Ionel Teodoreanu… mitologia unui loc, a unor vârste
Publicat de nicolaetomescu, 5 ianuarie 2021, 16:00
Numele lui Ionel Teodoreanu (cunoscut de lume începând cu 6 ianuarie 1897/Iași) poartă amprenta unui timp aparent stins. Casa de pe uliţa din Iaşi[1], de unde răsărise locuinţa străbună, nu mai adăpostește oameni care să își amintească (măcar) frânturi de întâmplări. S-au aşternut anii, imaginile s-au şters, deopotrivă atmosfera lunilor de vară (atunci când se adunau membrii familiei). Copilăria, petrecută alături de frații săi – Alexandru (viitorul Păstorel Teodoreanu) și Laurențiu, paradisiacă prin îngăduința părinților[2] și îndrumarea tentațiilor vârstei de către bunici/aceștia îşi răsfăţau nepoţii („În casa bunicilor”/1938)…
Atras de sport[3] și de lectură, a urmat școala generală[4] și Liceul Național din Iași[5]; în 1916, după absolvire, pe fondul intrării României în război, era admis la „Școala de artilerie și geniu”[6]. După război, drumul său a început să se definească. Prima verigă a fost reprezentată de întâlnirea cu Ștefana Lupașcu[7]; a doua era tot rodul amiciției, de această dată cu Demostene Botez[8]. A devenit student al Facultății de Drept[9]. În paginile „Vieții românești” apar povestirile din Ulița copilăriei. Apoi La Medeleni[10]. Profesorul de istorie literară Garabet Ibrăileanu îi era îndrumător şi prieten. În tot cursul stagiunii judiciare, Ionel Teodoreanu compunea, în cauze penale, pledoarii lungi pentru clienţi; în lunile de vară îşi lua o vacanţă de creaţie literară, retrăgându-se, cu familia, la Mănăstirea Agapia (județul Neamţ)[11]. Ulterior anului 1927, vreme de două decenii, în fiecare an apare un nou volum semnat de Ionel Teodoreanu. Medelenismul a ajuns eticheta definitorie, succesul de public l-a depășit pe cel al criticii, s-au adăugat dobândirea calității de membru al Barou-lui Iași, verile dedicate scrisului la Agapia, numirea, în iulie 1930, ca director al Teatrului Național din Iași (grija pentru repertoriu, calitatea actorilor, desfășurarea repetițiilor). Anul 1933 marchează o schimbare fundamentală: a renunțat la conducerea Naționalului, și-a făcut planuri să părăsească Iașii[12]. Revenit, în 1938, în București, a inițiat o nouă componentă a creației sale, cea a memorialisticii[13]. După 1947, a reușit să obțină achitarea în cazuri politice[14]. Ultimii ani de viață sunt reflectați de ciclul La porțile nopții[15]…
Frumos şi melancolic, preocupat de subtilităţile sufletului omenesc, Ionel Teodoreanu a stârnit pasiuni printre destule reprezentante ale sexului feminin[16]. Totul pare a fi deșertăciune… La 3 februarie 1954, în fața unui magazin alimentar, pe drumul către tribunal, aproape de locuință, într-un București înzăpezit și mocirlos[17], moare ca urmare a unei sincope cardiace[18]. Astfel, ia sfârșit nu doar o biografie ci o lume care, dincolo de nuanțe idilice sau de excesul figurilor de stil, conferă mărturie despre înțelepciunea și măsura unui mod de a descoperi, de a desluși, de a defini realitatea.
Ionel Teodoreanu rămâne unul dintre puținii noștri scriitori care au impus o mitologie a unui loc și a unor vârste[19]…
[1] Uliţa „Zlataust” din Iaşi (unde ar trebui să existe, dar nu avem, un muzeu al scriitorului)…
„Uliţa avea şi un felinar, pripăşit printre rarii ei copaci”, scria Ionel Teodoreanu în „Uliţa copilăriei”. „În fiecare seară, un moşnegel ghebos venea şchiopătând până la felinar: îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-şi vorbele cu mâinile, şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea.”
[2] Mama (Sofia), fiica lui Gavriil Muzicescu – figură marcantă a istoriei creației muzicale românești, era profesor de pian la „Conservator” și prietenă veche a lui George Enescu… Tatăl (Osvald) fusese magistrat, descendent al avocatului Alexandru Teodoreanu, unul dintre numele majore ale dreptului ieșean al secolului al XIX-lea…
[3] „Un bărbat frumos, pasionat de sport, de patinaj şi de box. Un om luminos” – astfel îl caracterizase Alexandru A. Teodoreanu…
„Ionel Teodoreanu preluase de tânăr răspunderea materială a familiei sale, pe care şi-a întemeiat-o încă din studenţie. Pe soţia lui, Lili Lupaşcu, scriitoarea de mai târziu, care a publicat cărţi sub pseudonimul literar Ştefania Velisar, Ionel a cunoscut-o la Crăciunul din 1918, când tânăra a venit în casa familiei Teodoreanu (împreună cu surorile Delavrancea). Atunci s-au întâlnit. Pe urmă s-au căsătorit şi au apărut cei doi fii gemeni, Ştefan şi Laurenţiu. Au locuit un timp în Iaşi, în casa părinţilor lui Ionel, de care vă spuneam. Tatăl lui, Osvald, era un renumit avocat la cea vreme, şi mama, Sofia – noi îi spuneam Sonia –, era profesoară de pian la Conservatorul ieşean şi prietenă din tinereţe cu George Enescu, care o vizita la fiecare trecere prin Iaşi. Ionel îşi câştiga în acei ani existenţa lucrând ca avocat la Baroul ieşean şi împărţindu-şi ziua în întâlniri cu prietenii scriitori din cercul «Vieţii Româneşti», mai ales cu Mihail Sadoveanu şi poetul George Lesnea.
[4] Începută la „Pitar Mos” din București, finalizată în Iași…
[5] Profesor de literatură i-a fost Calistrat Hogaș…
[6] Starea sănătății sale îl împiedică să participe la lupte… Moartea fratelui Laurențiu, pe frontul francez (în 1918), fisurează universul paradisiac…
[7] Sora viitorului autor al lucrării Les trois matières, apropiata Cellei Delavrancea, veche prietenă a Teodorenilor…
[8] Care își invita, în 1919, fostul coleg de liceu la ședințele de redacție ale revistei „Insemnări literare”… Numele membrilor acesteia din urmă? George Topîrceanu, Mihail Sadoveanu, Demostene Botez, Garabet Ibrăileanu (cel care, după parcurgerea primelor texte, îi oferă lui Ionel Teodoreanu susținerea deplină)…
[9] Pe care a absolvit-o (1920) prin promovarea în trei sesiuni consecutive a examenelor… Examenul de licență a fost, la rându-i, o reușită strălucită. Motivația demersului dincolo de obișnuit pare a fi condiția pusă de juristul Ștefan Lupașcu, tatăl logodnicei sale, de a îngădui căsătoria abia după ce tânărul Ioan-Hipolit își finaliza studiile. Începe, astfel, asumarea vieții de familie, profesionale și literare. Prima are în centru nașterea, în 1921, a gemenilor Alexandru și Osvald (copii reali ai unui tată neverosimil). Cea de-a doua – îndatoririle de avocat cu firma, dar fără clienți. Ultima – definită de colaborarea cu „Viața românească” – traduceri, frustrări, dar și încurajările lui Garabet Ibrăileanu. Ziua aparținea încercării profesionale de a câștiga bani, luptând și răbdând, noaptea era dedicată scrisului…
„Ionel Teodoreanu preluase de tânăr răspunderea materială a familiei sale, pe care şi-a întemeiat-o încă din studenţie. Pe soţia lui, Lili Lupaşcu, scriitoarea de mai târziu, care a publicat cărţi sub pseudonimul literar Ştefania Velisar, Ionel a cunoscut-o la Crăciunul din 1918, când tânăra a venit în casa familiei Teodoreanu (împreună cu surorile Delavrancea). Atunci s-au întâlnit. Pe urmă s-au căsătorit şi au apărut cei doi fii gemeni, Ştefan şi Laurenţiu. Au locuit un timp în Iaşi, în casa părinţilor lui Ionel, de care vă spuneam. Tatăl lui, Osvald, era un renumit avocat la cea vreme, şi mama, Sofia – noi îi spuneam Sonia –, era profesoară de pian la Conservatorul ieşean şi prietenă din tinereţe cu George Enescu, care o vizita la fiecare trecere prin Iaşi. Ionel îşi câştiga în acei ani existenţa lucrând ca avocat la Baroul ieşean şi împărţindu-şi ziua în întâlniri cu prietenii scriitori din cercul «Vieţii Româneşti», mai ales cu Mihail Sadoveanu şi poetul George Lesnea” (mărturia lui Alexandru A. Teodoreanu; a urmat aproape un deceniu şi jumătate martiriul celor care au trecut prin temniţele comuniste, regimul criminal l-a învinuit de „înaltă trădare”)…
[10] Nu ați rămas cu nostalgia unei tinereți risipite? Moartea Olguței m-a revoltat, cred că și dumneavoastră v-ați simțit la fel în fața soartei implacabile… Desigur, lumea lui Ionel Teodoreanu rămâne cea a zarzărilor înfloriți de la Medeleni. „Medelenismul” lui nu s-a învechit. Majoritatea criticilor au fost de acord că evocarea copilăriei și a adolescenței la Ionel Teodoreanu trece prin Creangă, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu. Raiul „Medelenilor” coincide cu vârsta de aur a copilăriei „nestatornice”. „La Medeleni” rămâne o uimitoare explozie epic-lirică, o cascadă stilistică surprinzătoare prin atmosfera și duioșia evocărilor, un conflict de atâtea ori candid, cu episoade ce par asemenea unor frânturi de legendă. Romancierul abia împlinise 20 de ani când a scris romanul. În clipa apariției, aplauzele cititorilor au fost frenetice. Criticii i-au mai estompat din efuziuni. G. Călinescu stabilește că romanul „are o valoare durabilă”, Camil Petrescu arată că lucrarea prezintă „aspecte afective” ale copiilor printr-o serie de „incidențe de viață”, Ibrăileanu crede că Olguța este „tipul cel mai frapant”…„ cel mai reușit” model de fată din literatura noastră, Perpessicius mărturisește că „entuziasmul” său „nu-și găsește aripi la înălțimea bucuriei prin care a trecut de-a lungul acestor pagini de primăvară și mireasmă”…
„La Medeleni” a fost inspirat de un conac de pe malul Prutului, al unor prieteni, unde mergea Ionel(…) o casă boierească, unde se adunau prieteni din lumea literară, intelectuali; l-a inspirat locul, l-a inspirat numele. Intelectualii din mediul burghez aparținând Moldovei aveau obiceiul să se adune laolaltă. Literatura lui Ionel Teodoreanu este îmbibată de farmecul vieţii din oraşele Moldovei, în mare parte dispărute; creează personaje vii, este scrisă cu talent scriitoricesc…
[11] „Lorelei”, considerat unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura română, nu a fost scris la Agapia, cu unul dintre creioanele ascuţite de soţia lui, în chioşcul cu flori şi aromă de cafea unde s-au născut atâtea vieţi pe hârtie. La „Lorelei”, Ionel Teodoreanu a scris ani întregi, parte esențială din carte a fost redactată undeva, la malul mării. Romanul, care începe într-o gară, unde un tren opreşte trei minute, este o poveste pe jumătate adevărată (precum mai toate poveştile). Şi Catul Bogdan, şi frumoasa Luli au existat, undeva, cândva, iar Ionel Teodoreanu i-a întâlnit sub alte nume, i-a cunoscut, i-a observat şi i-a recompus apoi în „Lorelei”…
[12] Era vorba despre stabilirea majorității membrilor „Vieții românești” în București, impresia că vechiul Iași se îndreaptă, tot mai insidios, spre altceva decât imaginile cunoscute, nevoia unui alt început… Fractura legăturii se produce, brutal, prin moartea, la 12 martie 1936, a lui Garabet Ibrăileanu, apoi, un an mai târziu, a tatălui său…
[13] Este perioada polemicii cu George Călinescu, a noilor prietenii – printre cei apropiați numărându-se Ion Pillat, Tudor Argezi, Camil Petrescu, Nicolae Tonitza –, a traducerilor și prezenței în programa școlară, deopotrivă a șubrezirii sănătății, confruntării cu o realitate tot mai sumbră (începând din 1940) și a reflecției asupra a ceea ce, cu adevărat, pare a fi important, pe fondul contestării operei sale…
[14] Printre ele numărându-se și cel al actorului Matei Alexandru… A pierdut dreptul de a publica, locuința i-a fost rechiziționată (Ionel Teodoreanu era silit să se mute la periferie)…
[15] Și marcați de adormirea întru Domnul a Sofiei Teodoreanu (în 1952)…
[16] Cele mai multe dintre aceste amoruri au rămas învăluite în mister, li s-a pierdut urma în istorie… O iubire neîmpărtăşită (după 1938), atunci când Ionel Teodoreanu s-a mutat în Bucureşti, ne-a fost dezvăluită de Vlaicu Barna (prieten al scriitorului): „Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine. Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost fatală. Din clipa când a văzut-o, el n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plângea acum cu amărăciune prietenilor şi prietenelor, fără cea mai mica jenă”. Acelaşi evocator a elucidat enigma: „Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soţie a aviatorului Bâzu din istorica familie aristocrata, şi graţiile ei au strălucit şi după plecarea din ţară, distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului sau frate Păstorel, şi la masă nu bea decât rar o sută de grame de vin îndoit cu apă”. Născută la Bucureşti, în 1923, dintr-un tată rus şi o mamă basarabeancă, actriţa care l-a fermecat pe scriitorul melancolic se numea Nadia Kujnir-Herescu; ea s-a căsătorit cu celebrul prinţ Constantin („Bâzu”) Cantacuzino, aviator în timpul războiului; împreună cu acesta, a părăsit România la sfârşitul anilor ’40 ai secolului al XX-lea, după Al Doilea Război Mondial, la instaurarea comunismului (s-a refugiat la Paris); mai târziu, cuplul avea să se stabilească în Spania; în capitala Franţei, tânăra şi-a consolidat cariera actoricească; a debutat în film (1949), în pelicula franco-austriacă „L’Inconnu d’un soir”; avea să joace apoi roluri de mai mică sau mai mare întindere (printre celebrităţile alături de care a fost imortalizată pe peliculă se numără Marcello Mastroianni, Vittorio de Sica, Errol Flynn); cel mai cunoscut rol al său a fost în „La dolce vita” (1960), capodopera lui Fellini – în filmul celebru, o puteţi vedea jucând rolul unei femei bogate care-şi sărbătoreşte divorţul la o petrecere din propria locuinţă, printr-un număr de striptease; după moartea soţului, survenită în 1958, Nadia Gray, aşa cum a rămas în istoria filmului, s-a stabilit în S.U.A. (la sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut), graţie căsătoriei cu avocatul newyorkez Herbert Silverman; în 1976, a renunţat la cariera de actriţă de film, preferând să devină cântăreaţă de cabaret; la 13 iunie 1994, când locuia în Manhattan, s-a stins din viață (la vârsta de 70 de ani), în urma unui atac de cord…
[17] (Cf. lui Valeriu Râpeanu)…
[18] „Avea doar 57 de ani. A murit brusc, l-a lăsat inima. Era iarnă, era începutul lui februarie, erau nămeţii cât casa. Nu cred ca voi să fi prins vreodată asemenea zăpezi” (mărturisea Alexandru A. Teodoreanu). „A ieşit din casă, avea nişte treburi de făcut, s-a luptat cu troienele şi inima l-a lăsat deodată. Era mult prea tânăr.” Iar soarta n-a fost mult mai darnică nici cu ceilalţi membri ai familiei Teodoreanu. „Fratele lui Ionel, Păstorel Teodoreanu, a suferit o condamnare nedreaptă la șase ani de închisoare politică. S-a stins și el curând după aceea din cauza unui cancer pulmonar.”
[19] Paul Cernat…
