îmi este ușor să mă refer la situații care nu intră, explicit și implicit, sub incidența confidenței.

Lucian Blaga, iubitor al tăcerii, ne-a lăsat moștenire, printre atâtea altele, un fragment din poemul „Tainele inițiatului”: „Omule, ți-aș spune mai mult,/dar e-n zadar,-iu/și afară de-aceea stele răsar/și-mi fac semn să tac/și-mi fac semn să tac.” Pe de altă parte, niciun politician din România nu ar putea să inspire următorul dialog imaginar: „- N-ai avut curaj să-mi spui tot ce simți. – Mă doare când taci, iar când vorbești îți analizez fiecare cuvânt, avand impresia că ceva tainic se află în spatele vorbelor tale, ceva greu de deslușit, ceva utopic. – Mi te inchipui într-o mie de culori, toate optimiste, euforice. – Te văd printre valuri, nedeslușit ca o himeră ce mă ademenește în mrejele ei. Îti păstrez toate zâmbetele, toate discursurile, toate promisiunile. Fără regrete. – Doar noi și realitatea fantasmagorică. – În spatele privirii tale inerte se află un secret, dar nu pot să ajung la el. Nu încă. Dar sunt atât de aproape”…

Politicienii pe care i-am avut și îi avem, uzând de impolitețe (sau de tăcere – în cazul lor, insalubră, câtă vreme tac doar pentru a nu se compromite prin deschiderea gurii), crezând că dobândesc superioritatea, au dorința să epateze, permițându-și libertăți (vocabular plin de vulgaritate, tonuri ridicate, cinisme, nicidecum pauze, tăceri și gesturi respectuoase în conversații), eliminând spațiul necesar al tăcerii atunci când, de fapt, nu ar trebui să vorbească și să „convingă” atunci când ar trebui să tacă. Exemplul negativ dat „de sus”, poate fi urmat, cu „credință”, nu numai de foarte mulți politicieni, dar și de alți oameni cu „pretenții”. Contează puterea exemplului, nu-i așa? Greu să-ți păstrezi demnitatea, modestia, naturalețea, de fapt simplitatea pe care o are omul ca o bogăție, în asemenea condiții, având politicieni cu prea puțină „frână în vorbire”; oamenii educați, integri care nu au suportat un astfel de comportament, au plecat din sfera politicului.

Se pune problema (veche) a legitimităţii criteriilor de selecţie, de promovare, dar, mai ales, a grabei îndrumătorilor politici care culeg „profit” în momente tensionate. Aproape totul este o „instalaţie” pentru câştigarea puterii depline, prin anticiparea exerciţiului ei, respectiv pregătirea de noi cadre „plauzibile”. Cu alte cuvinte, o logică sănătoasă ar fi trebuit să-i îndemne pe cei care numesc sau pe cei numiţi politic, responsabili pentru desăvârşirea sloganului-realitate Sistem = afacere de grup (partidul ce este?), să se ocupe, în sfârşit, nu de elaborarea unei „strategii electorale”, ci de identificarea şi rezolvarea chestiunilor curente. În clipa de faţă, singura lor preocupare vizează conducerea/după caz, menținerea/preluarea puterii, singura  „datorie” trebuie plătită celor care îi susţin iar „principiile” care le guvernează conduita nu sunt prioritatea interesului public, profesionalismul, integritatea morală, libertatea gândirii şi a exprimării, cinstea şi corectitudinea, deschiderea şi transparenţa, imparţialitatea şi nediscriminarea. Dimpotrivă…

Prea multe lucruri capătă o înfăţişare arbitrară, fiind rezultatul amestecului nefericit de viclenie, hazard, beţie a puterii. Poate că, în viitor, „selecţia de cadre” va arăta diferit, poate că nu vor mai fi recompensate loialităţile private iar funcțiile nu vor încăpea pe mâna politrucilor, rudelor, prietenilor, amicilor, cunoştinţelor; de-abia atunci mă voi bucura să fiu, pur şi simplu, observatorul îndepărtat. Până în acea clipă a fericirii, îmi propun să nu mă las prostit în public. De ce? Deoarece toți cei care încă mai vor, care pot şi care ştiu să facă sunt încărcaţi cu tot felul de neplăceri, sunt cicăliţi pe teme false/minore, le este pisată fiecare decizie în scopul deturnării sensului; mai grav, păpuşarii întărâtă acoliţii, aceştia din urmă sunt zădărîţi ori de câte ori stăpânii lor simt nevoia, desfăşurând atacuri repetate asupra indezirabililor cu scopul de a le provoca fie „panică”, fie pentru a nu le permite mişcarea în direcţia pregătirii şi desfăşurării acţiunilor fireşti; oamenii cu verticalitate (cărora li se împroaşcă apelative – în fițuici controlate de stăpânii politici) sunt deranjaţi întruna cu repetarea insistentă a pretenţiilor şi reproşurilor nefondate, atacaţi, la intervale de timp, pentru a fi sleiţi de puteri, sunt iritaţi (peste măsură) în mod intenţionat de gunoaie bârfitoare; computerul şi conexiunea cu World Wide Web-ul înlesnesc o intruziune profundă în sfera intimă a persoanelor agresate, o percepţie extrem de accentuată a limbajului defăimător, expunerea, în timp şi în spaţiu, faţă de terţi, a unei imagini publice deteriorate. Ştiu, din proprie experienţă[2], că spaţiul public are înfăţişarea unei maşini de tocat reputaţia. Luptele de ariergardă hotărăsc cine şi ce rămâne. Atotputernicia (de care unii par atât de siguri) nu are, pentru mine, nicio valoare. După cum m-a întors la ideea că nu trebuie să accept verdicte subiectivo-viscerale ca pe o fatalitate, să confirm „dogmele”. Refuz vreo „şansă” celor bântuiţi de banalitatea răului, îi invit să nu scape de urmările propriilor lor verdicte.

Manifestările ţin de rudimente ideologice: se justifică puterea Sistemului…, nedisimulând că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită în numele lui, că trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză. Politrucii (din partide, presă, justiţie, consilii de administraţie, sindicate, instituţii publice etc.) au fost „învăţaţi” să îmbrăţişeze trufia care face abstracţie de determinarea obiectivelor; vanitatea îi atrage înspre verdictele pure, iar „diplomaţia critică” încearcă să le ascundă complexele (în loc să le vindece). Îi ispiteşte să semene împăraţilor având degetul ridicat sau coborât în faţa arenei care aşteaptă verdictul. Din ceremonial, împrumută doar nefirescul: îi încununează cu lauri pe cei care își petrec viața alături de ei. Capriciile – individuale şi ale găştii – îi îndeamnă să creadă în „dreptul de viaţă şi de moarte”. Nu au respect faţă de lege (de fapt, deși infractori dovediți, vorbesc în numele legii, atacă în numele acesteia, denunţând calomnios, cerşind, cu ură nedisimulată, condamnarea nevinovaţilor care le stau în cale, apărându-şi complicii etc.). Nu au asupra lor ideea şi dreptul de proprietate asupra ideilor; acţionează precum un bumerang; pretind dreptul de a fi discreţionari, de a decreta „îmi place” sau „nu-mi place”, „vreau asta” şi „nu vreau cealaltă” (pe baza dublei gândiri, a dublului discurs şi a dublului standard).

De fapt, apără Sistemul… În care se regăsesc întrebări fundamentale cu răspuns precodificat: Cât de virtuoasă este condamnarea penală definitivă? Devine sursă de putere atunci când partidul pe care îl conduci obține majoritatea voturilor pentru Parlamentul României?

[1] Scrisul, indiferent de suportul tehnic, are calitatea de a funcționa ca o supapă existențială pentru problemele care te macină și despre care, din diverse motive, nu ai vorbit deschis. Se cristalizează ideile sugrumate, reprimate, deformate deseori de un tumult emoțional inexorabil. Gândurile stinghere, când sunt exprimate cu voce tare, stingheresc. Cuvintele prea tari pentru ureche sunt supuse peniței sau condeiului electronic, îmblânzite, asumate și, finalmente, acceptate; toate acestea departe de priviri indiscrete, judecăți de valoare discutabilă, bârfă și altele asemănătoare. Uneori, povestea pe care ele o evocă iese discret la lumină dar primește înflorituri sau pete de culoare (rol de machiaj artistic) – care nu manipulează, ci doar maschează anumite detalii prea personale, în scopul de a evita stânjeneala unei identificări „fără plapumă” echivocului. Un compromis dificil de făcut, dar fundamental necesar…

[2] Cum procedezi în cazul evenimentelor trăite pe propria piele, care te vizează direct, sau în cazul descoperirilor accidentale, precum în toate celelalte situații în care nu ești obligat, expres, la discreție? Cum drenezi mizeriile tale și ale altora, deja acumulate de sistemul barajelor și ecluzelor sentimentale construit în vederea protecției unui sine mai mult sau mai puțin fragil? Să nu te lași afectat pare un ideal interesant. Să fii afectat, dar să-ți tii gura pare un fapt la fel de curios. Unde te refugiezi în caz de explozie, dacă vrei să descarci balastul memoriei, însă mecanismul verbal se dovedește incapabil să elibereze șuvoiul? Într-o bulă de confort personal, într-o realitate controlabilă, într-o zonă crepusculară ale cărei reguli de funcționare le adaptezi potrivit propriei tale legi?