Ion Minulescu: „Ei mă urăsc că nu-s ca ei, eu îi iubesc că nu-s ca mine”

Publicat de nicolaetomescu, 5 ianuarie 2021, 16:05

Emfatic, expresiv, plastic, Ion Minulescu (6 ianuarie 1881, Bucureşti-11 aprilie 1944, Bucureşti) a lăsat posteritãţii metamorfoza poetică a experienţei sale personale[1], transpusă sub semnul unui simbolism tardiv[2].

Poezia sa eterică a reușit să trezească admiraţia cititorilor, prin dinamica şi accesibilitatea sa.

„Și-atunci, privind un urma lor –
Ca cei ce n-au nimic să-și spună
Când nu-și pot spune tot ce vor –
La umbra zidurilor mute
Și-a secularilor castani,
Vom adormi ca și drumeții
Ce dorm uitați de mii de ani!…“

(„Romanța noastră“)

Reţeta succesului minulescian constă în alegerea romanţei[3]; îndeosebi procedeele muzicale, refrenul şi repetiţia, proprii romanţei, au fost exploatate pentru realizarea unei sugestii de tip simbolist[4]. Apelul la romanţa tradiţională dezvăluie şi o notă autohtonă a poeziei minulesciene[5]:

Teatrul lui Minulescu continuă tipul de improvizaţie stilistică şi împinge, la exces, câteva caracteristici, din cauza cerinţelor genului: artificiozitatea construcţiei şi tehnicii teatrale, iluzionism verbal și lirism strident, sentimentalism, tentă tragicomică sau melodramatică, vervă şi fantezie, clişee dramatice (triunghiul erotic, finalul funest) etc., toate tributare gustului pentru teatrul bulevardier francez, un gust epicureic şi amoral. Unele soluţii dramatice (întâlnite la Oscar Wilde, Henri Bataille, Maeterlinck, Pirandello) vesteau teatrul modern: dedublarea şi multiplicarea personajelor, măştile, imixtiunea commediei dell’arte şi a teatrului de marionete (mai ales în piesa Manechinul sentimental)…

Minulescu a fost şi unul dintre gazetarii remarcabili ai anilor 1910-1940…

În ceea ce priveşte activitatea de cronicar plastic, desfăşurată de-a lungul întregii vieţi, s-a impus prin bun-gust şi orientare estetică modernă, Minulescu fiind unul dintre primii critici de artă care îi remarcă pe Brâncuşi, Iser, Dărăscu, pe artiştii de avangardă ai vremii. În comentariile sale, a căutat să promoveze teatrul modern european (de la Oscar Wilde la Pirandello), dramaturgia română originală (Mihail Sorbul, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Alexandru Davila, Zaharia Bârsan, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga) şi, mai ales, să afirme, mereu, valoarea şi importanţa lui I.L. Caragiale…

[1] Tatăl, Tudor Minculescu, negustor în Slatina, murea cu 6 zile înaintea naşterii copilului. Mama, Alexandrina (născută Ciucă), s-a recăsătorit cu Ion Constantinescu, ofiţer de cavalerie, Minulescu petrecându-și copilăria la Slatina. Studiile primare şi cele liceale le-a făcut la Piteşti, până în clasa a VI-a, când rămânea corigent la limba română; s-a înscris la un liceu particular din Bucureşti, dându-şi bacalaureatul (în 1899). Debutul editorial s-a produs în 1908, cu Romanţe pentru mai târziu. Tot în 1908 debuta ca prozator/Casa cu geamurile portocalii. Devenise o figură cunoscută a cafenelei literare şi unul dintre promotorii modernismului în literatura epocii, marcată puternic fie de posteminescianism, fie de un tradiţionalismul sămănătoristo-poporanist – pe care le combate în articolul-program Aprindeţi torţele!, din propria-i publicaţie „Revista celorlalţi” (1908). A fost, pentru scurt timp (în 1906), redactor la ziarul liberal „Viitorul”, apoi, tot temporar, funcţionar la Constanţa. În 1910 o cunoscuse pe Claudia Millian, cu care s-a căsătorit în 1914. Continua să insufle viață cafenelei literare, mai ales în grupul de boemă intelectuală şi artistică de la Terasa Oteteleşanu şi de la cafeneaua Kubler. S-a implicat în apariţia unei noi reviste, „Insula” (1912). Șef al Biroului de Presă şi director de cabinet în Ministerul de Interne, începând cu 1914, în toamna lui 1916 se refugia în Moldova, la Iaşi, unde a fost activ publicistic (cu articole despre mersul războiului) şi literar (cu un salon artistic în care se întâlneau literaţii şi pictorii aflaţi în refugiu, ale cărui şezători se organizau în folosul răniţilor). În 1919, și-a dat demisia din minister, rezumându-se la activitatea de gazetar. Din 1922 până în 1940 funcţiona ca director general (şi, alternativ, inspector general) în Ministerul „Cultelor şi Artelor”, contribuind la promovarea artelor, prin instituirea „Premiului Naţional pentru poezie” şi prin înfiinţarea „Salonului Oficial de Pictură”. Notorietatea scriitorului, deja consolidată în 1926, a primit și funcția de director al Teatrului „Naţional” din Bucureşti, Minulescu fiind, concomitent, elogiat şi criticat, adulat şi denigrat de critica literară sau de confraţi. A călătorit mult, mai ales în Franţa, dar şi în restul Europei. A fost relativ apropiat de artiştii plastici (Iser, Ressu, Steriadi, Dărăscu, Brâncuşi, Paciurea) şi de actori, cărora le-a dedicat nenumărate cronici în revistele timpului. Gazetar împătimit, a fost prezent într-o mulţime de publicaţii: „Flacăra”, „Naţiunea”, „Viitorul”, „Foaia interesantă”, „Viaţa literară şi artistică”, „Foaia pentru toţi”, „Noua revistă română”, „Curierul literar”, „Generaţia nouă”, „Viaţa literară”, „Vieaţa nouă”, „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Contimporanul”, „Cuget românesc”, „Falanga literară”, „Gândirea”, „Integral”, „Junimea literară”, „Letopiseţi”, „Luceafărul”, „Lumea”, „Propilee literare”, „Rampa”, „Universul literar”, „Viaţa românească”, „Dimineaţa”, „Sburătorul” şi „România literară”; în afară de „Revista celorlalţi” şi „Insula”, importante ca tribune ale orientării moderniste şi simboliste în poezia românească, Minulescu a editat, împreună cu Liviu Rebreanu, între 1921-1922, săptămânalul ilustrat „Cetiţi-mă!”. A practicat gazetăria curentă, atât ca redactor la „Viitorul”, cât mai ales în rubrica zilnică de la „Românul” (în 1914) şi în articolele din ziarul de război „România” (1917-1918), unde și-a etalat analiza fină a evenimentelor politice, sensibilitatea față de tragismul conflagraţiei mondiale, sobrrietatea şi judecata clarvăzătoare, la antipodul estetului boem şi neangajat, cum, îndeobşte, a fost și este etichetat.

Poezia de tinereţe, de până la 1906, anticipase, destul de vag, tiparul lirismului minulescian, fiind un exerciţiu cu două matrice poetice – Mihai Eminescu şi Al. Macedonski. Înrâurirea simbolismului francez a produs mutaţia stilistică spre o formulă originală, numită, mai târziu, minulescianism. Prezenţa poetică s-a impus cu forţă atât în revistele vremii, cât, mai ales, prin volumele din 1908 şi 1913 – Romanţe pentru mai târziu şi De vorbă cu mine însumi – propunând publicului romanţa simbolistă, un model accesibil al poeziei moderne (odată cu ea, o nouă estetică, promovată şi teoretic în articolele-program din „Revista celorlalţi” şi „Insula”)…

[2] Care i-a format reputaţia de „maestru simbolist” (Ion Trivale), „adevăratul stegar al simbolismului” (Eugen Lovinescu), „agentul cel mai activ al simbolismului înainte de război” (Șerban Cioculescu).

[3]Specie cu tradiţie în literatura română (de la poeţii Văcăreşti, prin C.A. Rosetti sau Alexandru Depărăţeanu, la Mihai Eminescu, ca şi mai puțin cunoscuții Mihail Zamphirescu sau George Creţeanu) – pentru muzicalitatea ei, uşor de adaptat la tehnicile şi clişeele simboliste…

[4] Trebuie să spunem, simbolismul lui Minulescu nu este unul structural (Pompiliu Constantinescu), ci unul formal, de suprafaţă, cu o muzicalitate exterioară (Eugen Lovinescu), „o formă a limbii declamate” (Tudor Vianu). Poetul resonorizează cuvintele comune printr-o sumă de tehnici simbolice retorizante (abstractizarea prin trecerea adjectivelor şi adverbelor în clasa substantivelor, comparaţia abstractizantă, cu inversarea termenilor, utilizarea majusculei ca grafem simbolic, polisemia etc.), prin paralelisme, repetiţii şi refrene, dar mai ales printr-o recuzită specifică poeticii simboliste: misterul numerelor fatidice (mai ales cifra 3), enigma estetizantă (are şi un poem, Spre Insula enigmă), preferinţa pentru funebru şi macabru, căutarea de noi orizonturi şi călătoria (corabia, pelerinul, drumul, gările), geografia exotică (cu o toponimie sonoră şi extravagantă), nestematele, parfumurile rare şi florile luxuriante etc. Acuzat de „lirism comun” (Paul Zarifopol) sau de a fi un simplu „versificator” (Tudor Arghezi), Minulescu scrie, cu premeditare, poezie decorativă, plină de „fantezie ingenuă, pitoresc şi improvizaţie” (Perpessicius), în care filonul nostalgic are o vibraţie autentică, iar sinceritatea nu este trucată. Expresia eului poetic este mereu dublată de umor, ironie, bufonadă şi pantomimă, pierrotul, arlechinul şi bufonul fiind măşti ale poetului-actor, iar carnavalescul, altă faţă, învăluită, a sentimentalismului său funciar…

[5] Un trubadur, un jongler cu o psihologie balcanică, a cărei formă de expresie este bavardajul… Poezia lui Minulescu pare a fi uşor de memorat şi aptă de (auto)parodiere, așa cum s-a şi petrecut în epocă. Verslibrismul minulescian (Vladimir Streinu), unul strict formal (constând în ruperea şi redispunerea tipografică a versului clasic, ca vers liber), este un tip de exerciţiu care a deschis calea celui veritabil în poezia română…

„Ascultă, priveşte şi taci! /

Ascultă, să-nveţi să vorbeşti, /

Priveşte, să-nveţi să clădeşti. /

Şi taci, să-nţelegi ce să faci… /

Ascultă, priveşte şi taci!”