(in)CONGRUENȚE BALCANICE (turco-române) în context european

Publicat de nicolaetomescu, 1 decembrie 2020, 06:58

În data de 12 noiembrie anul curent Institutul Cultural Român de la Berlin mi-a oferit prilejul de a ține o prelegere pe una din temele mele de specialitate: Turcia în context european, mai exact în relațiile cu România și Germania. M-am referit la congruențele existente între cele 3 spații în epoca modernă, în special la cele de ordin istoric ori socio-cultural… Însă nici aspectele politice nu sunt de neglijat dacă ne gândim la recenta evoluție politică a Turciei, ce urmează o tendință inconfundabilă: deja-vu? Să fie oare „balcanismul”, bată-l vina?… de care nici noi, românii, nu ne putem desprinde cu ușurință, oricât de mult ne-ar plăcea să ne considerăm mai apropiați de francezi decât de sud-est europeni, cu care avem legături de sânge de netăgăduit… Și totuși, România actuală nu pare a mai avea atât de multe în comun cu Turcia: fascinația consignațiilor ce vindeau guma Turbo sau biscuiții Ülker și Kremalı (care nu e un nume, ci înseamnă „cu cremă”) a cam trecut – la fel ca și anii ’90, cu „A doua cădere a Constantinopolului” sau al lui „sequel” cu un titlu cel puțin dubios pentru un turcolog cunoscător atât al noțiunii de Harem, cât și a insulei Ada Kaleh… Ceea ce reprezintă acum Turcia pentru România e mai puțin clar. De isprăvile lui Erdoğan se aude mult mai puțin decât ar trebui… de remarcat a fost inițiativa liderului turc de a ridica o impunătoare moschee în centrul Bucureștilor în vremurile post-fanariote ale guvernului Ponta; proiectul a fost însă abandonat în 2018. „Interesant” a fost incidentul de la Otopeni din 2017, când Poarta era în plină vânătoare de vrăjitoare (costumate în Fethullah Gülen), astfel încât baschetbalistului turc Enes Kanter i-a fost anulat pașaportul pe motiv de terorism și afiliere de tip Fetö. În consecință, sportivul nu a putut intra în România și era cât pe ce să fie predat autorităților neo-otomane. Între timp, odată cu avântul pe fronturile internaționale (Siria, Libia, mai nou Nagorno-Karabah) al lui Erdoğan s-au mai liniștit apele Bosforului, deși la cârma Istanbulului se află un reprezentant al partidului de opoziție.

Însă, după cum se știe, relațiile dintre România și Turcia au un lung istoric: unul ce debutează încă dinainte de epoca fanariotă. Iar limba noastră ca „un fagure de miere” este cea mai bună dovadă în acest sens. Influențele cumane s-au insinuat în cadrul vocabularului încă din secolul al VI-lea, când această populație turcică/turcofonă a ajuns în Moldova din nordul Mării Negre. Moldova și Muntenia au intrat sub influența otomană, ca state suzerane, încă de la sfârșitul secolului al XV-lea, Dobrogea a fost anexată Imperiului în 1420. Nu este deci de mirare că prin aceste 3 căi de acces au intrat în limba română peste 2700 de turcisme – un transfer lingvistic survenit în principal în epoca fanariotă. Din 1711 respectiv 1715, în Moldova și Muntenia au prevalat interesele otomane și ambițiile urmașilor bizantinilor, clasa non-musulmană cea mai puternică în Istanbul: Fanarioții. Aceștia nu fuseseră cei mai relevanți în teritoriile otomane (căci numeroși din slavii de sud au jucat acest rol, adesea convertindu-se și la Islam, pentru a nu plăti haraç, impozitul obligatoriu pentru „gâvur”), dar datorită abilităților diplomatice și limbilor străine (sistematic ignorate de otomani), ajung a fi indispensabili funcționarilor Porții în afacerile externe, îndeosebi începând cu secolul al XVII-lea. Epoca pre-fanariotă fusese dominată de o politică periculos de dezorganizată în Principatele Române (domniile lui Brâncoveanu și Cantemir o dovediseră), iar prezența lui Petru I la est și aImperiului Austriac la vest erau considerate mult prea încurajatoare pentru vasali… așadar și prin urmare, otomanii au decis că stăpânirea li se cuvenea. Și așa a și fost: până în anul de grație 1821 – răscoala condusă de Tudor Vladimirescu. Statul național român a prins contururi datorită și în epoca lui Cuza, iar limba română a trecut la alfabetul latin în 1863. Cât despre statul turc, acesta a suferit fenomenul modernizării (forțate) grație lui Mustafa Kemal Atatürk, care, după un epuizant război de eliberare de sub dominația puterilor europene (Grecia, Italia, Franța) ce ocupaseră numeroase teritorii turcești în urma Tratatului de la Sèvres, 1920, a negociat un nou tratat, cel de la Lausanne, din 24 iulie 1923, după care a proclamat republica în luna octombrie a aceluiași an. Trecerea la alfabetul latin a avut loc în 1928, în urma unei reforme numite „revoluția literelor”.

Și iată că după aproape 100 de ani, parțial de avânt național turcesc, reforme îndrăznețe (o adevărată premieră pentru un stat cu populație majoritar musulmană), parțial de lovituri de stat și jocuri politice, toate însă pe fondul unui stat laic într-o continuă evoluție, a venit momentul în care Turcia nu mai încearcă să se desprindă de trecutul otoman, ci îl revendică. Politicile din ultimii ani ale lui Erdoğan seamănă mai mult cu o reglare de conturi cu Europa, îndeosebi cu țările care au necesitat muncitori străini pentru reconstrucția postbelică: exemplul cel mai concludent în acest sens – Germania. Pactul pe care l-a semnat guvernul Merkel în 2016 a conferit Turciei o nesperată putere asupra UE, meritul fiind, ca în vremurile otomane, cel al poziției strategice al bolnavului însănătoșit de la Bosfor… Iar ca debut al revendicărilor sau a reglării de conturi cu Vestul a fost aleasă ziua de 24 iulie (ziua în care au fost stabilite granițele definitive cu Grecia, în 1923) pentru redeschiderea Catedralei Sf Sofia în veșminte de moschee… Însă revizuirile de tratate cu Europa nu se încheie aici: prin alianța militară și cooperarea în sectorul energetic a Turciei cu Libia lui Serraj, ceea ce implică extinderea apelor teritoriale în spațiul grecesc, Erdoğan a declarat inițiată revizuirea tratatului de la Sèvres din 1920. Doctrina care se află la baza acestei revizuiri și care a fost prezentată publicului cu mult fast în vara lui 2020 se numește Mavi Vatan (Patrie albastră), căreia i-a fost deja închinat un marș în stil otoman (îndeosebi la capitolul versuri „identitare”!) compus de un fervent susținător al AKP. Clipul a avut peste 500.000 de vizualizări și de osanale pe YouTube. Însă poate legătura cea mai evidentă cu fosta lume otomană (și cu cea neo-otomană) este prezența comunității turcești din România, ce însumează aprox. 27.000 de persoane ce se considera „turci care trăiesc în România, diferiți de turcii din Turcia”, și ce întruchipează o simbioză – atât la nivel lingvistic (grație limbajului de tip pidgin de care fac uz), cât și la nivel religios. M-a surprins în mod plăcut viziunea și atitudinea tolerantă, dacă nu chiar ecumenico-progresistă a imamului tătar de la Moscheea Hünkâr din Constanța, care mi-a mărturisit în august 2020 intenția sa de a transforma lăcașul de cult într-un refugiu pentru oricine ar avea nevoie, făcând abstracție de granițe, tratate, origine, etnie sau religie… unde sunt vremurile în care chestiunile de politică se rezolvau la un çay?…