Johann Wolfgang von Goethe: „Mulţi trăiesc viaţa, puţini o pricep”

Publicat de nicolaetomescu, 27 august 2021, 22:25

S-a născut pe 28 august 1749 şi a trecut în veșnicie începând cu 22 martie 1832. De-a lungul și de-a latul acelor ani, Johann Wolfgang von Goethe a scris şi trimis peste 10.000 de scrisori…

Din perspectiva unora, rămâne o enigmă abandonul privind rigurozitatea tipic germanică, a frazei scurte, dar melodioase ca lirică, și trecerea directă la goticul literar, specific, mai curând, lui Wallpole sau Elly Barett…

Începuse să iubească literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă de circa 2.000 de volume a tatălui său (Johann Kaspar Goethe, înalt funcționar de stat). Era fascinat și de teatru; în casa părintească era prezentat, anual, un spectacol de teatru de păpuși…

În anul 1763, a asistat la un concert al tânărului Mozart, care avea (pe atunci) șapte ani…

Cu ocazia unei vizite în Sessenheim, tânărul Goethe a ajuns într-o casă parohială ospitalieră unde s-a îndrăgostit de fiica pastorului, Friederike Brion. Poeziile pe care i le-a dedicat acesteia, numite mai târziu Sesenheimer Lieder, au fost, prin puterea lor expresivă, începutul revoluționar al unei epoci lirice noi…

În vara anului 1771, Goethe și-a susținut disertația juridică. Nu i-a fost aprobată, conținea opinii contrare doctrinelor bisericii…

„Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde,

Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins;

Să vă reţin, acum, abia născânde?

De-acest miraj mai sunt eu azi atins?

Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde

Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins;

Cutremurat mi-e pieptul tinereşte

De suflul vrajei ce vă urmăreşte.

Voioase zile-mi ies cu voi în cale

Şi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;

Ca basme-aproape stinse vin agale

Prietenia, cel dintâi sărut;

Şi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale

Al vieţii labirintic drum pierdut,

Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte

Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.

Ei n-aud noul cântec ce-i îmbie,

Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;

S-a spart prieteneasca vălmăşie,

Şi ah! ecoul prim s-a spulberat.

Cântarea mea-n mulţimi străine-adie,

De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat,

Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,

De mai trăiesc, i-a risipit pământul.

Şi mă cuprinde-un dor uitat de sfera

Acelor duhuri grave-n paşnic stol,

Cu lânced sunet umple atmosfera

Şoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,

Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa

Mea inimă zvâcneşte rar, domol;

Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,

Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.”

/„Dedicație”, din „Faust” (traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura „Univers”, 1982)/

În mai 1778, cu prilejul unei călătorii (de oficiu) spre Berlin, la Ilmenau, împreună cu Ducele Carl-August, Goethe a descoperit prezența unei mine vechi de argint și a tras speranța potrivit căreia comorile ar fi în măsură să-i rezolve dificultățile financiare. Drept consecință, geologia și mineralogia i-au devenit ocupații. Încerca să lege poezia, științele naturale, filosofia și politica. Activitățile practice și întîlnirile cu alți oameni au fost reflectate în operele sale poetice și literare. Lucrările poetice se întemeiau pe întîmplări concrete. Goethe era fascinat de teoria cunoașterii a lui Kant. Teza „noi nu putem recunoaște, obiectiv, obiectele filosofiei, doar putem să ne gîndim despre cele înregistrate” exprima tocmai convingeriile lui Goethe: Nun aber schien zum erstenmal eine Theorie mich anzulächlen („Acuma pentru prima dată mi-se pare să-mi surîdă o teorie”)…

În iunie 1794, Schiller îl invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal, „Horen”. Goethe a acceptat invitația; între cei doi s-a cristalizat o prietenie colegială (documentată în corespondența publicată în anii 1828-29), care avea să dureze până la moartea lui Schiller…

La Congresul din Erfurt (1808), Goethe a fost primit de Napoleon I, cu legendarul comentariu: Voilà un homme! („Iată, un om!”) și Crucea Legiunii de Onoare. Napoleon îi propusese lui Goethe să meargă la Paris și să scrie piese despre eroi…

În anul 1823, Goethe, se îmbolnăvea de inflamație a pericardului inimii. După ce s-a însănătoșit, a devenit mai preocupat de spiritualitate. Totuși, în Karlsbad, a făcut cunoștință cu tânăra de 19 de ani (Christiane, soția lui, murise în anul 1816) pe care a cerut-o în căsătorie (Ulrike von Levetzow îl respinge; anterior, Goethe o întîlnise, la Weimar, pe Charlotte von Stein, o curteană a ducesei Anna Amalia; fiind prietenă apropiată a lui Goethe, a familiei Herder și a lui Schiller, aceasta a influențat viața și lucrările celor doi; în pofida faptului că doamna Stein avea șapte copii și era cu șapte ani mai în vârstă decât Goethe, el s-a îndrăgostit, iubire documentată în peste 1.700 de scrisori)…

La 22 martie 1832, Goethe a căzut răpus de pneumonie. Ultimele sale cuvinte (relatate de medicul Carl Vogel) ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”)…