Kosovo sau definiţia bluff-ului

Publicat de nicolaetomescu, 11 iunie 2015, 21:14

12 iunie 1999:

În Kosovo s-au constituit Forțele din Kosovo (KFOR), conduse de NATO, cu scopul menținerii păcii în provincie

*

Imperialismul celor mici

Pe timpul şederii sale în Prizren, acum mai bine de un veac, diplomatul rus Timayev anunţase profetic : „[…] poporul Albanez preia controlul unei părţi din ce în ce mai mari a teritoriului unde este situat şi poate că, în curând, va juca un rol oarecare în destinul Europei, în ciuda faptului că cea mai mare parte a sa trăieşte acum într-un stat necivilizat.” Evident, afirmaţia poate fi înţeleasă într-un sens limitat şi condiţional: la acea dată, nu exista vreun stat albanez ca factor posibil de „competiţie” şi care să joace un rol-cheie, indiferent de ce natură, nu exista nici măcar o autonomie albaneză în cadrul Imperiului Otoman; valenţa condiţională ar putea fi înţeleasă în sensul motivaţiei vecinilor imediaţi şi numai prin expansiunea în direcţia care ar putea aduce anumite schimbări cu o influenţă „oarecare” asupra Europei. Menţionez  un alt element important care decurge din cuvintele consulului rus, observaţia sa subtilă şi profundă, aerul unei presimţiri legate de conturul – manifest şi clar – al insistenţei în înfăptuirea Albaniei Mari. S-a intuit logica deosebirii şi contrastului, cu „nume” specific utilizat rareori: „mini-imperialism”. Folosind această expresie, Milan Bartos[1] pleca de la următoarea premisă: alături de interesele politice, economice, comerciale, încep să fie luate în consideraţie şi interesele financiare; ele devin un factor important în relaţiile de stat. Teritoriul nu mai este ceva care să fie câştigat doar de către un stat, ci şi de către companii, bănci etc.; astfel, în afară de statele mari, metoda începe să fie utilizată şi de către state mici, drept rezultat al anumitor situaţii favorabile sau al instigării ţărilor mai importante pe al căror sprijin se bazează. „Imperialismul” albanez s-a văzut nevoit să utilizeze o matrice, o metodă verificată: cucerirea de teritoriu. În consecinţă, nu reprezintă acelaşi tip de aşa-numit mini-imperialism financiar, ci noul fenomen, noua „formă” prin care o ţară mică, având sprijinul marilor puteri sau fiind favorizată de anumite circumstanţe, aspiră la a câştiga noi teritorii pentru sine însăşi. Din acest motiv, Bartos crede că este mai bine să denumim fenomenul „imperialismul celor mici”.

*

Înainte de 7 aprilie 1939[2], înainte ca regele Zogu să fi fugit peste graniţă, a fost publicată întâia hartă politică a Albaniei – pe care figurau (inclusiv) teritoriile statelor vecine, Iugoslavia şi Grecia, obiect al aspiraţiilor/pretenţiilor albaneze. Harta introduce un capitol distinct, continuat până astăzi cu întreruperi minore şi, de fapt, nesemnificative: continuitatea pretenţiilor este menţinută şi transmisă cu încăpăţânare, generaţie după generaţie, de-a lungul celor mai diverse forme de guvernământ – de la monarhie la „entitatea statală” socialistă, de la aceasta la pretinsul stat civic. Aspiraţiile actuale ale albanezilor faţă de Serbia şi Muntenegru, faţă de Macedonia şi Grecia (contradicţia prin care vor să învingă mai mulţi „duşmani” deodată) au fost determinate la nivelul anului 1939; în pofida modificărilor structurale recente, „sursele” albanezo-shiptare insistă în a-şi prezenta hărţile de aceeaşi manieră, cu teritoriile „zonei etnice albaneze” inserate ferm la subsolul lor[3].

Dacă majoritatea actelor ostile comise împotriva Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în zonele de frontieră cu Albania, erau atacuri ale kacak-ilor (bandiţi conduşi de naţionaliştii implicaţi în conspiraţii împotriva structurilor guvernamentale ale propriului stat şi de unii lideri religioşi[4]), după tranziţia spre democraţii multipartite a apărut un efort marcant, mai ales din partea minorităţii albaneze din Iugoslavia, de a folosi acţiuni cuprinzătoare, alte metode noi şi diverse, sprijinite şi instigate de ierarhiile unor republici ale fostei Iugoslavii unite – o încercare de a rupe părţi din teritoriul controlat de sârbi pentru a le alipi Albaniei. O atenţie specială ar trebui acordată unui aspect care, prin durata sa, a pus bazele tuturor metodelor folosite ulterior: pătrunderea albanezilor pe teritoriile sârbeşti, mai ales către sud[5] şi creşterea puternică a populaţiei respective. Adevăratul fenomen a început, destul de nevinovat, în Evul Mediu târziu, când păstorii albanezi părăsiseră munţii golaşi, în căutarea pământului fertil. Aceste migraţii au fost înlocuite cu altele, mult mai agresive, stimulate de autorităţile turce de ocupaţie, care i-au folosit pe albanezii musulmani pe post de gardieni. Toate acestea s-au schimbat în cea de-a treia fază – deşteptarea naţionalismului albanez, penetrarea sistematică a Kosovo-ului şi Metohiei prin „cumpărarea” forţată de terenuri şi case, expulzarea populaţiei sârbeşti, transformarea rapidă a unui mare număr de sate şi locuri în aşezări albaneze pure din punct de vedere etnic. Kosovo şi Metohia au devenit, treptat, dar într-un mod planificat, „zone shiptare”; se deschidea problema secesiunii. În sens strategic, s-ar putea spune că aproape toate „metodele” cunoscute din manualele teroriste au fost utilizate alături de cele folosite, în mod obişnuit, de partide şi organizaţii sindicale; pot fi enumerate: refuzul de plată a taxelor, boicotarea alegerilor, obstrucţionarea sistemului educaţional, protestele paşnice, grevele, dar şi excese planificate pentru a declanşa convulsii de o brutalitate rară (în acest ultim „domeniu”, UCK-ul exprimă doar diferenţa de etapă)…

*

Spectrul Serbiei Mari s-a estompat, cel al Albaniei Mari prinde contururi tot mai consistente. „Faptul albanez” a devenit principalul fer­ment al haosului balcanic. Albania, chiar dacă a ajuns, ea însăși, după răsturnarea regimului comunist, un teritoriu haotic neguvernabil, se constituie într-un epicentru ascuns al noilor convulsii care s-au prefigurat/se conturează. Prudente, autorităţile albaneze din Kosovo nu forţează nota pentru o fuziune statală cu Tirana, dar încurajează extremismul minorităţilor „de acelaşi sânge” din sudul Serbiei şi Macedonia. La sfârşitul lui martie 2001, desfăşurarea trupelor iugoslave în sudul Serbiei şi ofensiva armatei macedonene pe înălţimile din jurul oraşului Tetovo, acordurile ulterioare şi drepturile sporite pe care le-a obţinut minoritatea turbulentă, păreau să oblige la defensivă gherilele albaneze. Pentru cât timp? Viitorul Balcanilor era departe de a fi scris…

În 1912, publicistul francez Francis Delez scria: „Cunoaştem mai bine deşertul Sahara şi Tibetul decât Albania”. Remarcă perfect vala­bilă şi astăzi, când lumea este obligată să constate că, prin crearea sta­tului modern, la începutul secolului XX, fiecare al doilea etnic albanez trăieşte în afara frontierelor republicii cu capitala la Tirana. Trasarea graniţelor noului stat lăsa dincolo de acestea numeroase popu­laţii albaneze – pe flancurile de nord (în Muntenegru şi Serbia, inclu­siv Kosovo) şi de est (în Macedonia, dar şi în Grecia). În acelaşi timp, republica de la Tirana are pe teritoriul său minorităţi deloc neglijabile: greacă în sud şi macedoneană în sud-est. Un adevărat Turn Babel exploziv, ale cărui energii interne sunt departe de a se fi consumat. A încerca să reduci fenomenul la aspiraţia către Albania Mare ar fi, însă, nu numai o simplificare comodă, ci şi o denaturare a hăţişului de probleme din zona de sud a Balcanilor. În spatele sprijinului afişat de Tirana faţă de kosovari se ascunde, în fapt, un mare dispreţ vizavi de „aceşti noi îmbogăţiţi aroganţi şi fără cultură”. Cât priveşte situaţia albanezilor din Macedonia, un înalt demnitar grec declara în urmă cu câţiva ani: „Problema albaneză este explozivă mai ales în Macedonia”; chiar dacă, în menţionata parte a ex-Iugoslaviei, albanezii au cel mai bun statut.

Desigur, nu m-am implicat în enumerarea şi descrierea tuturor „căilor” angajate în campaniile de creare a Albaniei Mari. Pentru experţii în acest domeniu de studiu, va fi ideea centrală a trecerii de la simplu la complex. Nu-mi pot reprima însă un ultim gând… Albanezii care se vor aidoma eroilor dintr-o epopee antică, cred că evenimentele din Kosovo şi Macedonia înseamnă curaj. Prea multă înţelegere faţă de revendicările lor îi va face şi mai curajoşi. Vor ajunge cu lecturile în dreptul lui Don Quijote, fabricându-şi morile de vânt – fie şi pentru plăcerea de a fi trântiţi la pământ…

*

Kosovo… Timpul se adună, trecutul se întoarce doar pentru a acuza. Problemele alunecă în direcţii care scapă înţelesului comun. Stările de lucruri nu se schimbă sau, dacă se modifică, ele o fac agravându-se. Răul a fost scos la suprafaţă, chiar dincolo de clişeele jurnalismului senzaţionalist. Secvenţe absolut antologice, ce aparţin ciné-verité-ului frust, biciuiesc şi astăzi retina, sensibilitatea oamenilor[6]. Să recunoşti absurditatea pare un lucru profund. Paranoia nu poate declanşa evoluţiile. Cercul s-a închis. Când unul învinge, îl aruncă în nefiinţă pe celălalt. Orice jertfă de „iubire” începe prin măcelărirea altor idei. Restaurarea fiinţei umane se „împlineşte” pe calea etnicităţii, nu a etosului. Fiecare parte se consideră depozitara dreptăţii şi adevărului, simţindu-se nedreptăţită de existenţa concurenţială.

*

Ce avem de făcut pentru ca viitorul să permită schimbarea perspectivei? Nu sunt în măsură a propune un proiect pragmatic. Ştiu doar că pluralismului politic ar trebui să-i corespundă pluralismul istoriografic. Privim dinspre acel prezent care devine trecut, vrem unitate de vederi, uitând că istoria presupune o varietate de soluţii sau posibilităţi de interpretare. Onestitatea profesională este indispensabilă disecării procesului istoric, chiar dacă între noi şi faptele luate izolat se interpune grila imaginarului, a ideologiilor; chiar dacă profesioniştii înşişi, oricât ar fi de riguroşi şi ar vrea să apere breasla nu o pot face până la capăt – din cauza presiunii sociale, naţionale, internaţionale. Dispunem de o anumită educaţie, am încorporat anumite prejudecăţi, trăim într-un mediu. Ne legitimăm mereu prin istorie, ne raportăm mereu la aceasta. Până la urmă, în opinia publică vor avea impact mai mare romanul istoric, filmul, chiar emisiunile televizate, discursurile politice care fac apel la istorie şi încearcă să manipuleze sentimente, pasiuni, resentimente. Nu înseamnă că resimt apăsarea unui cercetător care lucrează la ceva expus indiferenţei. Există multe niveluri de contact, ca de altfel şi de conştiinţă… Aş vrea să folosesc îndeosebi metoda ştiinţifică. Desigur, nu am pretenţia de a şti ce se întâmplă acum în Kosovo – fiind aproape imposibilă cunoaşterea directă a realităţilor. Presupun doar că lucrurile se prezintă într-un anumit fel, ceea ce conduce la alcătuirea unei scheme, a unui sistem de concepte. Cu ajutorul acestuia, realitatea este filtrată printr-o grilă, obţinându-se o viziune apropiată de adevăr…

[1] Milan Bartos (1901-1974). A fost profesor de drept la Universitatea din Belgrad, arbitru la Tribunalul permanent de arbitraj de la Haga, preşedinte al comisiei ONU pentru drept internaţional, preşedinte al Asociaţiei mondiale pentru drept internaţional. Operă principală: Drept public internaţional, I-III, Belgrad, 1958.

[2] Invazia italiană.

[3]Un fapt incredibil a fost dezvăluit în aprilie 1994… Protestele îndreptate către comunistul Enver Hoxha (de ce Kosovo şi Metohia nu au fost anexate Albaniei în timpul conducerii sale?), primiseră un răspuns dezamăgitor: „Nu am putut să facem aceasta deoarece Iugoslavia era atunci mai puternică decât noi”!

[4]„(…) mai întâi ne adunăm în spiritul sfintei unităţi a Islamului, iar apoi vom primi sprijin în a ne uni        într-un singur tot, într-un stat care se va întinde atât de mult cât este vorbită limba noastră!”

[5] Vechea Serbie.

[6] Arta războiului pretinde un preţ uriaş. Cei care au proclamat marile puteri drept steaua polară a propriilor ambiguităţi şi revendicări privesc cu lăcomie la vecini. Parafrazându-l pe Charles Manson, „paranoia lor se revendică dintr-o formă de cunoaştere”. Cu trecerea timpului, dovezile istorice sunt sustrase discuţiilor sau emigrează în derizoriu. Finalitatea explicită? Înţelegerea şi fundamentarea unor senzaţii, pe baza falselor criterii ale interesului, ale loialităţii.