Kafka

Publicat de nicolaetomescu, 2 iunie 2021, 18:00

Mulți îl invocă (în sensul citării a ceva în favoarea persoanei, ce poate servi ca argument în susținerea unei afirmații) pe Franz Kafka (3 iulie 1883–3 iunie 1924).

*

Vă amintiți de Procesul? Cartea descrie un an din viaţa lui „Josef K”. Omul se trezeşte arestat la domiciliu, în dimineaţa zilei sale de naştere. Cei doi ,,agenţi” care îl întâmpină nu-i aduc la cunoştinţă ce autoritate a emis ,,mandatul de arestare” şi nici motivul pentru care este arestat; oricum, protagonistul nu va afla niciodată; mai mult, deşi pare că se înfiripă o revoltă a începutului, „Josef K” acceptă, într-un final, situaţia. Oare totul poate fi coşmaresc şi, mai ales, trebuie acceptat ca atare?

*

Scriitorul evreu de limbă germană[1], originar din Praga[2], reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice[3]. Publicul german l-a descoperit abia după „episodul” nazist, Cehia după relaxarea cenzurii comuniste (din anii 60 ai secolului trecut)…

În multe limbi, „kafkian” a ajuns să descrie o situație absurdă, coșmarescă și suprarealistă. Cu mesaje codificate, adesea, în parabole – ce pot genera interpretări multiple, operele lui Kafka[4] se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează, de multe ori, labirintic și fragmentar, temele abordate privesc alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, conflictul oedipian dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propiei existențe…

Franz Kafka s-a născut în capitala Regatului Boemiei, într-o familie de evrei așkenazi, fiu al comerciantului Hermann Kafka și al Juliei Kafka (Löwy)[5]. După absolvirea liceului german, a studiat dreptul, și-a luat doctoratul, a lucrat un an la tribunalul din orașul natal, apoi la o întreprindere italiană și ca avocat la compania de asigurări Allgemeinen Unfallversicherungsanstalt für das Königreich Böhmen (1908-1922). Nu a ezitat să ridiculizeze rigiditatea birocratică a slujbei sale; presiunea orelor de birou, omniprezența și atotputernicia ceasului, ultima clipă a programului, comparată cu o «trambulină spre fericire», toate aceste caracteristici sunt amintite, ironic, într-una din scrisori[6]. Pe fondul anxietăților sale sociale, al stresului de la slujbă, al surmenajului, al nervozității exagerate și al sensibilității acute față de zgomot, Kafka dezvoltă diverse afecțiuni psihosomatice: devine insomniac, depresiv și ipohondru, suferă frecvent de migrene și tulburări digestive și are (conform unor biografi) tendințe anorexice sau suicidare[7]. Personalitatea lui Kafka, cristalizată în primii ani ai maturității, frapează prin natura ei dihotomică, chiar paradoxală. Pe de o parte, scriitorul este perceput de apropiații săi ca un tip altruist, inteligent, calculat, cu simțul umorului, reținut la vorbă, dar bun comunicator și recitator, având un farmec irezistibil (care îl face să fie râvnit de femei). De cealaltă parte, scrisorile, jurnalul și operele kafkiene dezvăluie o fobie incapacitantă și angoasantă față de oameni, o teamă constantă că aceștia l-ar putea respinge pentru ceea ce el considera „urâțenia”  sa „fizică și spirituală[8]. A avut o fire hipersensibilă, a suferit din cauza anxietății sociale, a isomniei, ipohondriei, depresiei, a fost un iubitor al naturii și al activităților în aer liber…

Debutul literar este consemnat în 1909 – o colecție de opt schițe (Contemplare), publicate în revista literară „Hyperion” din Munchen. A întreținut, între 1912 și 1917, o corespondență asiduă cu Felice Bauer, cea care i-a fost de două ori logodnică, iar apoi, începând cu 1920, a corespondat cu Milena Jesenska, o cunoscută scriitoare, care i-a tradus (în cehă) câteva povestiri. În ciuda numeroaselor sale iubiri și pentru a se dedica scrisului, Kafka a rămas toată viața celibatar (la fel ca multe din personajele sale)…

Interesul său pentru cultura evreilor răsăriteni a început să se manifeste în 1911, când a descoperit teatrul idiș (îi produce scriitorului o puternică revelație). Aici, Kafka descoperă în piese precum Sulamit și Bar Kochba, de Avram Goldfaden, Dumnezeu, om și diavol, de Iacob Gordin, o formă vie a iudaismului, cu mult diferită de doctrina rigidă cu care fusese obișnuit. Kafka frecventează spectacolele improvizate de la Café Savoy[9]. Studiază istoria, mitologia evreilor și chiar hasidismul[10]. Fascinația lui Kafka pentru lumea teatrului idiș și pentru evreii din Estul Europei a fost văzută, de mulți biografi, ca o formă de rebeliune împotriva tatălui, un evreu occidentalizat, dornic să se asimileze imperiului. De asemenea, stilul tragicomic, gestica uneori exagerată a actorilor, precum și modul în care personajele se grupează pe scenă în teatrul idiș au influențat, cu siguranță, capodoperele scriitorului. Contactele sale cu această lume se intensifică în timpul Primului Război Mondial, când mulți evrei din Europa Răsăriteană se refugiază în Praga[11]…

În noaptea dintre 22 și 23 septembrie 1912, Kafka scrie, în doar opt ore (între 22:00 și 6:00), povestirea Verdictul[12]…

Primele simptome ale tuberculozei lui Kafka au apărut în 1917, dar el a refuzat să se trateze într-un sanatoriu. Starea sănătății i s-a agravat și, începând cu 1922, nu a mai putut lucra. În ultimele luni ale vieții, a fost internat în sanatoriul din Kierling (lângă Viena). A murit, la 3 iunie 1924, în brațele doctorului Robert Klopstock și ale ultimei sale iubite, Dora Diamant…

Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de Max Brod, prietenul și legatarul său testamentar, cel care a refuzat să ducă la îndeplinire rugămintea lui Kafka de a arde manuscrisele…

Jean-Paul Sartre l-a citit în cheie existențialistă, apropiindu-l de Kierkgaard  și Heidegger: Într-un apendix al Mitului lui Sisif, Albert Camus vorbește despre Speranța și absurdul în opera lui Franz Kafka; conform lui, Procesul și Castelul sunt două romane care se completează – Procesul întruchipează abandonul, pasivitatea și neîmpotrivirea în fața destinului, iar Castelul reprezintă un «salt exaltat» de tip kierkegaardian, o resurecție a speranței. Jorge Luis Borges l-a descoperit pe Kafka, experiența marcându-i opera literară în mod definitiv și determinându-l să traducă unele lucrări kafkiene în spaniolă. Din perspectiva regretatului Gabriel Garcia Marquez, Metamorfoza lui Kafka i-a arătat că se poate scrie și în alt mod. W.H. Auden îl numește pe Kafka un Dante al secolului al XX-lea. Vladimir Nabokov îl consideră cel mai mare scriitor german și «unul dintre cei mai mari scriitori europeni ai timpurilor noastre». Era și unul dintre scriitorii preferați ai lui J.D. Salinger. Atitudinea antibirocratică a personajelor lui Jack Kerouac este alimentată de operele kafkiene. În 2002, scriitorul nipon Haruki Murakami publică unul din cele mai importante romane ale sale, Kafka pe malul mării, al cărui personaj eponim, Kafka Tamura, este un tânăr de cinsprezece ani (vârsta la care Murakami l-a descoperit pe Franz Kafka). Astăzi, Kafka este cel mai citit scriitor de limbă germană. Influența lui s-a extins, decisiv, asupra unor mișcări literare majore din perioada interbelică sau a doua jumătate a secolului al XX-lea…

[1] Kafka a mai învățat, de-a lungul vieții, ceha, franceza, italiana și ebraica…

[2] Franz Kafka s-a născut în timpul domniei împăratului Franz Joseph, monarh cunoscut pentru tactul cu care reușea să medieze conflictele etnice. În Imperiul Austro-Ungar, Praga reprezenta al treilea oraș ca dimensiune și populație, după Viena și Budapesta, dar și unul dintre cele mai importante centre industriale și culturale. La nașterea scriitorului, cosmopolita localitate era locuită de 170.000 de oameni (300.000 cu suburbiile și garnizoanele militare), dintre care doar un procent de 14% (42.000) se putea încadra categoriei vorbitori nativi de germană, restul era de etnie cehă. Pentru comunitatea cehă, originară din ținuturile Boemiei și Moraviei, Praga devine un simbol al identității lingvistice și culturale. Orașul lui Kafka inspiră dinamism și modernitate. Populația pragheză se dublează în treizeci de ani; fluxul continuu de muncitori cehi și fenomenul asimilării diminuează numărul germanofonilor la 6.7% (37.000) în 1910. Ca un fel de minoritate în minoritate, comunitatea evreilor, în mare parte vorbitoare de limbă germană, număra, la 1900, în jur de 14.000 de locuitori. Antisemitismul exacerbat de ideile naționaliste ale sfârșitului de secol XIX, îi transformă pe evrei în ținta animozității cehilor și germanilor…

[3] Kafka a influențat scriitori precum Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre, Gabriel García Márquez…

[4] Printre cele mai importante creații kafkiene: romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza, povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și Marele zid chinezesc…

[5] Neîndurător, Kafka evocă, în jurnalul său, perioada adolescenței. Atunci era, după cum recunoaște, «deosebit de prost îmbrăcat», pentru că părinții îi comandau hainele de la un anume negustor (din Nusle). Veșmintele inestetice i-ar fi deformat nu doar mersul și postura, ci chiar imaginea despre sine și gândirea despre viitor. Tatăl lui Franz, Hermann Kafka, deși evreu, vorbea foarte bine cehește, ceea ce i-a sporit succesul în afaceri. Numele lui, provenind din limba cehă (unde kavka înseamnă stăncuță), este pus în valoare, într-o manieră ludică, prin folosirea imaginii unei păsări – ca firmă a magazinului de galanterii. Cunoașterea limbii majorității îi aduce beneficii mai importante decât cele economice: în timpul unui progrom al cehilor împotriva evreilor, magazinul lui Hermann Kafka nu este vandalizat, tocmai datorită dibăciei sale lingvistice. Cu toate acestea, negustorul a insitat ca fiul său să fie educat în spirit german; Franz Kafka a învățat ceha, insuficient cât să poată scrie literatură în această limbă. Pe plan religios, părinții lui Kafka nu au manifestat un interes pregnant pentru iudaism, deși au respectat, formal, ritualul. Având de ales între ortodoxismul iudaic izolaționist și iluminismul Haskala, care încuraja integrarea în societatea europeană, ei par să fi optat, mai degrabă, pentru ultimul. Atitudinea laică i-a îndepărtat, oarecum, de restul comunității evreiești din Praga. Inabilitatea părinților de a-l ancora pe Kafka într-un sistem cultural sau etnic a sfârșit prin a-i da tânărului scriitor un sentiment de marginalizare și dezrădăcinare. Până către sfârșitul vieții, a frecventat un „cerc strâmt” de literați praghezi. Cei mai apropiați prieteni i-au fost sora sa Ottla, scriitorul Max Brod, actorul evreu Ițhak Löwy…

[6]  „De muncă nu mă plâng atât de mult cum mă plâng de trândăvia timpului mlăștinos. Timpul în birou, mai precis, nu se poate diviza; în ultima jumătate de oră simți presiunea celor opt ore la fel cum simți în prima. Este adesea ca în călătoriile de zile și nopți cu trenul, când în cele din urmă, complet înfricoșat, nu te mai gândești nici la activitatea mașinii mecanicului de locomotivă, nici la peisajul deluros sau neted, ci numai la ceasul căruia îi atribui orice autoritate și pe care îl ții încontinuu în palmă.” (Franz Kafka, Scrisoare către Hedwig Weiler, noiembrie 1907)

[7] Sănătatea deficitară îl determină să își ia concedii (cu frecvență demonstrabilă și discutabilă), îl direcționează spre activități care i-ar putea purifica organismul. Practică numeroase sporturi în natură (excursii, înot, vâslit, echitație, tenis), iar, din 1910, devine vegetarian. Kafka este adeptul medicinii alternative, al unor teorii medicale populare în epocă (precum cea a lui Horace Fletcher, care încuraja, pentru o mai bună digestie, mestecarea repetată și îndelungată a bolului alimentar înaintea înghițirii). Dieta lui Kafka conținea mult lapte nepasteurizat, un aliment despre care se presupune că i-ar fi provocat tuberculoză…

[8] «Sunt cel mai costeliv om pe care îl cunosc» îi va spune Kafka Felicei Bauer. Puținătatea trupească, invocată de scriitor, nu denotă doar complexul fizic, ci însăși mentalitatea lui de a se micșora, de a se retrage dintr-o lume pe care o simte ostilă…

[9] Devine admiratorul și prietenul actorului Ițhak Löwy, cel care îl inițiază în limba și cultura idiș…

[10] Către sfârșitul vieții a îmbrățișat și unele idei sioniste. Când a părăsit Praga (fapt petrecut extrem de rar), a călătorit în Italia, Germania, Franța și Elveția, a vizitat orașul Arad…

[11] Alte interese ale lui Kafka se leagă de noile descoperiri tehnologice ale vremii (avionul, motocicleta și filmul), de sistemul modern de educație al lui Montessori ș.a. În septembrie 1909, scriitorul publică, în ziarul „Boemia”, schița Aeroplane în Brescia (descrie un spectacol aviatic, din Italia, la care a asistat alături de Max Brod și fratele acestuia)…

[12] La sfârșitul actului de creație febril, consemnează: „Îmi înțepeniseră picioarele de atâta nemișcare, abia mi le-am mai putut scoate de sub masa de scris. [Simțeam] încordarea și bucuria teribilă pe măsură ce povestirea se desfășura în fața ochilor mei, ca și cum aș fi înaintat tot mai departe prin apă. De mai multe ori, în noaptea asta, mi-am purtat greutatea propriului trup ca pe o povară în spinare.” (Franz Kafka, Jurnal, 23 septembrie 1912, traducere de Mircea Ivănescu). Lucrarea, aflată sub înrâurirea lui Freud, se concentrează asupra conflictului dintre Georg Bendemann și tatăl său. În expozițiune, Georg compune o scrisoare către un amic nefericit, care a eșuat în Rusia încercând să deschidă o afacere. Mai târziu, se gândește să-i aducă la cunoștință terminarea scrisorii și bătrânului său tată. Acesta se dezlănțuie pe neașteptate împotriva fiului, acuzându-l că și-a trădat prietenul și l-a înșelat ani la rând. Prietenul din Rusia ar fi fost, conform tatălui, «un fiu pe placul inimii» lui, cu mult mai bun decât cel natural. Bendemann mai este acuzat și că vrea să se însoare cu o femeie ușuratică, o «gâscă dezgustătoare», doar pentru că aceasta «și-a ridicat fustele» în fața lui. La sfârșit, tatăl protagonistului pronunță verdictul: «te osândesc acum la moarte prin înec». Tulburat, Georg Bendemann iese din cameră și se sinucide, aruncându-se de pe un pod. Povestirea este publicată (1913) în anuarul „Arkadia”, al lui Max Brod , editat de Kurt Wolff.