Kenneth Arrow, soluţii americane la dilema românească a gazelor de şist
Publicat de Lucian Bălănuţă, 30 iulie 2014, 15:22 / actualizat: 28 februarie 2017, 7:00
Economistul american Kenneth J. Arrow, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai economiei din lume, laureat al premiului Nobel în 1972, căruia i s-a acordat, recent, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii “Alexandru Ion Cuza din Iaşi” a acceptat să acorde un interviu pentru Radio Iaşi.
Discuţia a inclus teme diverse. Rând pe rând, capitalismul a fost trimis la mecanic, într-un service american, austeritatea şi-a primit cazierul, teoria asupra economiei sistemului medical a fost readusă în prim plan, iar spaţiile unde ar trebui puse o serie semne de atenţie cu privire la proiectul român al gazelor de şist au fost umplute.
Un etalon al eleganţei, modestiei şi înţelepciunii care sfidează, nonşalant, dogmele naturii umane, la cei 92 de ani ai săi, pe Kenneth Arrow îl regăseşti, la fel de energic, acolo unde se întâlneşte cererea de învăţăminte şi pilde ale pragmatismului cu oferta de erudiţie nesecată.
L.B.: Într-o lume interconectată, caracterizată de criză, dispariţie de bănci, rată mare a şomajului, proteste şi mişcări anti-capitalism, dacă sistemul capitalist ar fi un vehicul, de unde ar trebui să înceapă un mecanic iscusit să-l meşterească ?
K.A.: Precauţia ar fi acel loc. De-a lungul timpului fluctuaţiile economice au fost la ordinea zilei. În 1819 după Războaiele Napoleoniene a fost o rată mare de şomaj. Desigur, înainte a fost vorba de o criză, deoarece culturile agricole au căzut. La aceasta s-au mai adăugat şi războaiele, dar a fost pentru prima oară când s-a derulat o criză economică fără o cauză externă. A fost o chestiune internă. Apoi, oamenii nu aveau locuri de muncă, deşi erau capabili să muncească. Întregul secolul al XIX-lea, urmat de secolul al XX-lea şi iată, secolul al XXI-lea, au fost marcate de aceste fluctuaţii repetate. Câteodată încep cu legături în sectorul financiar, dar nu de fiecare dată. Foarte multe crize nu au o astfel de implicaţie. În cazul de faţă, (n.r. criza actuală) a pornit din sistemul financiar. Chestiunea stă în felul următor: dacă începi să cobori, tendinţa este de accelerare. Dacă predai o teorie economică, viziunea generală este redată de faptul că dacă ceva nu este în regulă, lucrurile concură într-un mod în care să-l corecteze. Este un sistem de ajustare, un soi de feedback negativ aşa cum îl numesc inginerii. Aparent, când vine vorba de un sistem economic există multe locaşuri unde apare acel feedback pozitiv. Dacă o situaţie începe rău, atunci se va înrăutăţi treptat. O explicaţie rezidă în natura investiţiei pentru viitor. Oamenii se îndatorează. Frecvent, oamenii împrumută pentru a împrumuta mai departe. Asta face o bancă. Depozitarul este de fapt, un împrumutător, cu dreptul de a-şi retrage banii oricând. Acesta e un exemplu vechi pe care îl dau, deoarece lucrurile se repetă, acela în care ştii că banca nu are banii necesari, deoarece îi împrumută altora. Să presupunem că devii puţin îngrijorat, iar dacă toţi şi-ar dori banii înapoi, cu siguranţă banca nu poate onora atâtea solicitări. Însă mecanismul este de aşa natură încât să nu ai nevoie să retragi banii atât de repede. În mod obişnuit, o bancă mizează pe faptul că un depozitar vrea să îşi ţină banii în bancă. În schimb, dacă depozitarul e îngrijorat că banca nu va avea, în viitor, posibilitatea să îi returneze, atunci acesta se duce să îşi retragă banii. Iar dacă eu procedez aşa şi alţii îmi vor urma exemplul, iar banca va intra în faliment. Deci dacă eu cred că banca va intra în faliment şi toţi ceilalţi au această credinţă, banca într-adevăr va falimenta. Acesta este exemplul unei accelerări. Nu este nici măcar necesar ca toată lumea să creadă, ci doar jumătate, jumătate care să înceapă să îşi retragă banii, iar cealaltă jumătate doar să vadă că se întâmplă acest lucru. Acesta este feedbackul pozitiv. Este un exemplu foarte răspândit şi care este denumit efectul de levier. Un alt exemplu. Cumpăr acţiuni. În mod obişnuit, ca să cumperi o astfel de acţiune în lumea modernă, trebuie să împrumuţi bani de la broker. Se numeşte margine. În 1928, când a început acea imensă cădere, marginea era de 5%. Să spune că voiam să cumpăr acţiuni în valoare de 100 de dolari. Puneam 5 dolari. Brokerul îmi împrumuta 95 de dolari. Siguranţa lui era redată de faptul că îmi putea vinde acţiunile. Dacă acţiunile ar fi avut o cădere de 5%, el îmi putea vinde pachetul meu, iar eu mă alegeam cu nimic. Dacă toţi ceilalţi, însă, îşi vindeau acţiunile, preţul ar coborî şi mai mult. Acestea sunt exemple ale mecanismului feedbackului. Cu privire la sistemul financiar, dacă toţi se opresc în a investi, atunci există bani mai puţini, economia încetineşte, acesta-i efectul keynesian. Toată economia încetineşte, oamenii cumpără mai puţin şi astfel, investesc mai puţin. Este o tendinţă cumulativă. În termeni de politici, una dintre mize ar fi crearea premiselor pentru ca efectul de levier să fie cât mai greu de atins. În 1928, marginea era de 5%, iar unul dintre rezultatele Marii Depresiuni ulteriore a fost că marginea a ajuns la 50%. Bursa de acţiuni nu a fost chiar sursa perturbărilor care au fost odinioară. Alte lucruri trebuie luat e în calcul. Băncilor ar fi trebuit să li se permită să împrumute mult mai puţin decât sunt lăsate în ziua de astăzi.
L.B.: Mutând puţin discuţia către Uniunea Europeană şi măsurile de combatere a crizei economice. Pastila austerităţii este tot mai greu de înghiţit. Care este tratamentul alternativ ?
K.A.: În acest punct sunt un keynesist, deşi nu sunt un admirator al lui Keynes. (n.r. John Maynard Keynes – unul dintre cei mai influenţi economişti ai secolului al XX-lea. << În cartea sa reper -„Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”, economistul britanic marchează un punct de inflexiune în privinţa determinării producţiei globale şi a folosirii mâinii de lucru, considerând că elementul catalizator poate fi cererea agregată>>). Guvernele ar trebui să mizeze pe deficit. Austeritatea este total greşită. Ar trebui să cheltuim mai mulţi bani pentru a stimula economia. Acest lucru ar face ca lumea să se întoarcă la locurile lor de muncă şi ar fi un feedback pozitiv, în sensul că s-ar lucra în direcţia corectă şi nu în cea greşită.
L.B.: Un efect secundar al austerităţii îl reprezintă rata mare a şomajului, mai ales în rândul tinerilor. Şi revenind la Uniunea Europeană, fostul premier italian, Mario Monti, descria generaţia tânără ca fiind generaţia pierdută. În mediul universitar se vorbeşte despre studenţi ca aparţinând generaţiei internship. Care sunt provocările actuale pentru un tânăr absolvent de studii superioare ?
K.A.: Este o problemă serioasă. Mult mai serioasă în Europa decât în Statele Unite. Problema majoră nu se apleacă asupra celor care studiază în universităţi, ci mai mult asupra celor care nu merg la facultate. Ei sunt cei care suferă cel mai mult în contextul crizei actuale. Desigur, şi cei cu studii superioare suferă, dar într-un final obţin un loc de muncă, poate nu la fel de bun pe măsura pregătirii şi aspiraţiilor. Discuţia stă în felul următor. Nu doar că nu sunt angajaţi acum, pe moment, dar dacă tu ca tânăr nu eşti angajat la începutul carierei, este un efect negativ permanent. Pentru că un lucru foarte important, în anii de început ai carierei, îl constituie procesul de învăţare. Şi asta deoarece sunt multe aspecte pe care nu ajungi să le înveţi în amfiteatre. Facultatea facilitează tranziţia, îţi face mai uşor procesul de învăţare la locul de muncă, dar nu îşi spune ce se va întâmpla cu exactitate la locul de muncă. Dacă aceşti oameni nu sunt pregătiţi odată ce fac primii paşi într-o carieră, nu capătă acea experienţa atât de necesară pentru vârsta respectivă, nu vor avea cariera mult visată, pentru că acel timp preţios este pierdut pentru totdeauna. Acest lucru s-ar răsfrânge asupra productivităţii. Atunci când ei vor fi angajaţi se vor situa, ca nivel, undeva în urmă. Şi de aici şi productivitatea economiei va fi scăzută.
L.A.: Domnule profesor Arrow, micşorez puţin orizontul. În ţara noastră se reformează sistemul de sănătate. Există o dezbatere întreagă cu privire la rolul guvernului de a asigura asistenţa medicală de bază, gratuit, atât pentru cei care-şi plătesc contribuţia la stat, cât şi pentru cei care nu o plătesc, şi se are în vedere şi un capitol separat dedicat unui pachet de asigurări suplimentare private. Care credeţi că este cheia economică a unei astfel de dezbateri privind schimbările unui sistem medical, având în vedere teoria dvs. în domeniu – „Uncertainty and the welfare economics of medical care”, care are aplicabilitate şi astăzi ?
K.A.: Ceea ce am argumentat în respectiva teorie a fost nu neapărat cu privire la ceea ce ar trebui făcut, ci mai degrabă cu ceea ce nu ar trebui făcut. Şi anume, o piaţă liberă nu poate fi construită în jurul unui sistem medical, ci doar pe o anumită porţiune. Depinzi de servicii medicale standard, de practică, de ceea ce trebuie să faci. Unul dintre lucrurile fundamentale în acest domeniu, diferit spre exemplu de atunci când, să zicem, vrei să cumperi o maşină, este faptul că cel care cumpără produsul nu ştie valoarea pe care o primeşte, nu ştie dacă doctorul este bun sau nu.
L.B.: Informaţia asimetrică…
K.A.: …informaţia asimetrică, exact! Iar serviciile medicale sunt chestiuni arbitrare. Când ai nevoie de o maşină, pur şi simplu ai nevoie tot timpul, mai mult sau mai puţin, însă de un serviciu medical poţi să nu ai nevoie timp de o viaţă sau poţi fi bolnav tot timpul. Nu poţi anticipa lucrurile astea.
L.B.: Aici în România avem o dilemă americană. Este vorba despre explorarea şi exploatarea gazelor de şist pe teritoriul românesc, mai exact în judeţul vecin, Vaslui. Pe de o parte avem o cercetare geologică insuficientă, infrastructură deficitară, proteste ale oamenilor din zonă, o zonă care se înscrie în regiunea cea mai săracă a UE, redevenţe mici şi posibile pericole în privinţa protecţiei mediului, iar pe de altă parte avem un suport politic masiv, o investiţie străină de amploare, o viitoare dezlipire de gazul importat din Rusia şi un posibil model de independenţă energetică. În România, în contradicţie cu legislaţia americană, resursele minerale sunt în proprietatea statului, iar cetăţeanul care deţine pământul de unde se realizează exploatările nu obţine un profit direct de pe urma acestui proces.
K.A.: Cu siguranţă nu sunt familiarizat cu tot ce ţine de legislaţia română şi cu situaţia din zona respectivă. Sunt destul de sigur însă, că noile tehnici privind exploatarea gazelor, vorbesc de fracturarea hidraulică, sunt, în mare măsură, sigure, dar trebuie avută mare grijă. Cred ca dacă mizezi pe tehnica aceasta, există şi unele riscuri – să menţionăm aici posibilitatea ca pânza freatică să fie invadată, într-o mică măsură, de chimicale. De aceea trebuie să insişti ca acele companii să fie foarte atente. Chiar şi atunci când vorbim de exploatările de petrol, din mare. Sonda de ţiţei poate să explodeze. Am avut un astfel de caz în Golful Mexic (n.r. – la 20 aprilie 2010 a avut loc accidentul de pe platforma petrolieră Deepwater Horizon a companiei British Petroleum, situată în Golful Mexic la aproximativ 65 de kilometri sud de coasta statului american Louisiana. Tragedia din Golful Mexic este considerată cel mai mare dezastru ecologic din secolul XXI). Chestiunile acestea legate de sondele de ţiţei nu sunt noi. Astfel de probleme apar frecvent. Când vine vorba de gaz, situaţia este mai uşor de controlat, deci nu există probleme într-atât de mari. Desigur, sunt oameni care se tem de eventuale pericole. Ar trebui ca localnicii să fie plătiţi. Să se preia dintr-o fracţiune a redevenţelor colectate de guvern, pentru a fi distribuite judeţului. Ar fi o diferenţă mare din punctul de vedere al receptării mesajului. În altă ordine de idei, guvernul ar trebui să fie foarte precaut şi să inspecteze frecvent. Să aibă o agenţie neutră, din afara ţării, care să se ocupe de verificarea apei şi a sistemului per ansamblu. Prin prisma acestor lucruri, gazele de şist ar putea reprezenta un lucru benefic, însă situaţia trebuie tratată cu maximă precauţie.
Un interviu realizat de Lucian Bălănuță
Kenneth Arrow se înscrie pe linia marilor teoreticeni care condamnă austeritatea ca antidot al crizei economice europene. Reputatul economist consideră că ieşirea din acest moment de încercare nu poate fi făcută decât prin măsuri de stimulare.
În ciuda vârstei înaintate, 92 de ani, Kenneth Arrow continuă să predea la Universitatea din Stanford. Ceea ce puţină lume cunoaşte este că profesorul are origini româneşti. Bunicii săi evrei au trăit la Iaşi şi au emigrat în America în preajma anilor 1900.
Lucrările profesorului Kenneth Arrow abordează nu doar repere economice de referinţă, dar şi aspecte sociologice. Este autorul unei teorii celebre, Teoria lui Arrow care, în esenţă, arată că o alegere colectivă nu răspunde unor cerinţe sociale aşteptate sau, altfel spus votul şi decizia democratică a majorităţii nu conduc spre o distribuţie egală a resurselor între participanţii la vot.
Până la o ediţie viitoare a decernării premiilor Nobel, Kenneth Arrow rămâne cel mai tânăr deţinător al acestei prestigiose distincţii.
